ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2546/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Bacău, la 19.01.2015, reclamanta Camera de Comerț și Industrie Bacău a chemat-o în judecată arbitrală pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței arbitrale ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.302 RON, reprezentând taxa de participare a pârâtei la evenimentul "Expoconstruct 2013" din Bacău, în perioada 21-24.03.2013 și a penalităților de întârziere în cuantum de 6.532,78 RON, calculate de la data semnării contractului până la data introducerii cererii arbitrale și în continuare, până la plata efectivă a debitului principal.

Prin hotărârea nr. 6/29.05.2015, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Bacău a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.458 RON, reprezentând debit principal și suma de 6.352,78 RON, cu titlu de penalități de întârziere.

Împotriva acestei hotărâri, S.C. A. S.R.L a formulat acțiune în anulare, care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 155/19.11.2015, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în anulare și a anulat hotărârea arbitrală atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței arbitrale.

Prin sentința nr. 7/19.05.2016, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Bacău a admis în parte cererea arbitrală și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 1.302 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, de 917,91 RON, cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 17.10.2014-19.01.2015, precum și la plata penalităților de 0,75%/zi de întârziere, calculate de la data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a debitului principal; a mai obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 569,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, S.C. A. S.R.L. a formulat acțiune în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. civ., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016.

În cadrul acțiunii în anulare, pârâta a solicitat suspendarea procesului până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău.

Prin încheierea din 21.10.2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a suspendat judecata cauzei, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bacău, cauză ce a fost reînregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău sub nr. x/2017 și în care s-a început urmărirea penală in rem la 31.07.2017.

La 27.03.2019, în dosarul penal nr. x/2017, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a emis o ordonanță de clasare a cauzei, împotriva căreia S.C. A. S.R.L. a formulat plângere, înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. x/2019 și respinsă prin încheierea nr. 332/24.02.2020.

Prin sentința nr. 103/15.12.2020, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția perimării și a constatat perimată acțiunea în anulare; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, a arătat că încheierea din 11.12.2019 nu i-a fost comunicată și că încheierea din 24.02.2020, dată în dosarul penal nr. x/2019, i-a fost comunicată la sediul societății la 02.03.2020.

Recurenta a redat conținutul art. 416 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță".

În acest sens, a relevat că ultimul act de procedură îndeplinit de instanță îl reprezintă comunicarea, din 02.03.2020, a încheierii din 24.02.2020, pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. x/2019.

În continuare, recurenta a făcut referire la incidența prevederilor art. 418 alin. (1) C. proc. civ. și a celor de la art. 41 și art. 42 alin. (1) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/16.03.2020, precum și art. 62 și art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/14.04.2020, ambele emise de Președintele României, arătând că dată fiind starea de urgență instituită, termenul de perimare a fost suspendat până la 15.05.2020, la care se adaugă 10 zile pentru ca instanțele să poată stabili termenele de judecată.

Prin urmare, făcând un calcul de la data de când a început să curgă termenul de perimare, ținând cont de ziua de 16.03.2020, când a fost instituită starea de urgență, menținută prin cel de-al doilea decret până la 15.05.2020, la care se adaugă 10 zile, recurenta a apreciat că nu se putea constata perimarea.

În final, a mai arătat că citația emisă pentru 06.11.2020 avea la obiectul dosarului mențiunea "Repunere pe rol din oficiu", că a depus la dosar concluzii scrise și că apărătorul intimatei nu a formulat concluzii de admitere a excepției.

Astfel, a conchis, instanța în mod eronat a reținut culpa sa procesuală, în primul rând, pentru că nu a operat perimarea, deoarece termenul a fost suspendat prin decretele succesive privind starea de urgență și, mai ales că pe rolul Judecătoriei Ploiești s-a aflat înregistrat dosarul nr. x/2017, ce a avut ca obiect contestație la executare, suspendat tot până la soluționarea dosarului penal.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 08.03.2021 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, conform art. 487 C. proc. civ., având în vedere că susținerile autoarei căii de atac nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că declarația de recurs reprezintă o interpretare subiectivă și nelegală, în ceea ce privește data la care a fost realizat ultimul act de procedură.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților; numai recurenta și-a exprimat punctul de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 06.10.2021, în urma calificării excepției invocate de intimată, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu calea de atac exercitată, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Examinând recursul, Înalta Curte constată următoarele:

Autoarea căii de atac a criticat sentința recurată din perspectiva calculării eronate de către curtea de apel a termenului de perimare prin raportare la ultimul act de procedură, care, în opinia sa, l-a reprezentat comunicarea hotărârii penale, realizată la 02.03.2020 și reținerii culpei sale procesuale pentru rămânerea cauzei în nelucrare mai mult de 6 luni de la data finalizării procesului penal.

În speță, suspendarea judecății procesului în cauză a fost dispusă de curtea de apel, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., la 21.10.2016, până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2016, aflat pe rolul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bacău, care s-a realizat la 24.02.2020, aspect necontestat de niciuna dintre părțile în litigiu.

La 15.12.2020, prin sentința ce formează obiect al recursului de față, curtea de apel, reținând că pricina a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data la care s-a soluționat definitiv procesul penal, 24.02.2020 și că în cauză nu a intervenit niciun caz de suspendare sau întrerupere a cursului perimării, a constatat intervenită perimarea acțiunii în anulare.

Ipoteza suspendării reglementată de 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. reprezintă o sistare temporară a judecății, iar în alin. (2) al acestui articol s-a indicat limita în timp a duratei suspendării procesului: aceasta este data la care hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.

Dată fiind prevalența principiului disponibilității părților în procesul civil, încetarea cauzei de suspendare trebuie semnalată instanței printr-o cerere formulată de partea interesată.

Altfel spus, în situația suspendării facultative întemeiate pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. revine părților obligația să urmărească finalizarea respectivului proces și să solicite reluare judecății, sub sancțiunea intervenirii perimării cererii.

Perimarea reprezintă o sancțiune procesuală care este întemeiată pe prezumția de desistare a părții, dedusă din lipsa de stăruință în judecata litigiului pentru o perioadă de 6 luni, manifestată printr-o pasivitate neîndoielnică și nescuzabilă.

Cerințele pentru a interveni de drept sancțiunea perimării decurg chiar din conținutul art. 416 C. proc. civ. și ele vizează rămânerea în nelucrare a cauzei și culpa părții, care nu a acționat în vederea continuării judecății, deși avea posibilitatea să o facă.

Plecând de la aceste considerații preliminare, Înalta Curte constată că, în cauză, termenul de perimare de 6 luni a început să curgă de la 24.02.2020, când procesul penal în raport cu care s-a dispus măsura suspendării cauzei a fost definitiv soluționat, acesta urmând a se împlini la 24.08.2020, conform art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Susținerile părții privind stabilirea unui alt moment de la care începe să curgă termenul de perimare nu pot fi reținute, având în vedere că art. 413 alin. (2) C. proc. civ. prevede că punctul de referință pentru declanșarea curgerii acestuia este data rămânerii definitive a hotărârii care a provocat suspendarea.

De aceea, este lipsită de relevanță data la care părții i-a fost comunicată hotărârea respectivă.

Cum suspendarea judecății acțiunii în anulare a intervenit în urma chiar a demersului recurentei, se reține că, primordial, acesteia îi revenea obligația de a ține sub observație soluționarea procesului penal și de a încunoștiința instanța despre finalizarea judecății lui.

În 16.03.2020 cursul perimării a fost suspendat prin art. 41 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 și prin art. 62 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, ambele emise de Președintele României, până la data de 14.05.2020.

Cum suspendarea unui termen determină ca de la data încetării cauzei de suspendare, acesta să își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare, rezultă că termenul de 6 luni prevăzut de art. 416 C. proc. civ. s-a împlinit la 24.10.2020, data până la care redeschiderea procesului nu a fost solicitată.

Alegațiile recurentei privind calculul greșit al termenului de perimare, din perspectiva întreruperii cursului, ca urmare a instituirii stării de urgență pe teritoriul României, sunt nefondate, având în vedere că această situație a determinat suspendarea termenului, potrivit considerentelor expuse, iar nu întreruperea lui (cele două ipoteze având finalitate juridică distinctă); mai mult, ipoteza sesizată nici nu este de natură a influența calculul termenului de perimare, în măsura în care aceasta nu a reprezentat decât 2 luni din cele aproape 10 luni dintre data soluționării definitive a procesului penal și data la care prima instanță a pronunțat sentința atacată.

Nici susținerea recurentei, potrivit căreia cursul perimării ar fi continuat să fie suspendat încă 10 zile de la data ridicării stării de urgență instituită pe teritoriul României, nu poate fi primită, deoarece potrivit celor două decrete, suspendarea opera doar pe durata stării de urgență. Se cuvine subliniat că în termenul de 10 zile la care se referă recurenta, instanțele urmau să ia măsuri pentru repunerea pe rol a cauzelor suspendate pe durata stării de urgență, însă o atare ipoteză nici nu putea interveni în speță, atât timp cât judecata în prezentul dosar fusese suspendată anterior, iar nu ca efect al instituirii stării de urgență.

În aceste condiții, față de atitudinea procesuală a părților, care nu au solicita reluarea judecății într-o perioadă de 6 luni de la soluționarea definitivă a procesului penal, perioadă la care se adaugă cea în care pe teritoriul României a fost instituită starea de urgență, Înalta Curte apreciază că în mod legal curtea de apel a constatat că a operat perimarea.

Culpa procesuală privind lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp prevăzut de lege este atribuită de legiuitor tuturor părților implicate în proces și nu doar uneia dintre ele, dându-se astfel eficiență obligației generale a părților de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului, îndatorire prevăzută de art. 10 C. proc. civ.

Așadar, susținerile recurentei prin care tinde să demonstreze lipsa culpei sale procesuale nu sunt de natură să înlăture intervenirea de drept a sancțiunii perimării și nici să justifice inacțiunea sa în ce privește introducerea unei cereri de redeschidere a procesului în intervalul prevăzut de art. 416 C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a respectat dispozițiile de procedură referitoare la instituția perimării, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 103/15.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.