ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2738/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2738/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 19 decembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 30.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S. C. civ.-A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu S.C. B. S.A. obligarea la plata sumei de 355.514,45 RON din care 178.782,33 RON debit principal reprezentând lucrări trotuare granit efectuate și neachitate de către societatea pârâtă, conform facturii fiscale nr. x/23.12.2019 și 176.732,12 RON debit principal reprezentând lucrări borduri prefabricate din beton efectuate și neachitate de către societatea pârâtă, conform facturii fiscale x/23.12.2019, precum și la plata de penalități de întârziere de 0,1% pe zi calculate de la scadența debitului principal 24.01.2020 până la achitarea acestuia.

În ședința publică din data de 24.11.2021, reclamanta S. C. civ. A. S.R.L. a depus o cerere de mărire a cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată, invocând dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 Cod pr .civ.

În ședința publică din data de 26.01.2022, Tribunalul Bacău a admis excepția tardivității modificării acțiunii și a decăzut reclamanta din modificarea acțiunii depusă de către aceasta la termenul din 24.11.2021, pentru considerentele arătate în încheierea de ședință.

Prin sentința civilă nr. 164/14.04.2022 pronunțată de Tribunalul Bacău s-au dispus următoarele:

S-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

S-a admis în parte acțiunea.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 62.638,88 RON, sumă care include TVA, reprezentând debit principal, constând în contravaloarea parțială a facturilor fiscale nr. x/23.12.2019 și a facturilor fiscale nr. x/23.12.2019

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,1 % calculate asupra sumei de 62.638,88 RON, de la data de 24.01.2020 și până la achitarea integrală a debitului principal

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5357,77 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru de 2357,77 RON calculată prin raportare la debitul admis, și 3000 de RON -onorarii expertize.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți. Reclamanta a declarat apel și împotriva încheierii din 26.01.2022.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, secția I civilă, raportat la natura litigiului și la Hotărârea nr. 95/2014 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Bacău referitoare la stabilirea funcționalității secțiilor I și a II-a civile, contencios administrativ și fiscal ale acestei instanțe.

Prin decizia nr. 276/2023 din 22 martie 2023 Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelul promovat de S. C. civ.-A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 164 din 14.04.2022 și a încheierii din 26.01.2022 pronunțate de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal în dosarul x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

A admis apelul promovat de S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 164 din 14.04.2022 și împotriva încheierii din 27.10.2021 pronunțate de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, în dosarul x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. C. civ.-A. S.R.L.

A schimbat, în tot, sentința în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 11 noiembrie 2022 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, iar în subsidiar casarea deciziei recurate și respingerea cererii de apel formulate de intimată, ca neîntemeiată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susține că soluția de declinare a competentei material funcționale dispusă prin încheierea din 11 noiembrie 2022 este nelegală, întrucât raportul juridic litigios dedus judecații își are izvorul într-un raport de drept material născut între două societăți comerciale, după cum rezultă din cuprinsul Acordului de Subcontractare.

Obiectul litigiului dedus judecații nu ține de sfera raporturilor de drept civil pur, ci aparține de sfera raporturilor dintre profesioniști și de sfera raporturilor juridice de achiziție publică (acordul de subcontractare este subsecvent contractului de achiziție publică încheiat între Municipiul Bacău și intimată, recurenta fiind declarată subcontractor la Autoritatea Contractantă), care se judecă în completuri specializate, de către secțiile a II-a civile ale instanțelor de judecată.

În acest sens, solicită instanței de recurs să constate că și în fața instanței de fond, prezenta cauza a fost înregistrată tot pe rolul secției a II-a civile, de contencios administratv și fiscal a Tribunalului Bacău.

Consideră că secția I Civila a Curții de Apel Bacău nu are competenta material funcțională de a judeca litigiile cu profesioniști, iar completul de judecată care a pronunțat decizia nu este specializat în litigii cu profesioniști, astfel că decizia recurată a fost în mod nelegal pronunțată de către secția I Civilă a instanței de apel.

În aceste condiții, având in vedere motivul de nelegalitate invocat, solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la secția a-II-a Civilă a Curții de Apel Bacău.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reținut următoarele:

Cu privire la modificarea cererii de chemare în judecată, recurenta susține că instanța de apel a procedat în mod nelegal, încălcând dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., care prevăd posibilitatea ca reclamantul să-și majoreze oricând câtimea pretențiilor solicitate prin acțiunea introductivă, dar fără ca aceasta să constituie o modificare a acțiunii.

Cererea formulată de recurentă în data de 24.11.2021 a fost depusă la dosar imediat după întocmirea raportului de expertiză contabilă, când recurenta a luat cunoștință de cuantumul debitului final pe care îl datorează intimata.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că recurenta nu a avut cunoștință de acest cuantum până la data de 24.11.2021, când a fost întocmită și depusă la dosarul cauzei lucrarea de specialitate contabilă.

Solicită instanței de recurs să constate că raportul juridic dintre părți este un raport complex, întins pe perioada mai multor ani, în care au fost efectuate numeroase operațiuni, de execuție lucrări, de vânzare și cumpărare reciprocă, de prestări servicii, iar clarificarea acestui raport, cu arătarea sumelor pe care cele două societăți și le datorează nu a fost posibilă decât după realizarea raportului de expertiză contabilă, în cadrul dosarului de fond.

Mai mult, consideră că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât sumele solicitate prin cererea modificatoare nu privesc un alt raport juridic contractual. Dimpotrivă, este vorba de același raport juridic contractual dintre părți, reprezentat de Acordul de Subcontractare încheiat de recurentă cu intimata, deci de același contract, același obiect, aceleași părți și același beneficiar al lucrărilor, astfel că cererea modificatoare a fost formulată în mod legal de către recurentă.

Cu privire la situația de lucrări nr. x, referitor la suma de 79.366.94 RON reprezentând materiale, recurenta susține că instanța de apel a procedat în mod nelegal atunci când, prin decizia atacată, a confirmat raționamentul instanței de fond cu privire la aceasta sumă, reprezentând materiale furnizate de intimată.

Susține că nicăieri în cuprinsul Acordului de Subcontractare nu se face nici o referire cu privire la livrarea de materiale de construcții între părți. Prin urmare, cât timp părțile nu au înțeles să reglementeze prin Acordul de Subcontractare aceste operațiuni juridice, rezultă că orice operațiune efectuată între părți este reglementata de dispozițiile dreptului comun.

În acest sens, arată că pentru materialele în sumă de 79.366,94 RON, între părți au existat două operațiuni distincte de vânzare-cumpărare.

Prima operațiune privește transferul dreptului de proprietate al acestor materiale de la intimata către recurentă, operațiune care, nefiind reglementată de Acordul de Subcontractare, este supusă dispozițiilor de drept comun privind contractul de vânzare-cumpărare de bunuri/materiale.

De la data primirii facturii fiscale emise de către intimată, recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor materiale, iar intimata a dobândit un drept de creanță asupra recurentei.

În acest sens, indică dispozițiile art. 1674 din C. civ., conform cărora "cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori daca din voința pârtilor nu rezulta contrariul, proprietatea se strămuta de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar daca bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă" (s.n.).

Menționează faptul că intimata nu i-a predat aceste materiale de construcții (pe baza de proces-verbal, pentru a fi incluse în lucrarea executată de recurentă), ci i le-a vândut recurentei, care a dobândit asupra lor un drept de proprietate exclusivă, conform art. 44 din Constituția Romanici și art. 1674 din C. civ.. Instanța de apel a interpretat greșit aceste dispoziții legale de drept material.

Prin urmare, rezulta că în mod nelegal instanța de apel a confirmat prin Decizie soluția instanței de fond, care prin Sentința a scăzut suma de 79.366,94 RON din valoarea totala a situației de lucrări nr. x Mai mult, arătam instanței de recurs ca instanțele de fond nu avea dreptul sa diminueze situația de lucrări nr. x cu suma de 79.366,94 ROM, cat timp Intimata nu a înțeles să investească instanța de fond cu o astfel de cerere. Astfel, rezultă că soluțiile instanțelor de fond constituie o încălcare a principiului disponibilității procesului civil. întrucât au acordat mai mult decât s-a cerut.

De asemenea, aceasta soluție constituie o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei asupra materialelor în valoare de 79.366,94 RON, drept de proprietate care este deținut în exclusivitate de către Recurenta si asupra căruia nicio parte nu poate interveni decât pentru cauze de utilitate publica, conform art. 44 alin. (3) din Constituția României.

A doua operațiune privește transferul dreptului de proprietate al acestor materiale, astfel cum au fost incorporate de recurenta în lucrarea executată, către intimată, operațiune juridică care este reglementată de Acordul de Subcontractare.

Acest transfer de proprietate a avut loc în momentul în care recurenta a emis intimatei factura fiscală aferentă situației de lucrări nr. 8.

Mai mult, indică instanței de recurs ca pentru aceste materiale intimata a fost plătită de către beneficiarul final, UAT Bacău, astfel ca, prin soluția nelegală dată de instanța de apel rezulta că intimata a încasat de două ori prețul pentru aceste materiale.

Intimata a încasat prețul acestor materiale mai întâi de la recurentă, conform soluției data de Tribunalul Bacău prin sentință si menținută in apel, iar a doua oara suma a fost încasata de Municipiul Bacău, beneficiarul final al lucrărilor, după cum s-a reținut la pagina 5, paragraful 4 din Sentința.

Prin urmare, rezulta că în privința sumei de 79.366,94 RON instanța de apel a procedat in mod nelegal, întrucât intimata este astfel beneficiarul direct al unei îmbogățiri fără justă cauză cu această sumă de bani, pe seama intereselor patrimoniale ale recurentei, care i-a transmis intimatei dreptul de proprietate asupra acestor materiale prin situația de lucrări nr. x și factura fiscală aferentă, dar instanța de apel i-a încălcat dreptul de a încasa prețul acestor materiale.

În ce privește suma de 96.096,9 RON reprezentând lucrări neconforme, recurenta susține că prin decizia recurată instanța de apel a procedat în mod nelegal atunci când a confirmat soluția Tribunalului Bacău de a diminua situația de lucrări nr. x cu suma de 96.096,9 RON, reprezentând presupuse lucrări neconforme.

Arată că, în motivarea acestei soluții, instanțele de fond au reținut că soluția pronunțata în dosarul nr. x/2015 se impune în prezenta cauza fie cu putere de lucru judecat, fie cu autoritate de lucru judecat, fapt care nu este posibil.

În al doilea rând, instanța de apel a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art. 430 si urm. C. proc. civ., întrucât în cauză nu este îndeplinita tripla condiție de obiect, părți și cauză pentru a fi incidentă autoritatea/puterea de lucru judecat.

Menționează recurenta că nici părțile, nici obiectul și nici cauza din prezentul dosar nu sunt identice cu cele din litigiul nr. 3053/110/2015. Recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 si, de asemenea, obiectul acelui dosar nu l-a constituit Acordul de Subcontractare. Mai mult, menționează că aplicând în mod greșit în prezenta cauză autoritatea/puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr. x/2015, instanța de apel a încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, la administrarea de probe și de acces la o instanță de judecata imparțială si independentă, întrucât recurenta nu a avut posibilitatea să se apere, să formuleze apărări și probe cu privire la suma de 96.096,9 RON.

De asemenea, indică faptul că în privința sumei de 96.096,9 RON instanța de apel a procedat în mod nelegal, întrucât intimata este astfel beneficiarul direct al îmbogățirii fără justă cauză cu această sumă de bani, pe seama intereselor patrimoniale ale recurentei, care i-a transmis intimatei dreptul de proprietate asupra acestor lucrări și pe care intimata le-a încasat de la UAT Bacău.

A mai susținut că instanța de apel a procedat în mod nelegal atunci când din situația de lucrări nr. x a scăzut suma de 75.431,28 RON reprezentând lucrări neconforme.

Recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2015, nu a avut posibilitatea să propună probe și să facă apărări, motiv pentru care hotărârea, chiar și definitivă, din aceasta cauză, nu îi este opozabilă recurentei în acest dosar.

Cu privire ia compensarea sumei de 62.638,88 RON, susține că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât prin decizia recurată instanța a încălcat principiul prevăzut de art. 477 din C. proc. civ., privind limitele devoluțiunii apelului.

Astfel, solicită instanței de recurs să constate că prin cererea de apel intimata nu a formulat critici cu privire la compensarea celor doua creanțe, astfel ca instanța de apel avea obligația de a judeca cererea de apel doar în limitele motivelor invocate de intimată prin cererea de apel.

În al doilea rând, consideră că prin decizie instanța de apel a încălcat din nou principiul disponibilității procesului civil, întrucât intimata nu a înțeles să investească instanța de fond cu o cerere reconvențională în care să solicite compensarea creanțelor reciproce.

La pagina 9 din decizie, Curtea de Apel Bacău a reținut în legătură cu suma de 138.722,26 RON că "Tribunalul ar fi trebuit să le compenseze cu debitul stabilit prin sentința apelata, de 62.638,88 RON". Însă, instanțele de fond nu aveau dreptul să aplice compensația dacă nu au fost investite cu astfel de cereri în mod expres.

Nefiind investite cu o astfel de cerere, rezultă că instanțele de fond nu aveau cadrul procesual în care să analizeze compensarea creanțelor reciproce dintre părți, astfel ca instanța de apel și-a încălcat atribuțiile judecătorești și a acordat mai mult decât s-a cerut.

În al treilea rând, prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, intimata a invocat compensarea legală doar în raport cu facturile fiscale nr. x și nr. x din 24.12.2015, nu si cu facturile fiscale nr. x si nr. x din 30.10.2014, cum în mod nelegal a fost reținut de instanța de apel prin decizie.

Mai mult, indică ca termenul general de prescripție extinctivă pentru suma de 138.722,26 RON, aferentă facturilor fiscale nr. x și nr. x din 30.10.2014, s-a împlinit la data de 30.10.2017, deci cu mult timp înainte de data de 23.12.2019, când au fost emise cele două facturi fiscale ale recurentei, ce constituie obiect al prezentei cauze.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile de drept materiale ale art. 1616 și urm. din C. civ., privind compensarea creanțelor reciproce, întrucât recurenta și intimata nu au deținut concomitent creanțe reciproce.

Decizia instanței de apel este nelegală întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera compensația legală a creanțelor, respectiv cele două creanțe nu au fost concomitent certe, lichide si exigibile. Dreptul material la acțiune pentru suma de 138.722,26 RON este prescris din 2017, când dreptul de creanța al Recurentei pentru suma in cauza nu era născut încă.

Suma de 138.722,26 RON presupus deținută de intimata s-a prescris la data de 30.10.2017, iar aceasta suma nu a fost in niciun moment concomitenta cu suma de 355.517.45 RON aferentă facturilor nr. x si 217 din data de 23.12.2019, solicitate de recurentă prin acțiunea introductivă.

În concluzie, pentru toate motivele de fapt si de drept anterior indicate, va solicit sa dispuneți admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate:

În reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., dar și prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului cauzei.

Înalta Curte constată nefondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. ce prevede ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, secția I civilă, încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.

Obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea formulată de reclamanta S. C. civ.-A. S.R.L. privind obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata contravalorii facturilor fiscale nr. x/23.12.2019 privind suma de 178.782,33 RON debit principal, reprezentând contravaloarea situației de lucrări nr. x privind lucrări trotuare granit și factura fiscală nr. x/23.12.2019 privind suma de 176.732,12 RON debit principal reprezentând contravaloarea situației de lucrări nr. x privind lucrări borduri prefabricate din beton, executate în baza acordului de subcontractare nr. x/09.01.2014, ce a fost încheiat în vederea executării obligațiilor izvorâte din contractul de achiziție publică nr. x în cadrul căruia Municipiul Bacău avea calitatea de autoritate publică achizitoare, iar B. S.R.L. pe cea de contractant general.

Competența materială (fără a distinge între cele două tipuri, funcțională sau procesuală) este una de ordine publică, fiind reglementată prin norme imperative, cu caracter absolut, interesul stabilirii acestora fiind dat de asigurarea principiului specializării, menținerea unui volum de muncă echilibrat între instanțe și în cadrul acestora, între judecători, astfel încât trebuie respectate și ocrotite inclusiv prin recunoașterea beneficiului invocării excepției necompetenței materiale procesuale atât din oficiu, de către instanță, cât și de către părți.

Interdicția de a invoca excepția necompetenței materiale în căile de atac nu se referă la situația în care s-a respins excepția în primă instanță și s-a formulat o critică în calea de atac și nici situația în care instanța de control judiciar se consideră necompetentă să soluționeze calea de atac, ci, exclusiv, la posibilitatea ca instanța de control judiciar să analizeze, pe calea excepției de necompetență, competența instanțelor anterioare.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate formula recurs împotriva hotărârii de declinare din 11.11.2022 deoarece aceasta nu este supusă niciunei căi de atac și nici nu poate invoca direct în recurs necompetența materială funcțională a secției I civilă care a judecat apelul, având în vedere că recurenta nu a invocat la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și au pus concluzii, excepția necompetenței materiale funcționale a secției I civile.

Totodată, relevant este și faptul că în încheierea din 11.11.2022 s-a consemnat faptul că administratorul societății recurentei-reclamante, având cuvântul asupra excepției invocate de către instanță din oficiu, a arătat că lasă la aprecierea instanței soluția ce va fi pronunțată cu privire la excepția necompetenței material funcționale a secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal.

În raport de data pronunțării încheierii recurate (11.11.2022), în speță nu este incidentă Decizia nr. 4/24.04.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, prin încheierea din 11.11.2022, competența materială funcțională a fost stabilită definitiv de curtea de apel în favoarea secției I Civile, în raport de natura acțiunii și de Hotărârea nr. 95/19.12.2014 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Bacău, ca măsură organizatorică.

Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., atunci când a confirmat soluția tribunalului privind tardivitatea cererii depuse la 24.11.2021, calificată de instanță ca fiind o cerere modificatoare.

Această critică se încadrează în motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care prevede situația în care casarea unei hotărâri poate fi cerută când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunii nulității.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât soluția de admitere a excepției tardivității modificării acțiunii prin cererea depusă la 24.11.2021, ce a fost validată de către instanța de apel, este rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale de drept procesual.

În conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile, temeiul juridic sau obiectul acesteia, cum este cazul în speță.

Art. 204 alin. (2) C. proc. civ. reglementează o altă formă a cererii adiționale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispozițiile alin. (1) și alin. (3) ale art. 204 din aceeași normă dispozitivă.

Astfel, potrivit dispoziției menționate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului și când se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

Din dispozițiile art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ. se observă că a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată și să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acțiunii sale, cu excepția situației reglementate de dispozițiile art. 204 alin. (3) din C. proc. civ.

Dispozițiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părților cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc și cu depășirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situație în care nu va interveni sancțiunea decăderii, iar instanța va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată; or, în speță nu sunt incidente aceste dispoziții, pârâta precizând expres să nu este de acord cu modificarea solicitată.

Instanța de apel în mod legal a confirmat soluția tribunalului, referitoare la cererea formulată la 24.11.2021, apreciind că nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de completare prevăzute de art. 204 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba de noi pretenții care exced obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la plata unor noi facturi nr. x/12.01.2015 și nr. y/08.12.2014, corespunzătoare situațiilor de lucrări 6 și 7 precum și obligarea la plata sumei de 63.861,42 RON reprezentând garanție de bună-execuție aferentă acestor facturi fiscale.

Înalta Curte apreciază, asemenea instanței de apel, că o astfel de cerere este una prin care se solicită modificarea cererii de chemare în judecată și ea trebuie formulată cu respectarea condițiilor art. 204 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, este nefondat motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității, constatând în mod legal că tribunalul a admis corect excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată, cu consecința decăderii reclamantei din dreptul de a solicita introducerea unor noi capete de cerere ce determină o altă situație de fapt dedusă judecății.

Recurenta-reclamantă invocă și alte critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deși le-a încadrat în punctul 8 al aceluiași articol, respectiv încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, precum și a celui prevăzut de art. 477 C. proc. civ. privind limitele devoluțiunii apelului.

Cu privire la încălcarea principiului disponibilității, a arătat că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece a scăzut anumite sume de bani reprezentând materiale și presupuse lucrări neconforme din situațiile de lucrări nr. x și nr. 9, deși intimata nu a cerut acest lucru, ceea ce a determinat o îmbogățire fără justă cauză a acesteia; totodată a invocat faptul că intimata nu a învestit instanța de fond cu o cerere reconvențională în care să solicite compensarea creanțelor reciproce și că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 477 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților."

De asemenea, conform art. 397 alin. (1) Cod "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

În conformitate cu dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată."

Înalta Curte constată că și în etapa căilor de atac procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, astfel că instanța de apel nu putea proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant prin cererea de apel, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum.

Deși limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, alin. (2) al art. 477 C. proc. civ. prevede că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv, ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea acestor principii sunt nefondate, cât timp instanța de apel a apreciat probele în raport de dispozițiile legale incidente față de obiectul și cauza pretențiilor deduse judecății, dar și față de apărările invocate de intimata-pârâtă.

Cât privește concluzia la care a ajuns curtea de apel în raport de situația de fapt stabilită, această chestiune reprezintă un aspect de temeinicie a hotărârii, necenzurabil în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât a constatat că a intervenit compensația legală, nu poate fi primită, întrucât intimata-pârâtă avea posibilitatea să-i opună recurentei-reclamante, pe calea întâmpinării, compensarea legală, conform art. 1616 și urm. C. civ., în condițiile în care deține asupra acesteia o creanță certă, lichidă și exigibilă (aspect necontestat în cauză de către reclamantă), fără a fi necesar să formuleze cerere reconvențională.

Recurenta tinde la o reapreciere a probelor administrate în cauză (expertiza contabilă și înscrisurile) și, implicit, la restabilirea situației de fapt (livrarea, facturarea materialelor, caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor), aspecte care nu pot face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

De asemenea, este nefondată critica recurentei potrivit căreia instanța de apel a constatat în mod eronat că dezlegarea dată raporturilor juridice litigioase în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Bacău se impune a fi reținută în prezenta cauză.

Într-adevăr, recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Bacău, în care s-a tranșat definitiv conformitatea unor lucrări pe care intimata-pârâtă B. S.R.L.. le avea de executat în favoarea municipiului Bacău, lucrări care au fost efectuate de către recurenta din prezenta cauză în baza acordului de subcontractare nr. x/09.01.2014.

Însă, prin dispozițiile art. 435 C. proc. civ., (cu denumirea marginală "Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii"), legiuitorul stabilește că hotărârea judecătorească este obligatorie față de părți și succesorii acestora și opozabilă terților. Obligativitatea intervine inter partes, în timp ce opozabilitatea intervine erga omnes, reglementarea actuală făcând această distincție clară între cele două noțiuni.

În conformitate cu dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., "Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară".

Așadar, deși hotărârea judecătorească nu produce efecte în mod direct față de terți, întrucât terțul nu a fost parte în proces, nu a susținut vreo pretenție, nu a formulat apărări și nici nu a beneficiat de garanții procedurale, dat fiind faptul că hotărârea conturează un fapt juridic nou în ordinea juridică, terții nu-l pot ignora, astfel încât hotărârea produce efecte în mod indirect și față de aceștia, dar pe tărâmul opozabilității.

Înlăturarea opozabilității unei hotărâri judecătorești presupune ca terțul să facă dovada contrară, în condițiile legii, adică să invoce și să probeze acele elemente noi, de natură să înlăture ceea ce în doctrină s-a considerat a fi o prezumție atipică, respectiv opozabilitatea efectelor unei alte hotărâri judecătorești.

Prin urmare, chiar dacă instanța de apel face referire în mod eronat la puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 296/01.03.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Bacău, în realitate s-a avut în vedere efectul opozabilității acestei hotărâri, care nu a fost înlăturat în prezenta cauză prin dovada contrară, situația atestată de hotărârea menționată fiind reținută și valorificată probatoriu ca atare de ambele instanțe de fond.

De altfel, referirea instanței de apel la cele statuate prin deciziei civile nr. 296/01.03.2018 se face în contextul analizării motivelor de apel invocate de pârâta S.C. B. S.R.L., apelul reclamantei neconținând critici privitoare la acest aspect.

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, instanța analizând elementele de fapt și de drept ale cauzei și stabilind situația de fapt cu privire la raporturile de ansamblu dintre părți, ținând seama apărările formulate de acestea în cursul judecății, chestiuni ce nu pot fi reevaluate în recurs.

Judecata realizată de instanța de apel este în concordanță cu motivele invocate în apel, care au făcut obiectul dezbaterilor și care au condus la pronunțarea soluției recurate.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1674 și art. 1616 și următoarele C. civ.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1674 C. civ., întrucât, în susținerea acestei critici, s-a invocat, pe de o parte, faptul că a soluția constituie o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei asupra materialelor în valoare de 79.366,94 RON furnizate de intimată și, pe de altă parte, că intimata s-ar fi îmbogățit fără justă cauză, încasând de două ori prețul pentru aceste materiale, mai întâi de la recurentă, conform soluției date de Tribunalul Bacău prin sentință și menținută in apel, iar a doua oara suma a fost încasata de Municipiul Bacău, beneficiarul final al lucrărilor.

Or, prin această critică, recurenta tinde să schimbe, practic, în afara cadrului legal, cauza juridică a acțiunii, ceea ce este inadmisibil.

De asemenea, se invocăm aspecte ce implică o reapreciere a valorii probatorii a înscrisurilor, restabilirea situației de fapt și care nu pot face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

În fine, nici critica referitoare la greșita aplicare a instituției compensării legale, de drept, a obligațiilor reciproce ale părților, astfel cum este reglementată de art. 1616 C. civ., nu poate fi reținută.

Recurenta-reclamantă a susținut că această compensare nu a fost invocată de intimata-pârâtă printr-o cerere reconvențională, precum și faptul că părțile nu au deținut concomitent creanțe reciproce certe, lichide și exigibile, întrucât dreptul material la acțiune al intimatei-pârâte pentru suma care a fost compensată era prescris din anul 2017, în timp ce dreptul de creanță al recurentei pentru suma solicitată prin acțiune nu era născut încă.

Însă, așa cum rezultă din întâmpinarea depusă la prima instanță de fond și din cererea de apel formulată de către pârâtă, aceasta din urmă a invocat compensația (dosar nr. x/2020 Curtea de Apel B acău, secția a II-a civilă - " subscrisa nu are de achitat nicio datorie către intimată având în vedere că suma pe care S.C. A. o avea de achitat către B. este egală cu suma pe care o avea de încasat de la noi").

Fiind pe tărâmul unei compensații legale, care se produce de drept, nu era necesară formularea unei cereri reconvenționale de către intimată, așa cum este necesar în cazul compensației judiciare, pentru care stingerea obligațiilor reciproce ale părților până la stingerea celei mai mici dintre ele se produce numai în măsura în care instanța dispune aceasta.

Constatările instanței de apel, sub acest aspect, s-au întemeiat pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, Înalta Curte neputând proceda la reevaluare acestor chestiuni de probatoriu.

Având în vedere toate considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentei - reclamante nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 276/2023 din 22 martie 2023 și a încheierii din 11 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 decembrie 2023.