ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2541/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului supus judecății, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator CII B., a solicitat obligarea pârâtei C. Sevilia Sucursala București la plata sumei de 1.156.757 RON, reprezentând prejudiciul efectiv cauzat reclamantei, ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor asumate prin contractul nr. x_5R13/11.02.2014 încheiat de părți.

Prin sentința civilă nr. 1417/23.05.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator CII B., în contradictoriu cu pârâta C. Sevilia Sucursala București, ca neîntemeiată; s-a dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtei suma de 19.678,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator CII B..

Prin decizia civilă nr. 17A/2020 din 15 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta A. S.R.L., prin lichidator CII B., împotriva sentinței civile nr. 1417/23.05.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimata C. S.A. Sevilia Sucursala București, ca nefondat.

La 15 iunie 2020, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator CII B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 17A/2020 din 15 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel și obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta arată că analiza instanței de apel s-a raportat la două elemente ale răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită și prejudiciu.

În privința faptei ilicite, recurenta-reclamantă susține că soluția pronunțată este întemeiată pe motive contradictorii sau străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., fiind totodată și rezultatul unei interpretării și aplicări greșite a normelor de drept material referitoare la forța obligatorie a contractului (1.270 C. civ.), a normelor care reglementează contractul de furnizare (art. 1766 - 1771 C. civ.) și a normelor generale de interpretare a contractului (1.266 C. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la critica potrivit căreia soluția instanței de apel referitoare la inexistența faptei ilicite este întemeiată pe motive contradictorii sau străine de natura pricinii, recurenta consideră că argumentele reținute de instanță în susținerea faptului că intimata nu era obligată să preia întrega cantitate de betoane sunt, pe de o parte, contradictorii cu natura și obiectul contractului încheiat între părți așa cum a fost stabilit chiar de către instanță, iar pe de altă parte sunt străine de natura cauzei, privind pretinse neexecutări ale contractului de antrepriză, nexecutări care nu îi sunt opozabile.

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în aprecierea inexistenței faptei ilicite, recurenta susține că, deși în hotărârea atacată se reține în mod expres că între părți s-a încheiat un contract de furnizare, contract numit, în condițiile noului C. civ., reglementat de art. 1766 - 1771, instanța ajunge, în privința efectelor unui astfel de contract, la concluzii în totală disonanță cu textele legale amintite.

Având în vedere art. 1766 din C. civ. și art. 1711 din același cod, recurenta consideră că ne aflăm în prezența unui contract, prin excelență sinalagmatic, întrucât obligațiile pe care un astfel de contract de furnizare le naște sunt reciproce și interdependente (astfel cum prevede art. 1171 din C. civ.).

Or, grație acestei naturi sinalagmatice a contractului, recurenta susține că sunt eronate afirmațiile instanței de apel, potrivit cărora numai societatea reclamantă și-a asumat obligația de a livra cantitatea maximă de materiale, neexistând o obligație corelativă reciprocă de preluare în sarcina intimatei.

Instanța de apel nu menționează niciun fel de criteriu obiectiv pe baza căruia să se poată determina cantitatea de materiale ce ar fi trebuit să fie preluată de către intimată (admițând prin absurd că faptul cunoașterii porțiunii de drum de 31 km și precizarea acestuia în contract nu reprezintă un atare criteriu) ceea ce echivalează, în opinia recurentei, cu asumarea unei obligații sub o condiție suspensivă pur potestativă din partea intimatei-pârâte.

Astfel, în ciuda executării obligațiilor recurentei de a organiza șantierul, de a angaja oameni, de cumpăra sau închiria mașini, utilaje, materii prime, materiale etc., intimata-pârâtă ar fi putut să nu comande niciun metru cub de beton pe motivul că nu are necesități, fără să justifice în vreun fel inexistența obiectivă a acestora.

Recurenta apreciază că o astfel concluzie, dedusă din interpretarea clauzelor contractuale, în vădită contradicție cu natura de contract sinalagmatic a acestuia, reprezintă și o încălcare a dispozițiilor art. 1266 din C. civ. potrivit căruia contractele se interpretează în acord cu voința concordată a părților, iar în determinarea sa se va ține seama de scopul contractului, care în speță constă în reabilitarea a 31 de km de drum național cu betonul pe care ar fi trebuit să îl livreze.

De asemenea, consideră că a fost încălcată regula de interpretare prevăzută de art. 1278 alin. (3) din C. civ., întrucât acceptarea punctului de vedere al instanței de apel conduce, în mod necesar, la concluzia că niciuna din clauzele contractuale care instituie vreo obligație în seama intimatei nu ar produce nici un efect.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta-reclamantă susține că soluția pronunțată este întemeiată pe motive contradictorii sau străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., fiind totodată rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a normelor de drept material referitoare la răspunderea contractuală (art. 1350 C. civ.) și repararea prejudiciului (art. 1381, art. 1385, art. 1386 din C. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta arată că, din momentul în care s-a stabilit faptul că a făcut cheltuieli pentru executarea contractului, chestiune necontestată și reținută de ambele instanțe de fond, concluzia instanței de apel conform căreia aceste cheltuieli nu ar putea fi considerate un prejudiciu, în condițiile unei neexecutări a contractului din partea intimatei este în totală contradicție cu situația premisă.

Pe de altă parte, așa cum corect au reținut ambele instanțe de fond, organizarea șantierului din județul Bihor, asigurarea utilajelor necesare producției de beton și a forței de muncă aferente, asigurarea serviciilor de transport pentru procurarea materialelor de construcție necesare etc. s-a făcut pentru executarea contractului de furnizare, ceea ce conduce, în mod necesar la concluzia că toate cheltuielile aferente acestor activități au fost făcute pentru executarea contractului cu intimata.

Or, într-o astfel de situație, consideră că afirmațiile instanței privind caracterul cert al prejudiciului, adică a existenței sale neîndoielnice, în condițiile în care există fapta ilicită a intimatei, nu poate fi primită, fiind în contradicție logică cu situația de fapt reținută de către instanță.

În ceea ce privește faptul că nu s-ar putea determina întinderea prejudiciului, recurenta susține că argumentele instanței de apel sunt neclare, încercându-se crearea unei confuzii între caracterul cert al prejudiciului și valoarea acestuia stabilită de expertiză.

Consideră recurenta că toate afirmațiile instanței făcute cu privire la pretinsa imposibilitate a stabilirii exacte a valorii prejudiciului, dincolo de faptul că sunt neîntemeiate, au fost făcute cu unicul scop de a întări soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, întemeiată deja pe toate celelalte considerente, neavând prin ele însele nicio valoare juridică. Așadar, recurenta apreciază că se impune casarea hotărârii instanței de apel în vederea reanalizării probatoriilor din această perspectivă.

Recurenta-reclamantă susține și încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la răspunderea contractuală și obligația debitorului obligației neexecutate culpabil de repararea prejudiciului.

În considerarea dispozițiilor art. 1350 din C. civ., recurenta arată că, din moment ce intimata nu a preluat întreaga cantitate de materiale de construcții, așa cum se obligase prin contractul de furnizare, din motive nejustificate contractual, ne aflăm în prezența unei fapte ilicite care îi dă dreptul să solicite repararea prejudiciului produs prin această neexecutare a obligațiilor asumate de intimată.

Recurenta consideră că prejudiciul constă tocmai în cheltuielile generate de executarea obligației de furnizare și livrare a materialelor comandate de intimată și el trebuie să fie acoperit de intimată ca urmare a aplicării dispozițiilor legale incidente (art. 1.381, art. 1.385 și art. 1.386 C. civ.). Prejudiciul suferit de recurentă este cert, a fost individualizat și dovedit, fiind în mod categoric consecința directă a neexecutării corespunzătoare a obligației de către intimată.

În acest context, recurenta apreciază eronată concluzia instanței de apel în sensul că "nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv existența faptei ilicite și a prejudiciului, astfel că suma pretinsă în cauză nu poate fi reținută în sarcina intimatei-pârâte ca obiect al vreunei obligații de despăgubire în temeiul art. 1.350 C. civ..", fiind aplicate greșit normele de drept material care reglementează răspunderea civila contractuală (art. 1.350 C. civ.) și conduce la reținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 27 august 2020, în termen legal, intimata-pârâtă C. S.A. Sevilia Sucursala București, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului și pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 22 septembrie 2020, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției tardivității recursului, precum și a apărărilor invocate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 februarie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, iar recurenta a înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 19 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție respins excepția tardivității recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru considerentele reținute în cuprinsul acelei încheieri și a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b teza ultimă din C. proc. civ.

În speță, criticile recurentei cu privire la soluția instanței de apel referitoare la inexistența faptei ilicite din perspectiva prezenței unor motive contradictorii și a unor motive străine de natura cauzei, vizează aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

Nu poate fi primită susținerea unei contradicții între argumentele reținute de instanță în motivarea faptului că intimata nu era obligată să preia întrega cantitate de betoane și argumentele reținute cu privire la natura și obiectul contractului încheiat între părți, în condițiile în care instanța de apel a procedat la interpretarea termenilor convenției, potrivit normelor legale incidente cauzei și, urmare acestui raționament, a ajuns la soluția pronunțată.

Astfel, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei criticate, nu există o faptă ilicită de natură contractuală în baza căreia să fie atrasă răspunderea pârâtei, întrucât aceasta nu și-a asumat obligația de a comanda întreaga cantitate de material prevăzută în anexa 1 a contractului privind furnizarea de materiale de construcții nr. x/11.02.2014, această statuare fiind în acord cu prevederile convenției.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei privitoare la motivarea contradictorie, întrucât aceasta presupune invocarea unor contradicții de raționamente, care nu se regăsește în speță, neexistând, totodată, nicio contradictorialitate între considerente și dispozitiv.

Instanța de apel a interpretat termenii convenției potrivit legii, după voința concordantă a părților, dând fiecărei clauze înțelesul care rezultă din ansamblul contractului, neexistând în analiza efectuată numai motive străine de natura cauzei, astfel cum impun dispozițiile legale pentru a se constata incidența ipotezei normative prevăzute de motivul de casare invocat.

În ceea ce privește existența prejudiciului, condiția pentru angajarea răspunderii contractuale, Înalta Curte reține că nu pot fi primite criticile recurentei, prin care se invocă existența unor motive contradictorii sau a unora străine de natura cauzei.

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a făcut cheltuieli pentru executarea contractului, chestiune necontestată și reținută de ambele instanțe devolutive, s-a reținut că aceste cheltuieli au fost făcute tocmai pentru îndeplinirea obligației asumate, respectiv aceea de a furniza materialele de construcții enumerate în Anexa 1 a contractului, însă doar în baza comenzilor emise de către antreprenor și, prin urmare, îndeplinirea unei obligații contractuale nu poate constitui temei al invocării caracterului cert al prejudiciului solicitat.

Criticile recurentei referitoare la întinderea prejudiciului, prin care se susține că argumentele instanței de apel sunt neclare, încercându-se crearea unei confuzii între caracterul cert al prejudiciului și valoarea acestuia stabilită de expertiză, privesc modalitatea de apreciere a probatoriului, astfel încât în raport de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Așadar, solicitarea recurentei de casare a hotărârii instanței de apel în vederea reanalizării probatoriilor din această perspectivă nu poate fi primită.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea și nici existența unor motive străine de natura cauzei, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) pct. b teza ultimă din C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului îl reprezintă acțiunea în răspundere contractuală având la bază contractul privind furnizarea de materiale de construcții nr. x/11.02.2014, încheiat între recurenta-reclamantă D. S.R.L., în calitate de "furnizor de material", pe de o parte și intimata-pârâtă C. S.A. Sevilia Sucursala București, în calitate de "antreprenor general", pe de cealaltă parte, având ca obiect, potrivit art. 3 din contract, furnizarea, respectiv vânzarea materialului specificat în anexa 1 a contractului de către furnizor, în conformitate cu graficul de livrare sau la orice alte date indicare de antreprenor în comenzile sale și cumpărarea de către antreprenor a acestui material.

Se reține că divergențele între părți vizează modalitatea de interpretare a clauzelor privind îndeplinirea obligațiilor contractuale, reclamanta susținând că exista obligația pârâtei de a cumpăra întreaga cantitate de material specificată în anexele contractului, de cealaltă parte, pârâta arătând că nu s-a obligat să cumpere întreaga cantitate de material indicată în anexele contractului, ci numai acele cantități necesare lucrărilor, pe măsura efectuării lor.

Potrivit răspunderii civile contractuale, art. 1350 alin. (1) C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Conform alin. (2), atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

De asemenea, potrivit art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.

Răspunderea civilă contractuală rezultă, așadar, din nerespectarea obligațiilor asumate prin contract, prejudiciul fiind consecința neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligații lor asumate de către debitor.

Condițiile acordării de despăgubiri în temeiul răspunderii civile contractuale, necesar a fi întrunite cumulativ, sunt următoarele: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția debitorului.

Sub aspectul raportului de cauzalitate, pentru angajarea răspunderii civile contractuale condiția este îndeplinită când există o legătură directă și necesară între neexecutarea obligației contractuale și prejudiciul pretins de creditor, conform art. 1530 C. civ.

În speță, recurenta - pârâtă a pretins că cele reținute prin decizia atacată sunt în contradicție cu natura sinalagmatică a contractului dedus judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 1171 C. civ., contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți.

Subliniem faptul că un contract sinalagmatic este întotdeauna cu titlu oneros, întrucât fiecare dintre părți este obligată să dea sau să facă ceva, fiecare dintre ele primind în schimbul avantajului pe care îl oferă o contraprestație care, obiectiv sau subiectiv, este echivalentă.

Potrivit dispozițiilor alin. (1) art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. Conform alin. (2), la stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. De asemenea, conform art. 1267 C. civ., clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Contractul privind furnizarea de materiale de construcții nr. x, încheiat de cele două societăți la 11 februarie 2014, este un contract cu caracter sinalagmatic, care a generat drepturi și obligații reciproce, interdependente între părți.

Scopul încheierii contractului dintre părți, necontestat de acestea, a constat în furnizarea, respectiv achiziționarea de materiale de construcții necesare derulării contractului de reabilitare a DN 76 pe o porțiune de 31 de km.

Astfel, corelativ obligației asumate de recurenta - reclamantă, de a furniza intimatei - pârâte materiale de construcții necesare executării contractului de reabilitare a DN 76, în cadrul căruia intimata avea calitatea de antreprenor general, pârâta avea obligația de achiziționare a acestor materiale de construcții, ambele instanțe de fond reținând, prin aplicarea regulilor de interpretare mai - sus amintite, că prevederile contractuale nu susțin teza reclamantei privind existenței obligației pârâtei de a cumpăra întreaga cantitate de material specificată în Anexa 1, aceasta fiind una estimativă, astfel încât nu se poate reține în sarcina acesteia săvârșirea vreunei fapte ilicite de natură contractuală, respectiv neexecutarea obligației contractuale invocate în speță.

Articolul 5.1 din Contract (Durata contractului), care prevedea că perioada contractuală se încheie în momentul în care "întreaga cantitate de material specificată în Anexa 1 a fost livrată pe șantier", a fost modificat prin Anexa 2, în sensul că acest contract este încheiat "pentru perioada cuprinsă între data semnării și cel târziu data de 10.10.2015", iar art. 6.1, care prevedea că furnizarea materialelor de construcții se va realiza "în conformitate cu graficul de livrare și/sau cu comenzile depuse la furnizor de către antreprenorul general", a fost completat prin aceeași anexă cu mențiunea că antreprenorul general va transmite furnizorului de material un grafic de livrări actualizat la începutul fiecărei săptămâni.

Critica recurentei prin care, în legătură cu cantitatea de materiale ce ar fi trebuit să fie preluată de către intimată, se invocă asumarea unei obligații sub condiție suspensivă pur potestativă din partea acesteia, nu este fondată.

Astfel, este adevărat că, în raport cu art. 1403 C. civ., obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect, prin prisma lipsei voinței de a se obliga, însă în speță nu se regăsește această situație, în condițiile în care s-a stabilit că pârâta s-a obligat să cumpere cantitatea de material necesară lucrărilor, pe măsura efectuării lor.

Dat fiind scopul încheierii contractului dintre părți, instanța de apel a constatat că pierderea economică suferită de către reclamantă, care și-a asumat, pe lângă obligația de furnizare a materialului, și obligația de a suporta cheltuielile necesare livrării și punerii la dispoziția antreprenorului a acestui material, nu poate fi imputabilă pârâtei și nu este urmarea neexecutării obligațiilor contractuale, pentru că aceasta nu s-a angajat să cumpere întreaga cantitate estimată în Anexele 1 și 3 ale contractului.

Așadar, instanța de apel, prin interpretarea prevederilor contractuale și având la bază probele administrate, la care instanța de prim control judiciar a făcut constant trimitere, stabilind și valoarea probatorie a acestora, a constatat inexistența vreunei fapte ilicite care să fie imputabilă pârâtei.

Totodată, se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate de către părțile litigante, recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situației de fapt stabilite de instanța de apel, conform căreia cantitățile ce constituie obiectul drepturilor și obligațiilor asumate de părți au fost numai estimative, neexistând obligația pârâtei de a cumpăra întreaga cantitate de material specificată în anexele contractului.

Or, după cum s-a constatat în cauză, pe baza probatoriului administrat și a analizării dispozițiilor legale privitoare la interpretarea contractului, nu se poate reține neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale.

Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei privind modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situației de fapt, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susținerea acestora recurenta se raportează la reținerea unei situații de fapt, aspect ce impune o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate.

În ceea ce privește condiția prejudiciului, pe de o parte, instanța de apel a constatat că sumele solicitate de către apelanta-reclamantă nu pot fi asimilate unui prejudiciu contractual, din moment ce toate cheltuielile necesare îndeplinirii obligației de furnizare au fost convenite în sarcina sa (art. 6.12 și art. 6.13 din contract, astfel cum au fost modificate prin Anexa 2, pct. 1.9 și pct. 1.10).

Pe de altă parte, a apreciat instanța de prim control judiciar, chiar și în condițiile în care s-ar fi constatat în cauză existența unei fapte ilicite săvârșite de către intimata-pârâtă și existența unui potențial prejudiciu constând în cheltuielile aferente derulării contractului încheiat între părți, din documentele puse la dispoziția expertului nu se poate reține că respectivele cheltuieli au fost generate de acest contract.

Cât timp în cauză nu s-a reținut existența unei fapte ilicite în sarcina intimatei-pârâte, nu se poate pretinde nici existența unui prejudiciu, în legătură de cauzalitate cu aceasta, astfel că suma solicitată în cauză nu poate fi reținută în sarcina intimatei-pârâte ca obiect al vreunei obligații de despăgubire în temeiul art. 1.350 C. civ., nefiind încălcate dispozițiile art. 1.381, art. 1.385 și art. 1.386 C. civ.

Pentru toate considerentele expuse și constatând că prin recursul dedus judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.758,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A. Sevilia Sucursala București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR CII B. împotriva deciziei civile nr. 17A/2020 din 15 ianuarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.758,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A. SEVILIA SUCURSALA BUCURESTI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2021.