ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2747/2021

Ședința publică din data de 15 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 iulie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 673.500 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicită (rezervându-și dreptul de a preciza câtimea sumei în funcție de probatoriul ce va fi administrat), precum și obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1608 din 5 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., astfel cum a fost precizată, ca nefondată, s-a luat act că pârâta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată și a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 16 din 13 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1608 din 5 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A., ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 16 din 13 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 în raport de modalitatea incorectă de apreciere a caracterului cert al prejudiciului invocat de recurenta-reclamantă.

Cerința privind caracterul cert al prejudiciului reprezentat de un beneficiu nerealizat nu poate viza un grad absolut de certitudine, deoarece, prin definiție, determinarea acestui prejudiciu presupune în mod necesar analiza unei situații ipotetice, cea în care fapta ilicită nu s-ar fi produs, iar partea vătămată s-ar fi bucurat liberă de folosința bunurilor ori drepturilor sale.

O interpretare contrară, apreciază recurenta, ar împiedica repararea prejudiciului reprezentat de lucrum cessans, cât timp instanța nu ar avea la dispoziție niciodată dovezi directe cu privire la întinderea acestuia.

În acest sens, consideră că, deși instanța de apel a reținut corect că recurenta nu a putut face dovada directă a existenței unor "șanse reale de valorificare pierdute", aceasta a nesocotit, însă, că orice astfel de dovadă ar fi avut în mod evident un caracter pro causa.

Astfel, în contextul în care intimata-pârâtă și-a însușit bunurile proprietatea recurentei și a refuzat să le restituie timp de mai mult de șase ani, societatea recurentă a fost într-o evidentă și obiectivă imposibilitate de a încheia orice angajament, contract sau de a purta măcar o negociere cu privire la aceste bunuri, iar orice asemenea demers - efectuat cu știința faptului că nu este în stăpânirea bunurilor - ar fi putut avea doar rolul de a da o dimensiune prejudiciului suferit într-un viitor litigiu, și nu de a sta la baza unei relații comerciale reale.

Bunurile aflate în discuție, consideră recurenta, ar fi putut fi închiriate unor profesioniști cu diverse alte obiecte de activitate - restaurante, baruri, cluburi, săli de spectacole, săli de sport etc. - sau pur și simplu revândute -separat sau împreună, direct sau prin intermediul unor terți specializați (precum anumite platforme online) etc. - iar prețul obținut reinvestit în activități uzuale ale societății.

În opinia recurentei, interpretarea corectă a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. (1864) în ceea ce privește caracterul cert al prejudiciului este cea în care un bonus pater familias, o persoană de bună credință și diligentă cu bunurile sale, le valorifică în conformitate cu natura acestora și resursele și posibilitățile sale, instanța putând să aprecieze asupra întinderii prejudiciului în funcție de elementele specifice ale speței, fără însă a impune obligații probatorii imposibil de îndeplinit (ex., dovezi directe ale oportunităților de exploatare ori valorificare a bunurilor), iar interpretarea dată de instanța de apel este vădit greșită.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea excepției nulității și respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 20 octombrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. și intimata-pârâtă B. S.A. au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond, care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel (ex. "deși instanța de apel a reținut corect că recurenta nu a putut face dovada directă a existenței unor "șanse reale de valorificare pierdute", aceasta a nesocotit, însă, că orice astfel de dovadă ar fi avut în mod evident un caracter pro causa"), ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Se constată că recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu greșita aplicare a art. 998-999 C. civ. de la 1864 în raport de modalitatea incorectă de apreciere a caracterului cert al prejudiciului, iar întreaga construcție a recursului vizează, în realitate, o restabilire a situației de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Faptul că se invocă anumite dispoziții legale (ex: art. 998-999 C. civ. de la 1864), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 16 din 13 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 16 din 13 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2021.