ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2439/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 29 iunie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să o oblige pe aceasta din urmă la restituirea sumei de 1.244.907,47 RON, reprezentând plata nedatorată pe care a efectuat-o către pârâtă.

În drept, a invocat art. 1341 alin. (1) din C. civ., art. 18, 46, 49, 77, 86 și 103 din Legea nr. 85/2006, art. 64 din Legea nr. 85/2014, precum și art. 109 alin. (1) și art. 111 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1620 din 5 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a opera plata nedatorată.

În acest sens, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 223 din 18 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 292 din 9 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost constatată nulitatea operațiunilor de plată, totalizând suma de 1.244.907,47 RON, efectuate de reclamantă, în calitate de administrator special al debitoarei C. S.A., către pârâta B. S.A., stabilindu-se faptul că această plată nu este o operațiune permisă de art. 49 din Legea nr. 85/2006, fiind efectuată fără aprobarea administratorului judiciar, fără respectarea limitelor dreptului de administrare și fără să fie în folosul societății debitoare, nefiind nici autorizată de judecătorul-sindic sau de comitetul creditorilor.

Împotriva acestei hotărâri, la 14 octombrie 2019, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., a formulat apel, solicitând admiterea căii de atac, arătând, în esență, că sunt îndeplinite condițiile privind plata nedatorată.

Prin decizia civilă nr. 579 din 15 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul societății reclamante.

La 17 iulie 2020, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 579 din 15 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de 1.244.907,47 RON.

În considerarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susține încălcarea de către instanța de apel a cerințelor de motivare impuse de art. 425 alin. (1) din același cod, pe considerentul reluării statuărilor primei instanțe, fără prezentarea motivelor de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării propriei soluții.

Din perspectiva motivului de nelegalitate cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de Legea nr. 85/2006, instanța de apel reținând greșit că nu ar fi incidente dispozițiile privind plata nedatorată.

Recurenta afirmă că sunt îndeplinite în cauză cerințele art. 1341 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire.

Astfel, condiția existenței unei plăți este îndeplinită având în vedere că recurenta, în calitate de administrator special al C. S.A., a efectuat, în perioada iulie 2013 - octombrie 2014, plăți din contul propriu către pârâtă, nu în nume propriu, ci în considerarea datoriilor pe care C. S.A. le avea către pârâtă, în vederea susținerii procedurii de reorganizare. Aceste plăți nu au fost niciodată datorate de recurentă, neexistând vreun contract între părți.

Cu privire la condiția existenței unei plăți a cărei stingere se urmărește, recurenta o consideră îndeplinită având în vedere că nu a datorat personal nicio sumă pârâtei, nefiind încheiat un contract sau alt raport obligațional cu aceasta.

Recurenta apreciază că este inechitabil să fie obligată la plata unor servicii de care nu a beneficiat, această plată fiind considerată nulă prin dispozițiile judecătorului-sindic.

Instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că esența plății nedatorate o constituie eroarea, prin urmare, plata trebuia efectuată din eroare, în doctrină și în practică existența acestei condiții fiind numai relativă pentru admisibilitatea acțiunii în restituire.

În speță a existat eroare cu privire la plată încă de la momentul efectuării ei, având în vedere că a apreciat că administratorul judiciar al debitoarei C. S.A. a solicitat să facă astfel de plăți în numele și pe seama acesteia, motiv pentru care s-a conformat, nedorind să fie trasă la răspundere. Pe cale de consecință, toate condițiile privind plata nedatorată sunt îndeplinite, fiind îndreptățită să i se restituie sumele avansate pentru C. S.A.

Recurenta arată că plățile au fost efectuate din contul propriu, iar nu din activele C. S.A., debitoarea nedeținând suficiente lichidități pentru a acoperi creanța pe care o avea pârâtă, aspect dovedit cu extrasele de cont.

Un alt aspect pe care îl subliniază recurenta este acela că, la momentul efectuării plăților, pârâta figura înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei C. S.A. cu suma de 238.236,38 RON.

La data de 16 octombrie 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, raportat la prevederile art. 8 din Legea nr. 85/2006, arătând că hotărârile curții de apel sunt definitive. Prin urmare, decizia recurată nu este susceptibilă să fie atacată cu recurs. De asemenea, a invocat excepția nulității recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că aspectele evidențiate de societatea reclamantă nu conțin precizări care să reflecte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare solicitând respingerea apărărilor formulate și a excepțiilor invocate de intimată, precum și admiterea recursului astfel cum a fost el formulat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității căii de atac se arată că greșit a fost invocat art. 8 din Legea nr. 85/2006, deși a fost citat art. 9 din această lege. Pe de altă parte, potrivit art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., cererea ce formează obiectul cauzei nu intră în situațiile de excludere de la exercitarea căii de atac a recursului.

Referitor la excepția nulității recursului arată că a invocat cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., iar criticile dezvoltate se încadrează în aceste două motive de nelegalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021 au fost respinse excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, cu motivarea reținută în această încheiere, și a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În considerarea primului motiv de nelegalitate, aceasta a susținut încălcarea de către instanța de apel a cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., pe considerentul reluării statuărilor primei instanțe și neprezentării motivelor de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării soluției primei instanțe de control judiciar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Ca atare, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, se observă faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a deciziei pronunțate, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul.

Nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate și, deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragr. 29 din cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragr. 61 din cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragr. 29 din cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragr. 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezentul dosar.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Articolul 6 din Convenție include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv: pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006); pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenței indicate, noțiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura această critică ca nefondată reținând că motivarea unei hotărâri judecătorești se realizează prin silogisme logico-juridice, de natură a explica hotărârea luată, care nu presupune în mod necesar un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci doar la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze sau să determine soluția adoptată în cauză.

În situația în care motivele de apel reiau problemele dezbătute în fața primei instanțe, cum este cazul în speță, prima instanță de control judiciar poate prelua din argumentele primei instanțe, dacă le confirmă validitatea, fără ca prin această poziționare a instanței de apel să se aducă atingere garanțiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătorești.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost respinsă pe considerentul neîndeplinirii condițiilor privind plata nedatorată, pe fondul reținerii efectului pozitiv al autorității de lucru judecat rezultat din sentința civilă nr. 223/18.01.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă, prin care a fost admisă acțiunea promovată de lichidatorul judiciar al C. S.A., constatându-se nulitatea operațiunilor de plată în sumă totală de 1.244.907,47 RON efectuate de A. S.R.L., în numele debitoarei C. S.A., către intimata-pârâtă B. S.A., plăți pe care recurenta-reclamantă le consideră nedatorate.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. În acest sens, prezumția puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Or, în condițiile în care efectul pozitiv al autorității de lucru judecat obligă instanța de judecată să țină cont de cele dispuse prin sentința civilă nr. 223/18.01.2018 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă pronunțată în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 292 din 9 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, reluarea de către instanța de apel a argumentelor primei instanțe, pe acest aspect, nu încalcă principiile motivării hotărârii judecătorești.

Verificând în cauza dedusă judecății respectarea acestor principii și analizând considerentele deciziei atacate, prin prisma limitelor învestirii instanței de apel, fixate, în mod obiectiv, prin introducerea cererii de apel, precum și modul de desfășurare a procesului în fața primei instanțe de control judiciar, concretizat în decizia recurată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că au fost respectate dispozițiile procesuale privind motivarea hotărârilor judecătorești prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de Legea nr. 85/2006, precum și cerințele art. 1341 alin. (1) din C. civ., instanța de apel reținând greșit că nu ar fi incidente în cauză dispozițiile privind plata nedatorată.

Și această critică este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că nu sunt îndeplinite cerințele plății nedatorate prin raportare la sentința civilă nr. 223/18.01.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Astfel cum s-a arătat deja, prin această hotărâre judecătorească, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 292/09.10.2018 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei C. S.A., în contradictoriu cu părțile din cauza pendinte, constatându-se nulitatea operațiunilor de plată în sumă totală de 1.244.907,47 RON efectuate de recurentă, în numele debitoarei C. S.A., către societatea pârâtă Electrica Furnizare S.A.

În ceea ce privește această plată, considerată de recurentă ca fiind nedatorată, s-a constatat că este lovită de nulitate absolută deoarece nu a reprezentat o operațiune permisă de art. 49 din Legea nr. 85/2006, fiind efectuată fără aprobarea administratorului judiciar, fără respectarea limitelor dreptului de administrare și fără să fie în folosul societății debitoare, nefiind nici autorizată de judecătorul-sindic sau de comitetul creditorilor.

În consecință, întrucât prin respectiva hotărâre judecătorească a fost anulată plata sumei de 1.244.907,47 RON - care este solicitată și în prezentul dosar -, reținându-se că a fost achitată din patrimoniul societății debitoare, iar nu din fonduri proprii ale plătitorului, cum eronat susține recurenta, natura acestei plăți nu mai poate fi schimbată deoarece se opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum corect a reținut și instanța de apel.

Contrar susținerilor recurentei, prin anularea de către instanță a respectivei plăți s-a statuat asupra regimului său juridic și, prin urmare, aceasta nu mai poate fi considerată ca fiind o plată nedatorată în condițiile art. 1341 alin. (1) din C. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 579/2020 din 15 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Totodată, Înalta Curte va respinge și cererea intimatei-pârâtă B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere că nu s-a făcut dovada efectuării acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 579/2020 din 15 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.