ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2198/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului cu care a fost învestită, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 09.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea hotărârii adunării generale a asociaților a pârâtei din 02.04.2019, cu privire la punctele 3, 4, 6, 7, 10 și 11 din cuprinsul acesteia.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Prin hotărârea civilă nr. 2313/30.12.2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes, invocate de pârâtă, s-a admis acțiunea și s-a dispus anularea hotărârii adunării generale a asociaților S.C. B. S.R.L. din 02.04.2019 în ceea ce privește punctele 3, 4, 6, 7, 10, 11 din cuprinsul acesteia. Totodată, s-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată și s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de acordare a acestora.

Împotriva acestei hotărâri civile, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 399/14.09.2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, autoarea căii de atac a arătat că instanța de prim control judiciar a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv principiul disponibilității, dreptul la apărare al părții și principiul legalității, aspect ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a afirmat că prin ignorarea apărărilor sale formulate în apel, pentru motivul că instanța de apel nu ar fi fost învestită cu o acțiune în simulație, instanța de prim control judiciar a încălcat prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În opinia recurentei-pârâte, instanțele de fond au fost învestite să se pronunțe asupra simulației existente între înțelegerea asociaților și actul constitutiv al recurentei-pârâte încă din momentul dezbaterilor în fața primei instanțe.

A arătat că aceasta a învederat instanței că sub aspectul mecanismului simulatoriu intimata-reclamantă a acționat ca un veritabil mandatar al dlui. C., atât în momentul încheierii actului constitutiv al societății recurente, cât și în privința exercitării dreptului de vot în cadrul adunării generale a asociaților, fiind incidentă ipoteza conflictului de interese, dedusă judecății instanțelor în cauză.

În ceea ce privește principiul legalității, autoarea căii de atac a susținut că acesta a fost încălcat de instanța de prim control judiciar la soluționarea excepțiilor invocate, prin aplicarea greșită a prevederilor art. 32, art. 33 și art. 36 C. proc. civ. prin raportare la art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, decizia civilă atacată fiind nulă.

Totodată, a susținut că instanța de apel a făcut confuzie între condițiile de exercitare ale acțiunii civile (și ale apărării) și valabilitatea unui act.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că aceasta nu a contestat faptul că intimata-reclamantă nu a avut calitatea de asociat, ci faptul că această calitate nu o mai avea, în cursul procesului, nefiind astfel îndeplinite condițiile de exercitare ale acțiunii inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În acest context, a afirmat că intimata-reclamantă pierdut calitatea de asociat ca urmare a rezoluțiunii contractului și actului constitutiv al societății recurente, așa încât, în opinia sa, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze dacă, ulterior intervenției rezoluțiunii, cererea introductivă a reclamantei precum și condițiile de susținere ale acesteia se mențineau.

Or, așa cum s-a arătat, de la momentul intervenției rezoluțiunii, două dintre condițiile de exercitare și susținere ale cererii de anulare a hotărârii adunării generale a asociaților din 02.04.2019 nu mai erau îndeplinite, respectiv calitatea procesuală activă și interesul.

Pentru aceste considerente, autoarea căii de atac a apreciat că soluția dată în apel asupra excepției lipsei de interes a fost greșită.

Un alt motiv de recurs invocat, din prima căruia s-a susținut nelegalitatea deciziei civile atacate, a fost art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea incidenței acestuia, recurenta-pârâtă a arătat că în apel au fost interpretate și aplicate în mod greșit dispozițiile de drept material de la art. 20 C. civ., art. 202 și art. 203 din legea nr. 31/1990 și de la art. 5 din Legea nr. 26/1990.

Subsumat acestei critici, după evocarea textelor de lege indicate, a arătat că efectele transferului părților sociale, ca efect al rezoluțiunii, operează, independent de efectuarea formalităților în fața registrului comerțului.

Astfel, a afirmat că rezoluțiunea unui act constitutiv al unei societăți și chiar și rezoluțiunea unei "convenții conexe" cu efecte juridice directe asupra înființării, modificării și funcționării unei societăți comerciale, precum și al clauzei penale care presupune transferul părților sociale de la un asociat la altul, produc efecte directe între părți, chiar în absența efectuării formalităților de înregistrare ale acestui transfer de părți de interes de la un asociat la altul.

Contrar celor susținute de instanța de control judiciar, autoarea căii de atac a apreciat că "actul de transfer" al părților sociale a fost pe deplin dovedit, la dosarul cauzei fiind depus atât actul care cuprinde sancțiunea de transfer a părților sociale, înțelegerea asociaților, cât și actul unilateral de exercitare a dreptului de rezoluțiune - notificarea de rezoluțiune și declarația autentificată la Consulatul României din Chicago.

Cu privire la analiza existenței conflictului de interese între intimata-reclamantă și societatea recurentă, motivul principal pentru care i-a fost refuzat dreptul de vot cu prilejul adunării generale din 02.04.2019, a afirmat că soluția instanței de control judiciar a fost greșită, votul reclamantei fiind exercitat cu încălcarea dispozițiilor art. 193 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și ale art. 16 din actul constitutiv al societății recurente.

La 01.02.2021 intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la prevederile art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, neputând exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.

Potrivit art. 483 C. proc. civ., în forma aplicabilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, potrivit art. 24, coroborat cu art. 27 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului. (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Prin urmare, legiuitorul a determinat precis sfera hotărârilor susceptibile de recurs prin norme procesuale de ordine publică; a suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Litigiul are ca obiect anularea hotărârii adunării generale a asociaților S.C. B. S.R.L. din data de 02.04.2019 în ceea ce privește punctele 3, 4, 6, 7, 10, 11 din cuprinsul acesteia, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 31/1990, raportat la care s-a stabilit și competența materială și funcțională a Tribunalului Specializat Cluj în soluționarea în primă instanță, astfel cum rezultă din încheierea din 21.06.2019 .

Or, dispozițiile Legii nr. 31/1990 a societăților recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în materia acțiunilor care au ca obiect controlul de legalitate al hotărârii adunării generale a asociaților societății comerciale.

Astfel, potrivit art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, aplicabil în cauză potrivit normei de trimitere de la art. 196 din aceeași lege, "Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței.", iar conform alin. (9) al aceluiași articol, hotărârea judecătorească pronunțată este supusă numai apelului.

Așa fiind, hotărârile pronunțate în litigiile privind anularea/constatarea nulității unei hotărâri a adunării generale a asociaților unei societăți cu răspundere limitată nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Totodată, este adevărat că, în considerarea art. 21 din Constituție și a art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul de acces la o instanță.

Acesta nu presupune însă accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Desigur că limitările astfel aplicate nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul persoanei la justiție într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speță, instanța supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 31/1990, reclamantul a beneficiat de o judecată în fond în fața unei instanțe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiție și a dreptului la un recurs efectiv, ca și de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituția României nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Așadar, legiuitorul are competența exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituție nu conține dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a le exercita, dar în condițiile legii, Înalta Curte reține, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 399/14.09.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.