ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 765/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secția Civilă la 23 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și C. S.A. a solicitat obligarea acestora la plata, în solidar a despăgubirii în cuantum de 448.000 RON - echivalentul sumei de 100.000 Euro (calculată la cursul de l Euro - 4,48 RON din data de 22 iunie 2015) reprezentând contravaloarea mărfii furate în data de 13 ianuarie 2015, actualizată cu dobânda legală aferentă, calculată de la data înregistrării acțiunii și până la încasarea efectivă a sumei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1358, art. 1359, art. 1968, art. 1959 din C. civ., art. 2 din Legea asigurărilor nr. 136/1995, art. 2199, art. 2207, art. 2110, art. 2214 C. civ., art. 317 din Convenția CMR, art. 194-200, art. 411 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul din 8 decembrie 2016, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cauzei față de pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenienta forțată S.C. B. S.R.L. constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si 3, art. 12.9, art. 12.10 si art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la data de 26 noiembrie 2014, între societatea B. S.R.L. si pârâta C. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Dosarul nr. x/2016 a fost conexat la prezentul dosar, dată fiind strânsa legătură cu obiectul prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 1436 din 29 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția Civilă în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și C. S.A., având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirii în cuantum de 448.000 RON.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată în dosarul conexat nr. x/2016 de către de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu intervenientul forțat S.C. B. S.R.L., având ca obiect constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si 3, art. 12.9, art. 12.10 si art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la data de 26 noiembrie 2014, între societatea B. S.R.L. și pârâta C. S.A..

S-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1436 din 29 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția Civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 1945 din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 228/2020 din 5 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1436 din 29 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția Civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Prin recursul, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. și prin urmare, admiterea apelului formulat și pe cale de consecință a cererilor de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2015 și în dosarul nr. x/2015,

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În ceea ce privește dosarul nr. x/2016, arată că singura analiză cu corespondentele legale realizată de instanța de apel cu privire la clauzele pretins a fi abuzive se referă la prevederile art. 12 din Legea nr. 72/2013, reținând că acestea nu sunt incidente în cauză.

Relevant în ce privește cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2015 este faptul că temeiul de drept îl reprezintă prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013, care stipulează că, în evaluarea naturii abuzive ale unei clauze dintr-un contract încheiat între profesioniști, instanța este obligată să țină cont de multiple aspecte.

Mai susține recurenta că decizia este insuficient motivată sub cel puțin două aspecte în ce privește dosarul conexat, cu nr. x/2015, în sensul că aceasta nu cuprinde argumentele legitime pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 și nu cuprinde argumentele pentru care motivele de drept invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și apel sunt înlăturate, privitoare la art. 13 din Legea nr. 72/2013.

În acest dosar, se susține că instanța de apel preia argumentele din întâmpinarea intimatei C. S.A. și dispozițiile contractuale de la art. 12.9 din Condițiile de asigurare, justificând astfel atitudinea culpabilă a intimatei concretizată prin refuzul repetat de a acorda indemnizația de asigurare reclamantei, ca urmare a producerii riscului asigurat.

Mai reține instanța de apel, faptul că există un dosar penal deschis privind infracțiunea de furt săvârșită asupra mărfii transportate în autovehicul, argumentând aceste concluzii pe baza "verificărilor efectuate în dosar nr. x/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău. Astfel, consideră instanța de apel, că pe baza acestor verificări, împrejurările producerii riscului asigurat sunt incerte, motiv, pentru care în mod just intimata C. S.A. a refuzat plata indemnizației.

Astfel, apreciază recurenta că instanța de control judiciar nu a avut în vedere argumentele sale din cuprinsul apelului formulat, așa încât, deși s-a învederat prin apel că nu există nici o suspiciune rezonabilă și cu atât mai puțin, vreo dovadă a faptului că are vreo culpă în producerea riscului asigurat, instanța de apel s-a rezumat a arăta că simpla existență a dosarului penal creează un dubiu asupra producerii evenimentului asigurat, motiv pentru care se impune respingerea cererii reclamantei de acordare a despăgubirii.

Cu atât mai mult, cu cât s-a indicat expres prin apelul formulat care este singura persoană împotriva căreia s-a declanșat urmărirea penală, cât și faptul că numitul D. nu a fost și nu este prepusul reclamantei, instanța de apel era ținută să indice toate motivele pentru care a pronunțat o soluție de respingere a apelului său, inclusiv prin indicarea tuturor motivelor pentru care au fost înlăturate alegațiile de fapt și de drept învederate prin apel.

Prin decizia nr. 968 din 26 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în cazul în care instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalității soluției pronunțată de instanța de apel, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, recurenta apreciază că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au realizat o analiză superficială a considerentelor de fapt și de drept, hotărârea fiind pronunțată fără indicarea tuturor motivelor pe care se sprijină soluția pronunțată și motivele pentru care sunt înlăturate alegațiile sale, sub acest aspect hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevede că hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arata obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. se coroborează cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevăd dreptul la un proces echitabil ca o garanție indisolubilă a independenței și imparțialității justiției.

Într-o altă critică, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivele avute în vedere de instanță la pronunțarea hotărârii, se reține în doctrină că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.

În ce privește dosarul nr. x/2016, recurenta a arătat că prin apelul formulat în cauză, cât și prin prezentul recurs, temeiul de drept al cererii constă în art. 13 din Legea nr. 72/2013, iar în ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale acțiunii promovate, instanța de apel a arătat, în ceea ce privește clauzele referitoare la care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, că acestea nu se încadrează în dispozițiile art. 12 din Legea nr. 72/2013.

După cum s-a arătat, prin prevederile contractuale de la art. 4.1 lit. a) pct. 2 și 3, art. 12.9, art. 12.10, art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x/26.11.2014 încheiat între societatea transportatoare, B. S.R.L. și intimata C. S.A., se instituie posibilitatea unilaterală a societății asigurătoare de amânare a termenului de plată al indemnizației de asigurare pe o durată nedeterminată, aflată la stricta latitudine a debitoarei C. S.A..

Prin urmare, chiar dacă se raportează la noțiunea generală care definește practica sau clauza abuzivă prevăzută în art. 12 din Legea nr. 72/2015, nu se poate reține că aceasta nu ar fi incidentă în speță.

Mai mult decât atât, în mod eronat instanța de apel nu a evaluat caracterul abuziv al clauzelor din contractul de asigurare, față de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Or, clauzele potrivit cărora, intimata își rezervă dreptul de a refuza sau amâna plata despăgubirilor, cu atât mai mult, pe o durată nedeterminată, în orice situație în care exista un dubiu privind producerea riscului asigurat, se încadrează în prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Evaluarea clauzelor excluse de Legea nr. 72/2013 privește doar condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 alin. (1) din cuprinsul textului legal. Art. 12 din Legea nr. 72/2013 vizează natura clauzelor care pot fi evaluate în ce privește caracterul lor abuziv, or, această prevedere trebuie privită în corespondență cu prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

În ce privește condițiile de admisibilitate ale cererii formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, recurenta arată că acestea sunt îndeplinite.

Cu referire la calitatea procesuală activă a recurentei, se arată că aceasta are calitatea de terț față de contractul de asigurare și suplimentul de asigurare, însă având în vedere că sancțiunea aplicabilă clauzelor constatate ca fiind abuzive este nulitatea absolută, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 72/2013 și totodată, faptul că orice persoană interesată poate invoca nulitatea absolută, conform art. 1247 alin. (2) C. civ., apreciază că reclamanta justifică calitatea procesuală activă față de intimată, deținând în același timp, o creanță certă față de aceasta.

Mai mult decât atât, incidente în speță sunt prevederile art. 2199 alin. (1) teza a II-a C. civ., prin care se stipulează următoarele:

"Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obliga ca, în cazul riscului asigurat să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.

Față de prevederile contractuale, recurenta a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 și 3, art. 12.9, art. 12.10 și art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare.

Prin urmare, în mod eronat instanța de apel a interpretat prevederile legale la care recurenta a făcut referire cu privire la susținerea cererii de chemare în judecată din dosarul conexat nr. x/2016, prin analizarea succintă doar a art. 12 din Legea nr. 72/2013.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra fiecăruia dintre petitele solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul conexat, cât și asupra motivelor de drept invocate, de aici decurgând și o interpretare eronată a acestora, în sensul în care acestea nu sunt exclusiv dependente de interpretarea (de asemenea eronată) a art. 12 din Legea nr. 72/2013,

Prin petitul 1 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.1 lit. a), pct. 2 și pct. 3 din Condițiile generate de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x/26.11.2014, iar prin apelul formulat a arătat că această clauză contravine dispozițiilor imperative din Convenția privind contractul pentru transportul internațional de mărfuri pe șosele semnată la Geneva la data de 19 mai 1955 și modificată prin Protocolul din 5 iulie 1978, care prevede, prin art. 17 alin. (4) lit. c), următoarele:

"Transportatorul este exonerat de răspundere dacă pierderea sau avaria rezultă din riscurile particulare inerente uneia sau mai multora dintre următoarele fapte: c) manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar sau de către persoane care acționează în contul expeditorului sau destinatarului".

În consecință, singura concluzie la care se poate ajunge prin stipularea clauzei prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si pct. 3 din contract este aceea că în nici o situație nu mai sunt aplicabile prevederile contractului de asigurare, plata sumei care reprezenta indemnizația putând fi refuzată fie în baza prevederilor contractuale, fie în baza prevederilor legale.

Prin petitul 2 al acțiunii, reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 12.9 din Condițiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x/26.11.2014, prin care se prevede că asigurătorul poate amâna plata atunci când există simple dubii cu privire la dreptul asiguratului de a obține despăgubiri sau dacă s-a început o procedură administrativă sau penală în legătură cu evenimentul asigurat, așadar fără a exista o hotărâre definitivă de condamnare cu privire la asigurat sau prepușii acestuia.

Chiar și în situația în care s-ar stabili printr-o hotărâre penală cu caracter administrativ vinovăția asiguratului în producerea riscului asigurat, jurisprudența în materie (a se vedea Decizia nr. 3197/10.10.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) a statuat asupra faptului că asigurătorul este obligat să își îndeplinească obligațiile chiar și atunci când se dovedește o culpă a transportatorului.

Prin urmare, recurenta apreciază că și această clauză are un caracter abuziv față de natura contractului de asigurare (art. 2159 și urm. C. civ.), cât și față de principiul pacta sunt servanda care guvernează raporturile contractuale, precum și față de împrejurarea că nu reprezintă motive obiective de derogare de la termenele de plată.

Prin petitul 3 al cererii de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 12.10 din contractul de asigurare, prin care se stabilește că asigurătorul are dreptul de a nu plăti dacă cererea de despăgubire are la bază declarații false. Totodată, prin cel de-al patrulea petit s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 12.12 din contractul de asigurare, unde se prevede că asiguratul are dreptul de a nu plăti dacă asiguratul este de rea-credință, dovedită sau evidentă.

Prin prevederile anterior evocate, asigurătorul își conferă nu numai dreptul unilateral de a amâna plata, ci de a refuza irevocabil plata indemnizației de asigurare, chiar și în situația în care nu există o hotărâre definitivă de constatare a existenței infracțiunii de fals în declarații și a săvârșirii acesteia de către asigurat sau prepușii acestuia. Astfel, termenul de plată este amânat pe un termen nedeterminat în lipsa unor motive obiective, fiind lăsat la libera voință unilaterală a intimatei, care are calitatea de debitor a obligație - de plată a indemnizației de asigurare încă de la data producerii riscului asigurat.

Astfel, se apreciază că situațiile în care se poate interpreta că formularea unei cereri de asigurare a fost formulată în frauda drepturilor și obligațiilor Asigurătorului trebuie detaliate explicit în cuprinsul clauzelor contractului de asigurare, cu atât mai mult cu cât este lăsată la analiza sa o astfel de interpretare. Legea nr. 72/2013, prevede, prin art. 13 lit. d) faptul că poate fi calificată ca abuzivă o clauză care nu reglementează expres motivele obiective de derogare de la termenele de plată și, ca atare, de la executarea propriilor obligații.

Nu în ultimul rând, este relevantă împrejurarea că aceasta clauză se încadrează întocmai inclusiv în conținutul noțiunii de clauză abuzivă, astfel cum aceasta este definită prin art. 12 din Legea nr. 72/2013, asupra căreia instanța de apel a dat o cu totul altă interpretare.

Referitor la dosarul nr. x/2015, se arată că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile legale învederate prin apelul formulat, nefiind reținut caracterul imperativ al acestora în raport cu dispozițiile contractuale prevăzute prin art. 12.9.

Față de producerea riscului asigurat la data de 13 ianuarie 2015 în timp ce marfa era transportată în Franța de către societatea B. S.R.L., incidente în cauză sunt dispozițiile art. 2199 alin. (1) C. civ., prin care se prevăd următoarele:

"Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul riscului asigurat să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit".

Așadar, instanța de fond avea obligația de a argumenta motivele pentru care nu a dat eficiență acestor dispoziții, precum și prevederilor art. 2214 C. civ. referitoare la asigurarea de bunuri, potrivit cărora:

"în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat să plătească o despăgubire asiguratului beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite".

Or, reclamanta are calitatea de terț păgubit și îndreptățit la plata indemnizației de asigurare de vreme ce nu se poate reține existența unei culpe a sa în producerea riscului asigurat, iar argumentele instanței de apel în sensul în care există un dosar penal privind infracțiunea de furt nu pot fi primite prin raportare la inexistența unei soluții de urmărire penală demarată împotriva recurentei sau a prepușilor acesteia.

Pe de altă parte, până la soluționarea dosarelor penale, există o prezumție de legalitate a procesului-verbal întocmit de autoritățile franceze la data de 13 ianuarie 2015, prin care se atestă că autorii furtului sunt necunoscuți și cu toate acestea nu există dubii cu privire la existența faptei.

Așadar, motivul invocat de intimată pentru refuzul de a achita indemnizația de asigurare a fost reprezentat chiar de existența acestui furt al mărfurilor în Franța și prin urmare, chiar intimata C. S.A. își infirmă propriile motive care au stat la baza refuzului de soluționare favorabilă a dosarului de daună.

Prin urmare, deși aceste considerente au fost învederate instanței de apel, aceasta s-a rezumat a interpreta că prevederile contractuale prin art. 11.2, 12.2, 12.9 prevalează celor legale prin art. 2199 alin. (1) și art. 2214 C. civ. și jurisprudenței în materie consfințită prin decizia nr. 3197/10.10.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, față de aceste împrejurări, se impune admiterea recursului pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., având în vedere atât lipsa motivării hotărârii din apel cu privire la toate motivele de fapt și de drept învederate prin apelul formulat și a rațiunii pentru care acestea au fost înlăturate la pronunțarea soluției, cât și pronunțarea hotărârii cu încălcarea prevederilor legale din paragraful anterior și a dispozițiilor art. 12 și art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Prin întâmpinările depuse, la 8 și 16 octombrie 2020, de către intimatele C. S.A. și B. S.R.L. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 10 decembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 21 decembrie 2020, intimata depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 228/2020 din 5 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 25 martie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În acest sens, recurenta apreciază că instanța de control judiciar nu a avut în vedere argumentele sale din cuprinsul apelului formulat, întrucât, deși nu există vreo dovadă a faptului că aceasta are vreo culpă în producerea riscului asigurat, instanța de apel s-a rezumat la a arăta că simpla existență a dosarului penal creează un dubiu asupra producerii evenimentului asigurat, respingând astfel cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor.

În opinia recurentei, instanțele au realizat o analiză superficială a considerentelor de fapt și de drept, hotărârea fiind pronunțată fără indicarea tuturor motivelor pe care se sprijină soluția pronunțată și motivele pentru care au fost înlăturate susținerile sale.

Mai susține recurenta că instanța de apel a preluat argumentele din întâmpinarea intimatei și dispozițiile contractuale de la art. 12.9 din Condițiile de asigurare, pentru a justifica astfel atitudinea culpabilă a intimatei concretizată prin refuzul repetat de a acorda indemnizația de asigurare reclamantei, ca urmare a producerii riscului asigurat.

În acest context, este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Rezultă, așadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu susținerile uneia dintre părți ori concluziile unei instanțe ce s-a pronunțat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătorești reprezintă expunerea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speță, se reține că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanța de control judiciar a expus, în dosarul nr. x/2015, într-o manieră clară și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept concluzia adoptată, în sensul că sunt nefondate criticile formulate prin cererea de apel referitoare la modul în care prima instanță a analizat clauzele al căror caracter abuziv a fost invocat, apreciindu-se astfel că nu sunt îndeplinite în speță condițiile legale pentru ca recurenta să poată valorifica protecția oferită de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Cu referire la dosarul nr. x/2015, sub aspectul lipsei motivării sau motivării contradictorii a deciziei de respingere a acțiunii în pretenții și de obligare a asigurătorului la plata sumei de 450.000 Euro, recurenta susține că instanța de apel doar a preluat argumentele din întâmpinarea intimatei și dispozițiile contractuale ale art. 12.9 din Condițiile de Asigurare

Aceste critici nu pot fi primite, în raport cu precizările menționate în considerentele deciziei atacate, întrucât instanța de apel a apreciat ca fiind nefondate argumentele reclamantei întemeiate pe calitatea sa de terț față de contractul de asigurare care i-ar aduce doar dreptul de a fi despăgubită, în timp ce restul clauzelor contractuale nu i-ar fi opozabile, respectiv aceasta este îndreptățită la plata indemnizației de asigurare, indiferent dacă asiguratul este sau nu vinovat de producerea riscului, indiferent de rezultatul unei anchete penale sau administrative.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând, în esență, că acțiunea formulată de către reclamantă privind obligarea asiguratorului la plata despăgubirii în baza contractului de asigurare încheiat cu transportatorul B. S.R.L. este nefondată.

Se constată, așadar, că a fost respectată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), cu referire la noțiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanță internă să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, susținerile părților fiind examinate de către instanță, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce privește dosarul nr. x/2016, recurenta susține că instanța de apel, în mod greșit a arătat, în ceea ce privește clauzele referitoare față de care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, că acestea nu se încadrează în dispozițiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 și că, în mod eronat instanța de apel nu a evaluat caracterul abuziv al clauzelor din contractul de asigurare, față de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

În analiza cuprinsă în considerentele deciziei atacate, instanța de apel a făcut referire la obiectul Legii nr. 72/2013, invocată în susținerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale de către reclamanta, reținând sub acest aspect, că această lege se aplică creanțelor certe, lichide si exigibile, constând în obligații de plata a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între acestea și o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, stabilind în acest sens că reclamanta A. S.R.L., în calitate de terț beneficiar al contractului de asigurare, are dreptul de a invoca caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contract, atât din perspectiva împrejurării că este o parte interesată, chiar dacă nu este parte contractantă, dar și în ceea ce privește pretinsa lipsă a caracterului cert, lichid și exigibil al creanței.

Tot în acest context, instanța de apel a reținut că Legea nr. 72/2013 are o reglementare specială, cu un obiect concret, limitat la clauzele în mod expres arătate în cuprinsul său și că din această perspectivă nu poate fi suspus analizei caracterul abuziv al oricărui tip de clauză contractuală, astfel că vor fi cuprinse doar acele clauze prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor interese suplimentare astfel cum se reglementează în mod expres în art. 12 din Legea 72/2013, iar referitor la prevederile art. 13 din lege, se reține că acestea cuprind criteriile pe baza cărora este posibilă calificarea ca abuzivă a clauzelor sau practicilor la care se referă art. 12 din actul normativ evocat.

În acest sens, față de prevederile contractuale, recurenta a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 și 3, art. 12.9, art. 12.10 și art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare, apreciind că instanța de apel a interpretat, în mod eronat, prevederile legale la care s-a făcut referire din dosarul conexat nr. x/2016, prin analizarea succintă doar a art. 12 din Legea nr. 72/2013.

Astfel, clauza de la art. 4.1 lit. a) pct. 2 din condițiile Generale de Asigurare prevede că "sunt excluse din asigurare și nu se acordă despăgubiri pentru: manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către prepușii Asiguratului", iar clauza de la art. 4.1 lit. a) pct. 3 prevede că "sunt excluse din asigurare și nu se acorda despăgubiri pentru furtul de marfa din vehicule rutiere, produs prin efracție sau acte de tâlhărie".

Din analiza acestor clauze, se constată că acestea nu poate fi analizate și interpretate din perspectiva Legii nr. 72//2013, întrucât nu stabilesc termenul de plată, rata dobânzii, daune interese, ci constituie un caz de neacordare a despăgubirilor, existența unor situații în care asigurătorul nu acordă despăgubiri fiind de specificul unui astfel de contract.

Așadar, analiza acestor clauze, relevă faptul că cele două instanțe au apreciat, pe de-o parte că nu pot fi interpretate din perspectiva legii speciale, întrucât din modul de formulare nu se poate susține că face obiectul acesteia, iar pe de altă parte, că astfel de prevederi nu pot fi considerate neconforme cu Convenția CMR de la Geneva, raportat la obiectul acesteia, la răspunderea pe care o reglementează, la dispozițiile legale privind răspunderea contractuală, constatând totodată că asigurătorul nu poate fi obligat să acopere acele riscuri, susținute de reclamanții, dacă asiguratul și asigurătorul nu au convenit astfel, iar prevederea unor anumite excluderi nu pot fi considerate clauze abuzive.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 12.10, aceasta prevede că:

"asigurătorul are dreptul să nu plătească despăgubirea în cazul în care cererea de despăgubire este frauduloasă, are la bază declarații false sau dacă asiguratul ori altă persoană acționând în numele său a contribuit în mod deliberat ori prin culpa gravă la producerea riscului".

Referitor la clauza prevăzută la art. 12.12, aceasta prevede că: în cazul în care asiguratul este de rea-credință dovedită sau evidentă, asigurătorul este scutit de obligațiile de plata a despăgubirii în urma producerii evenimentului asigurat sau are dreptul să denunțe contractual de asigurare".

Aceste prevederi vizează executarea cu bună-credință a obligațiilor contractuale din perspectiva caracterului aleatoriu al contractului de asigurare, independent de voința asiguratului. Așadar, posibilitatea refuzului de a acorda despăgubiri și al denunțării contractului de asigurare nu contravin uzanțelor conforme în materie în cazul relei-credințe dovedite sau evidente, întrucât acestea instituie posibilitatea încetării prevederilor contractuale, neavând legătură cu o întârziere nejustificată, fără termen a plății unei sume de bani cu titlu de indemnizație de asigurare.

Așadar, în raport cu prevederile exprese ale celor două clauze, instanțele au reținut în mod corect că acestea nu privesc nici termenul de plată, nici cuantumul dobânzii pentru întârzierea la plată sau cuantumul daunelor interese suplimentare, cele două clauze nereglementând derogări de la termenul de plată a despăgubirii, ci situații în care răspunderea asiguratorului nu intervine, astfel încât analiza acestora nu intră în domeniul de aplicare al art. 12 și 13 din Legea nr. 72/2013.

În acest context, se reține că în mod corect, au apreciat cele două instanțe că, întrucât prevederile contractuale respective nu privesc cuantumul dobânzii pentru întârzierea la plată sau cuantumul daunelor interese suplimentare, singurul aspect care poate fi analizat prin prisma art. 12 și art. 13 din Legea nr. 72/2013 este cel privind termenul de plată, însă această analiză este posibilă numai în ceea ce privește clauzele cuprinse la art. 12.9 din contractul de asigurare, iar nu și pe cele de la art. 4.1 lit. a) pct. 2 și 3, art. 12.10 și art. 12.12, iar din această perspectivă se constată a fi nefondate criticile referitoare la modul de soluționare a acțiunii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de asigurare.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la dosarul nr. x/2015 privind acțiunea în pretenții, recurenta susține că instanțele au interpretat în mod eronat dispozițiile legale evocate de intimată și că nu s-ar fi reținut caracterul imperativ al acestora prin raportare la art. 12.9 din Condițiile de Asigurare.

Astfel, clauza prevăzută la art. 12.9 din Condițiile generale de asigurare, apreciată ca fiind abuzivă de către reclamantă, prevede că: "în orice situație, în caz de producere a evenimentului asigurat, asiguratorul poate amâna plata: atât timp cât există dubii cu privire la dreptul asiguratului de a obține despăgubiri; dacă împotriva asiguratului sau a unuia din reprezentanții săi s-a intentat o procedură administrativă sau penală în legătură cu evenimentul asigurat, din motive care sunt edificatoare din punct de vedere al dreptului la despăgubire, până la încheierea definitivă a acestei proceduri".

Așadar, din modul de redactare a clauzei, rezultă că au fost indicate atât motivele obiective care pot determina amânarea plății, dar și momentul până la care plată poate fi amânată, aceasta fiind justificată în contextul condițiilor de asigurare cu atât mai mult cu cât nu doar contractul părților, dar și legea, prin art. 2208 C. civ. prevăd excluderea de la asigurare a despăgubirilor pentru prejudicii care au fost provocate prin conduita frauduloasă sau infracțională intenționată a asiguratului sau prepușilor săi, aspecte corect apreciate de către instanța de apel, în sensul că, instituirea clauzei de la pct. 12.9 nu constituie o încălcare nici a ordinii publice sau bunelor moravuri în executarea contractelor dintre profesioniști, nici a principiului bunei-credințe.

Mai susține recurenta că, față de producerea riscului asigurat, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2199 alin. (1) C. civ., care prevăd că:

"prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul riscului asigurat să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit".

Aceste dispoziții, reglementează într-adevăr dreptul terțului beneficiar de a primi indemnizația de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, însă așa cum a reținut și instanța de apel, acest drept nu este recunoscut independent de existența sau rezultatul unei anchete penale împotriva asiguratului sau a prepușilor acestuia, doar în virtutea calității sale de terț beneficiar și a lipsei culpei sale și a prepușilor săi.

De asemenea, acest articol nu poate fi interpretat prin ignorarea prevederilor art. 2208 alin. (2) și (3) C. civ., care prevăd cu titlu de excludere plata indemnizației de asigurare în cazul producerii riscului asigurat de către asigurat sau prepușii săi, asigurătorul nu datorează indemnizație dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat sau prepușii săi. Astfel, acest articol menționează că asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare fie că aceasta ar reveni asiguratului sau terțului beneficiar, este o excludere generală indiferent de destinatarul acesteia.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța avea obligația de a argumenta motivele pentru care nu a dat eficiență acestor dispoziții, precum și prevederilor art. 2214 C. civ. referitoare la asigurarea de bunuri, se constată că această critică nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, argumentele reclamantei întemeiate pe calitatea sa de terț față de contractul de asigurare, dreptul acesteia la despăgubire neputând fi exercitat decât în limitele răspunderii asiguratorului astfel cum acestea sunt determinate de contractul de asigurare, care îi este opozabil în temeiul legii.

Totodată, se impune verificarea circumstanțelor în producerea riscului asigurat nu doar pentru a se stabili cu certitudine intervenirea unuia dintre riscurile asigurate conform contractului, dar și pentru a se stabili dacă nu este incidentă vreuna dintre clauzele care înlătură răspunderea asiguratorului, cum este cazul clauzelor prevăzute la art. 12.10 din condițiile generale de asigurare, respectiv art. 3 din condițiile asigurării suplimentare pentru furt.

Această analiză este necesară, întrucât, pe de o parte asiguratorul contestă obligația sa de plată, iar pe de altă parte cercetările penale desfășurate în legătură cu producerea riscului asigurat în cauză au fost finalizate prin condamnarea penală a reprezentantului legal al asiguratului și a prepusului său, context în care nu pot fi reținute susținerile reclamantei, în sensul în care asiguratorul este obligat la plata despăgubirii în baza art. 2199 C. civ. independent de existența sau rezultatul unei anchete penale împotriva asiguratului sau a prepușilor acestuia, având în vedere calitatea sa de terț față de raportul de asigurare și lipsa oricărei culpe a sa sau a prepușilor săi, având în vedere că dispozițiile legale în materia contractului de asigurare prevăd în mod expres excluderea obligației de asigurare în situația producerii intenționate a riscului asigurat de către asigurat sau prepușii săi.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 228/2020 din 5 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. și C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 228/2020 din 5 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. și C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2021.