ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1945/2019

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2019

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Sălaj, secția Civilă la 23 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C. S.A. obligarea acestora la plata în solidar a despăgubirii în cuantum de 448.000 RON, echivalentul sumei de 100.000 euro (calculată la curs l euro = 4,48 RON din 22 iunie 2015), reprezentând contravaloarea mărfii furate la 13 ianuarie 2015, la care să se adauge dobânda legală aferentă, calculată de la data înregistrării acțiunii și până la încasarea efectivă a sumei. A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1358, art. 1359, art. 1959 și art. 1968 din C. civ., art. 2199, art. 2207, art. 2110, art. 2214 C. civ., art. 2 din Legea asigurarilor nr. 136/1995, art. 3 și art. 17 din Conventia CMR, art. 194-200 C. proc. civ., art. 411 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 decembrie 2015, Tribunalul Sălaj, secția Civilă a dispus suspendarea judecării cauzei, conform art. 413 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 296/2016 din 16 iunie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 3 decembrie 2015, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei primei instanțe pentru continuarea judecății.

La termenul din 8 decembrie 2016, Tribunalul Sălaj, secția Civilă a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cauzei față de pârâta B. S.R.L.

Prin încheierea din 9 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția I civilă în dosarul nr. x/2016 s-a admis excepția conexității, cu consecința atașării dosarului nr. x/2016 la dosarul cu nr. mai mic, respectiv la dosarul nr. x/2016.

Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2016 la Tribunalul Sălaj, secția Civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu intervenientul forțat B. S.R.L., constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si 3, art. 12.9, art. 12.10 si art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la 26 noiembrie 2014 între societatea B. S.R.L. și pârâta C. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin notele scrise depuse la dosar, reclamanta a învederat că, în speță, cuantumul indemnizației de asigurare este de 160.000 euro, contravaloarea a 714.032 RON la cursul B.N.R. de la data formulării cererii de chemare în judecată .

În cauzele astfel conexate s-a pronunțat sentința civilă nr. 1436 din 29 iunie 2017, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirii în cuantum de 448.000 RON.

Prin aceeași sentință, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată în dosarul conexat nr. x/2016 de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu intervenientul forțat B. S.R.L., având ca obiect constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si 3, art. 12.9, art. 12.10 si art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la 26 noiembrie 2014, între societatea B. S.R.L. și pârâta C. S.A.

S-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., care a fost respins prin decizia civilă nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că reclamanta a invocat pe de o parte caracterul abuziv al unor clauze, iar pe de altă parte a solicitat obligarea la plata contravalorii mărfii.

Astfel, s-a reținut că în cauză reclamanta a invocat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 și 3, art. 12.9, art. 12.10 și art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare, care fac parte integrantă din Contractul de asigurare.

Instanța de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 12 din Legea nr. 72/2013, potrivit cărora "practica sau clauza contractuală prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor interese suplimentare este considerată abuzivă", în raport cu care a constatat că acele clauze exced celor care pot fi apreciate ca abuzive.

Instanța de prim control judiciar a reținut că problema intervenită în soluționarea dosarului de daună și care a împiedicat-o pe intimată să acorde despăgubiri în baza documentelor inițiale depuse constă în deschiderea unui dosar penal în România în legătură cu dispariția mărfii transportate, conform verificărilor efectuate în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău.

Clauza de la art. 12.9 din Condițiile de asigurare arată că "în orice situație, în caz de producere a evenimentului asigurat, asigurătorul poate amâna plata: atâta timp cât există dubii cu privire la dreptul Asiguratului de a obține despăgubiri; dacă împotriva Asiguratului sau a unuia din reprezentanții săi s-a intentat o procedură administrativă sau penală în legătură cu evenimentul asigurat, din motive care sunt edificatoare din punct de vedere al dreptului la despăgubire, până la încheierea definitiva a acestei proceduri".

Cu privire la ipoteza descrisă în această clauză contractuală, instanța a constatat că este vorba de o incertitudine, de o nedeterminare clară a producerii riscului asigurat prin contract și că, în condițiile în care nu este vorba de producerea unui risc asigurat (circumstanțe, împrejurări clar determinate), nu incumbă asigurătorului obligația de plată, iar creanța nu devine exigibilă, neputând curge termenul de plată.

În accepțiunea înstanței de apel, termenul de plată poate curge doar după lămurirea tuturor aspectelor privind cauzele și împrejurările producerii riscului asigurat. În acest sens, în capitolul privind "Obligațiile Asigurătorului" și capitolul privind "Constatarea și Evaluarea Pagubelor. Plata despăgubirilor" se arată în art. 11.2, respectiv în art. 12.2 faptul că "Stabilirea și plata despăgubirilor se face de către Asigurător, pe baza documentației complete referitoare la cauzele și împrejurările în care s-a produs evenimentul asigurat".

Prin urmare, instanța de apel a conchis că, în ipoteza în care cauzele și împrejurările producerii evenimentului asigurat nu sunt stabilite cu certitudine, asigurătorul are dreptul să amâne plata până la clarificarea acestor aspecte.

În ceea ce privește cealaltă ipoteză în care plata despăgubirii poate fi amânată, anume dacă există o procedură administrativă sau penală în legătură cu evenimentul asigurat împotriva asiguratului sau împuterniciților acestuia până la încheierea definitivă a acestei proceduri, instanța de apel a reținut că această clauză este menită să ofere protecție pentru asigurător, în sensul preîntâmpinării unor posibile fraude în asigurări, această prevedere fiind în concordanță cu dispozițiile art. 2208 alin. (2) și (3) C. civ.

În consecință, instanța de apel a reținut că, atâta timp cât astfel de proceduri penale sunt în desfășurare tocmai pentru a se stabili dacă furtul a fost comis cu intenție de către asigurat, asigurătorul nu poate fi obligat să achite despăgubiri și este îndreptățit să amâne orice plată către terțul păgubit până la stabilirea clară a cauzelor și împrejurărilor în care s-a produs riscul. A reținut și că această amânare este justificată și prin prisma caracterului contractului de asigurare și al obiectului unui astfel de contract.

Totodată, a reținut că producerea fără intenție a riscului asigurat este o condiție care precede plata oricărei despăgubiri în cazul unui eveniment asigurat, iar riscul trebuie să aibă un caracter licit.

De asemenea, a apreciat că riscul trebuie să aibă un caracter întâmplător, survenirea lui fiind independentă de voința părților, intervenția oricăreia dintre părți conferind riscului un caracter cert.

La 12 aprilie 2018, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Totodată, recurenta a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința admiterii apelului și a cererilor de chemare în judecată formulate în dosarele conexate nr. x/2015 și nr. y/2015 și să se hotărască următoarele:

- obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 100.000 euro în echivalent în RON, cu dobândă legală de la data înregistrării acțiunii până la plata sumei efective, cu cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu avocațial;

- constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.1 lit. a) pct. 2 și 5, art. 12.9, art. 12.10, 12.12 din Condițiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la 26 noiembrie 2014 între Societatea B. S.R.L. și pârâtă, în temeiul art. 13 din Legea nr. 72/2013;

- ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, recurenta a solicitat anularea lor, în temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 72/2013.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea recurată este insuficient motivată sub cel puțin două aspecte în ce privește dosarul conexat, cu nr. x/2015, respectiv, nu cuprinde argumentele legitime pentru care în cauză nu ar fi incidente dispozițiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 și nu cuprinde argumentele pentru care motivele de drept învederate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în apel, privitoare la art. 13 din Legea nr. 72/2013, au fost înlăturate.

În ce privește dosarul nr. x/2015, recurenta a subliniat că instanța de apel, în considerentele deciziei atacate, a preluat argumentele din întâmpinarea intimatei C. S.A. și dispozițiile contractuale de la art. 12.9 din Condițiile de asigurare, justificând astfel atitudinea culpabilă a intimatei, concretizată în refuzul repetat de a acorda indemnizația de asigurare reclamantei, ca urmare a producerii riscului asigurat.

Recurenta a învederat că instanța de control judiciar nu a avut în vedere argumentele reclamantei din cuprinsul apelului formulat, în sensul că, deși A. S.R.L. a susținut în apel că nu există nicio suspiciune rezonabilă sau vreo dovadă a faptului că societatea reclamantă ar avea vreo culpă în producerea riscului asigurat, instanța de apel s-a rezumat la a arăta că simpla existență a dosarului penal creează un dubiu asupra producerii evenimentului asigurat.

Din această perspectivă, s-a precizat că urmărirea penală s-a declanșat împotriva numitului D., angajat al firmei de transport B. S.R.L., fiind șoferul camionului condus la momentul producerii evenimentului asigurat, cu care reclamanta nu se află în raporturi contractuale sau de prepușenie. Totodată, s-a mai arătat că A. S.R.L. nu are raporturi comerciale directe cu firma transportatoare B. S.R.L., contractul de transport fiind încheiat între reclamantă și firma de expediții E. S.R.L.

În acest sens, în cuprinsul apelului, reclamanta a arătat că are calitatea de terț față de contractul de transport încheiat între casa de expediții E. S.R.L. și societatea B. S.R.L., precum și faptul că are calitatea de terț față de contractul de asigurare încheiat între societatea transportatoare B. S.R.L. și societatea de asigurare, C. S.A.

În aceste circumstanțe, având în vedere și prevederile art. 2199 alin. (1) C. civ., coroborate cu prevederile art. 2214 C. civ., reclamanta a susținut că are calitatea de terț păgubit, fiind astfel îndreptățită la plata indemnizației de asigurare odată cu producerea riscului asigurat.

Prin urmare, recurenta a subliniat că instanța de apel a realizat o analiză superficială a considerentelor de fapt și de drept, hotărârea fiind dată fără indicarea tuturor motivelor pe care se sprijină soluția recurată și a motivelor pentru care sunt înlăturate apărările reclamantei, sub acest aspect hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta a precizat că în mod eronat instanța de apel a interpretat prevederile legale la care reclamanta a făcut referire prin cererea de chemare în judecată din dosarul conexat nr. x/2016, prin analizarea succinta doar a art. 12 din Legea nr. 72/2013.

Astfel, s-a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra fiecăruia dintre petitele solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul conexat, cât și asupra motivelor de drept invocate, de aici decurgând și o interpretare eronată a acestora, în sensul în care nu sunt exclusiv dependente de interpretarea art. 12 din Legea nr. 72/2013.

În ceea ce privește petitul 1 al cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.1 lit. a), pct. 2 și pct. 3 din Condițiile generale de asigurare, recurenta a învederat că nu mai sunt aplicabile prevederile contractului de asigurare, plata sumei care reprezentă indemnizația putând fi refuzată fie în baza prevederilor contractuale, fie în baza prevederilor legale.

În ceea ce privește petitul 2 al acțiunii referitor la art. 12.9 din Condițiile generale de asigurare, reclamanta a subliniat că în mod eronat instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 2199 și următoarele din C. civ. prin raportare la dispozițiile art. 13 lit. a), b) și c) din Legea nr. 72/2013.

Referitor la clauzele prevăzute la art. 12.10 și la art. 12.12 din contractul de asigurare, recurenta a precizat că acestea contravin principiului bunei-credințe și reprezintă o abatere vădită de la practicile în materie și de la natura și scopul contractului de asigurare.

Privitor la dosarul nr. x/2015, recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile legale învederate de reclamantă prin apelul formulat, nefiind reținut caracterul imperativ al acestora în raport cu dispozițiile contractuale prevăzute la art. 12.9 din Condițiile generale de asigurare.

La 7 iunie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs, având în vedere că toate motivele prezentate de recurentă vizează netemeinicia hotărârii și nu nelegalitatea acesteia. În acest sens, intimata a apreciat că, prin recursul formulat, reclamanta a criticat de fapt modul de apreciere a probelor de către instanța de apel; or, în accepțiunea intimatei, temeinicia deciziei nu mai poate fi analizată de instanța de recurs raportat la prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, raportat la faptul că instanța de apel a realizat o analiză temeinică a considerentelor de fapt și de drept, hotărârea fiind dată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind explicat raționamentul juridic pe care aceasta s-a fundamentat.

La 20 septembrie 2018, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Recursul a fost legal timbrat cu suma de 4135,5 RON, conform art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dovada aflându-se la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă C. S.A. au depus la dosar puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, astfel cum a fost califică prin raport, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 5 noiembrie 2019.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată nu cuprinde argumentele pentru care instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 și nici considerentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate în apel cu privire la incidența art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat situația de fapt pe care s-a grefat litigiul, apoi a consemnat clauzele invocate de reclamantă ca fiind abuzive, precum și conținutul prevederilor art. 12 din Legea nr. 72/2013, iar ulterior a conchis că, în speță, clauzele invocate de reclamantă exced celor care pot fi apreciate ca abuzive.

În acest context, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de recurs vizând lipsa motivării instanței de apel cu privire la criticile referitoare la neanalizarea caracterului abuziv al clauzelor din Condițiile generale de asigurare, din perspectiva examinării coroborate a dispozițiilor art. 12 și 13 din Legea nr. 72/2013.

Verificând cererea de apel, se constată că recurenta-reclamantă a prezentat raționamentul pentru care a apreciat că prevederile art. 4.1 lit. a) pct. 2 și 3, art. 12.9, art. 12.10 și art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x din 26 noiembrie 2014 sunt abuzive.

Cu toate acestea, instanța de apel a analizat de o manieră superficială motivele invocate de reclamantă cu privire la fiecare clauză contractuală asupra căreia s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, înțelegând să le trateze la un nivel general, fără ca hotărârea să cuprindă analiza tuturor argumentelor pe care se sprijină cererea de apel, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât șl cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel va analiza clauzele invocate de reclamantă ca fiind abuzive, respectiv cele prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 și 3, art. 12.9, art. 12.10 și art. 12.12 din Condițiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x din 26 noiembrie 2014, prezentând raționamentul juridic care să susțină concluzia la care va ajunge, prin raportare și la dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Totodată, în motivarea recursului, recurenta-reclamantă a precizat că, în cadrul dosarului conexat nr. x/2015, instanța nu a analizat argumentele din cererea de apel referitoare la faptul că în cauză nu există nicio suspiciune rezonabilă sau culpă a societății reclamante în producerea riscului asigurat.

În apel, reclamanta a arătat că urmărirea penală s-a declanșat împotriva lui D., angajat al firmei de transport B. S.R.L., fiind șoferul camionului condus la momentul producerii evenimentului asigurat, față de care reclamanta nu exercită raporturi contractuale sau de prepușenie.

Reclamanta a mai susținut că, în cauză, împrejurarea că nu are raporturi comerciale directe cu firma transportatoare conduce la concluzia că are calitatea de terț față de contractul de transport încheiat între casa de expediții E. S.R.L. și societatea B. S.R.L., precum și calitatea de terț față de contractul de asigurare încheiat între societatea transportatoare B. S.R.L. și societatea de asigurare, C. S.A.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 2199 alin. (1) C. civ., coroborate cu prevederile art. 2214 C. civ., reclamanta a precizat în apel că are calitatea de terț păgubit, fiind astfel îndreptățită la plata indemnizației de asigurare o dată cu producerea riscului asigurat.

Analizând decizia recurată sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că existența procedurilor penale în desfășurare inițiate în vederea stabilirii condițiilor în care s-a produs furtul, duce la concluzia că asigurătorul nu poate fi obligat să achite despăgubiri, fiind îndreptățit să amâne orice plata către terțul păgubit până la stabilirea clară a cauzelor și împrejurărilor în care s-a produs riscul.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a argumentat care sunt considerentele pentru care a apreciat că reclamanta nu poate beneficia de indemnizația de asigurare și nici nu a precizat de ce nu a considerat pertinente sub acest aspect toate susținerile făcute de reclamantă, reținute de instanța supremă în precedent, invocarea dosarului penal, în sensul că acesta creează îndoială asupra producerii evenimentului asigurat, nefiind suficientă pentru a răspunde tuturor criticilor formulate în apel cu privire la inexistența unei suspiciuni rezonabile sau a unei culpe a societății reclamante în producerea riscului asigurat.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară și precisă, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel nu îndeplinește aceste cerințe, deoarece nu a fost motivată, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar.

Fiind întemeiat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs constată că nu mai poate analiza criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu există o bază pentru exercitarea controlului de nelegalitate cu privire la decizia recurată.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei A. S.R.L., cu consecința casării deciziei civile nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Având în vedere soluția de admitere a recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. urmează a fi evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2019.