ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2155/2021

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 6.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A.. și D. S.R.L., solicitând să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 teza finală (dobânda de referință variabilă), pct. 6 (DAE), pct. 7 (nivelul dobânzii curente la credite), pct. 8 (dobânda majorată în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante), art. 9 lit. a) (comision de acordare), art. 9 lit. b) (comisionul de administrare), art. 9 (comisionul de rambursare anticipată), art. 2 pct. 4 (modalitatea de calcul pentru determinarea dobânzii), art. 2.10 lit. a) din condițiile generale de creditare, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9 din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar nr. PF695/20.07.2007, art. 2.1, 2.3, 2.4, 2.5, 2.6, 2.7, 2.8, 2.9, 2.10, 3.1, 3.2, 3.3, 7.4 lit. g) și h) din condițiile generale. Reclamanții au solicitat ca banca pârâtă să fie obligată să elimine aceste clauze din contract, să emită un nou grafic de rambursare și, pe cale de consecință, să restituie sumele plătite nedatorat, inclusiv dobânda legală, de la data efectuării plății comisioanelor nedatorate până la data plății efective a acestui debit.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 204, art. 712 alin. (2) C. proc. civ., art. 1, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 75-81 din Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008, O.U.G. nr. 50/2010, art. 969, art. 970, art. 983, art. 992, art. 1092 vechiul C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1558/27.04.2017, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes, a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanți și a respins ca neîntemeiate cererile pârâtelor privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., cauza fiind înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 232/2018 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1558 din 27 aprilie 3 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost anulată sentința atacată și, evocând fondul, a fost admisă în parte acțiunea, constatându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din contractul de credit și în art. 2.10 lit. a), art. 3.7, art. 7.4 lit. g) și h) din condițiile generale de creditare; au fost respinse celelalte cereri ca neîntemeiate.

La 12 iunie 2018, respectiv 20 iunie 2018, pârâtele D. S.R.L. și C. S.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 2115/19.11.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâtele C. S.A. și D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 232/01.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 658A din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul declarat de reclamanta A., a fost anulată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta D. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă ca fiind neîntemeiat. Solicită obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, sens în care depune înscrisuri doveditoare.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că hotărârea atacată este rezultatul unei greșite aplicări a dispozițiilor legale incidente.

Arată că, din economia Legii nr. 193/2000 și mai cu seamă în lumina dispozițiilor art. 6-7 ale acestui act normativ, rezultă fără echivoc că legiuitorul a înțeles să pună la dispoziția consumatorului un mijloc în vederea continuării relației contractuale după înlăturarea acelor clauze abuzive stipulate în defavoarea acestuia.

Consideră că, a se permite invocarea nulității unor clauze după încetarea relației contractuale, cu atât mai mult cu cât încetarea s-a produs din culpa celui care se prevalează de presupusa cauză de nulitate, înseamnă a se permite reclamantului să-și invoce propria culpă, manifestând, în fapt, un abuz de drept.

Mai arată recurenta că nu poate fi negat faptul că, pe parcursul derulării contractului de credit, reclamanta nu a manifestat nicio nemulțumire în legătură cu presupusul caracter abuziv al clauzelor din cuprinsul acestuia. Scopul reglementării nu a fost acela de a îmbogăți necuvenit debitorii împotriva cărora s-a pornit executarea silită, ci de a înlesni continuarea relațiilor contractuale dintre consumator și comerciant.

Susține recurenta că, prin admiterea apelului și respingerea excepției lipsei de interes, instanța de apel, în rejudecare, a încălcat dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, acestea având ca scop continuarea relației contractuale după înlăturarea clauzelor abuzive.

Conchide că este lipsită de interes solicitarea de a se constata caracterul abuziv al clauzelor din cuprinsul contractului de credit, ulterior momentului la care s-a declarat exigibilitatea anticipată a acestuia pentru culpa exclusivă a împrumutatului.

Prin adresa din 28.12.2020, recurenta a precizat că nu este de acord ca, în situația în care recursul este admis în principiu, să fie judecat în procedura prevăzută de dispozițiile art. 493 alin. (6) din C. proc. civ.

Prin adresa din 2 septembrie 2020, recurenta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat.

Recursul a fost comunicat intimaților A. și B. la 08.09.2020, precum și intimatei-pârâte C. S.A. la 08.09.2020 (dosar recurs).

La 6 octombrie 2020, în termen legal, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului formulat de D. S.R.L., cu cheltuieli de judecată. Intimata-pârâtă nu a precizat dacă este de acord ca, în situația în care recursul este admis în principiu, să fie judecat în procedura prevăzută de dispozițiile art. 493 alin. (6) din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 12 octombrie 2020, care nu formulat răspuns la întâmpinare.

La 8 octombrie 2020, în termen legal, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate. Intimata-reclamantă nu a precizat dacă este de acord ca, în situația în care recursul este admis în principiu, să fie judecat în procedura prevăzută de dispozițiile art. 493 alin. (6) din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 20 octombrie 2020, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte urmează să îl respingă, pentru considerentele următoare:

Recurenta-pârâtă critică decizia atacată, susținând că, prin respingerea excepției lipsei de interes și admiterea apelului reclamantei, instanța de apel, în rejudecare, a încălcat dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, acestea având ca scop continuarea relației contractuale după înlăturarea clauzelor abuzive.

Conchide că este lipsită de interes solicitarea de a se constata caracterul abuziv al clauzelor din cuprinsul contractului de credit, ulterior momentului la care s-a declarat exigibilitatea anticipată a acestuia pentru culpa exclusivă a împrumutatului.

Instanța supremă reține că, prin decizia nr. 2115/19.11.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, admițând recursul D. S.R.L., instanța supremă a reținut că:

"sensul prevederilor legale inserate în art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 este acela de a se delimita nulitatea totală și parțială a contractului, neputând constitui un argument pentru împiedicarea analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecința nulității absolute a acestora. (...)Faptul că în textele menționate, legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parțială a acestora, fie în sensul rezilierii cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor interese, nu se poate aprecia ca o condiție specială a exercitării acestui tip de acțiuni în ceea ce privește interesul procesual, în realitate, acesta găsindu-și reglementarea în dispozițiile de drept comun ale C. proc. civ.

Regula instituită de principiul retroactivității efectelor nulității stabilește că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. Prin urmare, interesul invocării unei cauze de nulitate constând în nerespectarea unei condiții de validitate la încheierea actului juridic nu ar putea fi negat, avându-se în vedere efectele retroactive ale nulității, care se raportează chiar la momentul încheierii contractului".

Totodată, s-a reținut că, "Interesul determinat și legitim al introducerii acțiunii vizează constatarea caracterului abuziv al clauzelor care evidențiază dreptul discreționar al băncii cocontractante de a revizui dobânda și de a mări semnificativ ratele creditului, precum și de a încasa comisioane abuzive.

Invocându-se încălcarea unui drept subiectiv, consecința imediată este și formularea pretențiilor corelative, respectiv prin recunoașterea de către instanță a caracterului abuziv al clauzelor deduse judecății, se reconfigurează în condițiile expuse prin acțiunea în constatarea nulității și valoarea creditului restant și, deci, a sumelor rămase de achitat de către debitori după declararea scadenței anticipate".

Critica recurentei este deci, nefondată, instanța de apel pronunțând decizia cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

În acest sens, instanța de apel, respectând îndrumările date prin decizia de casare și care au intrat în puterea de lucru judecat, a reținut că apelanta a justificat un interes determinat, legitim, personal, născut și actual având în vedere că, în cazul constatării caracterului abuziv al prevederii contractuale contestate, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută, care are efecte retroactive, în sensul că efectele nulității se produc din momentul încheierii actului juridic.

Totodată, în mod corect a reținut instanța de apel că folosul practic pe care orice reclamant îl urmărește este aplicarea dispozițiilor art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, respectiv înlăturarea efectelor clauzelor abuzive asupra consumatorului, indiferent în ce etapă de executare se află contractul de credit.

În hotărârea pronunțată în cauza Aziz din 27 februarie 2016 de C.J.U.E. se subliniază că "în lipsa unei armonizări în dreptul Uniunii a mecanismelor de executare silită, revine ordinii judiciare din fiecare stat membru atribuția de a prevedea astfel de norme în temeiul principiului autonomiei procesuale, cu condiția ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile situațiilor similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)".

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E., trebuie asimilat principiul protecției jurisdicționale concrete, pentru a se răspunde pe deplin cerinței de limitare a abuzurilor, în scopul reașezării părților pe poziții de egalitate contractuală și procesuală.

În plus, C.J.U.E. a recunoscut că, faptul că consumatorul poate invoca protecția garantată de Directiva 93/13 numai dacă intentează o procedură jurisdicțională nu poate fi considerat în sine contrar principiului efectivității, întrucât protecția respectivă se întemeiază pe premisa potrivit căreia instanțele naționale sunt sesizate în prealabil de una dintre părțile la contract. Cu toate acestea, în lumina articolului 7 alin. (1) din Directiva 93/13 și a principiului efectivității, mijloacele adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii trebuie să cuprindă dispoziții care să permită să se garanteze acestora din urmă o protecție jurisdicțională efectivă, care le oferă posibilitatea de a ataca în justiție un asemenea contract, inclusiv în faza executării silite a acestuia, în condiții procedurale rezonabile, astfel încât exercitarea drepturilor lor să nu fie supusă unor condiții, în special unor termene sau unor cheltuieli, care să reducă exercitarea drepturilor garantate de Directiva 93/13 (Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary (C-32/14, EU:C:2015:637, punctul 63), Hotărârea din 26 iunie 2019, Kuhar (C-407/18, EU:C:2019:537, punctul 57).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 658/A din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Având în vedere soluția ce se va dispune asupra recursului, cât și faptul că, prin decizia atacată, instanța de apel a admis apelul declarat de reclamanta A., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, astfel încât nu se poate cunoaște în acest stadiu procesual partea căzută în pretenții, instanța supremă reține că se vor avea în vedere în rejudecare cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă C., în funcție de soluția ce se va pronunța cu privire la cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 658/A din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2021.