ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2115/2019

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2019

Asupra recursurilor, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 6 decembrie 2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și D. S.R.L., solicitând să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 teza finală (dobânda de referință variabilă), pct. 6 (DAE), pct. 7 (nivelul dobânzii curente la credite), pct. 8 (dobânda majorată în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante), art. 9 lit. a) (comision de acordare), art. 9 lit. b) (comisionul de administrare), art. 9 (comisionul de rambursare anticipată), art. 2 pct. 4 (modalitatea de calcul pentru determinarea dobânzii), art. 2.10 lit. a) din condițiile generale de creditare, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9 din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar nr. x/20.07.2007, art. 2.1, 2.3, 2.4, 2.5, 2.6, 2.7, 2.8, 2.9, 2.10, 3.1, 3.2, 3.3, 7.4 lit. g) și h) din condițiile generale.

Reclamanții au solicitat ca banca pârâtă să fie obligată să elimine aceste clauze din contract, să emită un nou grafic de rambursare și, pe cale de consecință, să restituie sumele plătite nedatorat, inclusiv dobânda legală, de la data efectuării plății comisioanelor nedatorate până la data plății efective a acestui debit.

Prin sentința civilă nr. 1558 din 27 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes, a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanții A. și B. și a respins ca neîntemeiate cererile pârâtelor privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia nr. 232/2018 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1558 din 27 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost anulată sentința atacată și, evocând fondul, a fost admisă în parte acțiunea, constatându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din contractul de credit și în art. 2.10 lit. a), art. 3.7, art. 7.4 lit. g) și h) din condițiile generale de creditare. Au fost respinse celelalte cereri ca neîntemeiate.

În considerentele acelei decizii, instanța de apel a reținut că, raportat la circumstanțele cauzei, interesul reclamanților în promovarea acțiunii există și este dovedit, iar împrejurarea că reclamanta este supusă procedurii de executare silită nu poate conduce la concluzia că nu s-ar putea constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale, inclusiv pe calea dreptului comun.

S-a mai reținut că folosul practic pe care orice reclamant îl urmărește este aplicarea dispozițiilor art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, respectiv înlăturarea efectelor clauzelor abuzive asupra consumatorului, indiferent în ce etapă de executare se află contractul de credit.

În această situație, instanța de apel a apreciat că argumentul primei instanțe, în sensul că folosul practic pe care reclamanta l-ar obține prin admiterea cererii de chemare în judecată ar putea fi exclusiv salvgardarea contractului și derularea lui în continuare cu înlăturarea clauzelor constatate abuzive, ceea ce în speță nu mai e cazul, nu poate fi primit.

Prin urmare, în ceea ce privește calea procedurală aleasă, cum raportul juridic al părților subzistă și în faza executării silite, iar aceleași dispoziții ale Legii nr. 193/2000 se aplică și în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, indiferent de cadrul procesual în care se invocă, având în vedere și împrejurarea că legea nu reglementează o inadmisibilitate a acțiunii de drept comun în această materie atunci când este deschisă calea contestației la executare, instanța de apel a constatat că reclamanții au interes în promovarea acțiunii, apreciind că apelul este întemeiat, motiv pentru care a dispus admiterea lui, în temeiul art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

În continuare, instanța de apel a procedat la evocarea fondului litigiului, constatând că acțiunea este întemeiată în parte, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din contractul de credit și în art. 2.10 lit. a), art. 3.7, art. 7.4 lit. g) și h) din condițiile generale de creditare.

Totodată, a respins celelalte cereri principale ca neîntemeiate și, în baza principiului accesorium sequitur principale, și cererile accesorii prin care reclamanții pretind restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane (respectiv cele contestate), la care să se adauge dobânda legală.

La 12 iunie 2018, respectiv 20 iunie 2018, pârâtele S.C. D. S.R.L. și C. S.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

În cuprinsul recursului declarat de pârâta S.C. D. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat în principal admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate și, în principal, anularea deciziei atacate, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe și, în subsidiar, în sensul respingerii apelului ca fiind neîntemeiat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, constatând că prima instanță în mod greșit a admis excepția lipsei de interes, nu a avut în vedere solicitarea din întâmpinare a pârâtei S.C. D. S.R.L. de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.. Astfel, chiar dacă sancțiunea nulității nu este expresă, recurenta a subliniat că admiterea recursului este justificată de vătămarea pe care o suferă prin lipsirea unui grad de jurisdicție în ceea ce privește capetele de cerere privind clauzele abuzive.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

O primă critică se referă la faptul că instanța de apel în mod greșit a respins excepția lipsei de interes, întrucât solicitarea de a se constata caracterul abuziv al clauzelor din cuprinsul contractului de credit, ulterior momentului la care s-a declarat exigibilitatea anticipată a acestuia pentru culpa exclusivă a împrumutatului, este lipsită de interes.

Recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a mai susținut și faptul că instanța de apel, în mod greșit a constatat caracterul abuziv în ceea ce privește clauzele referitoare la dobânda de referință și declararea scadenței anticipate.

S-a apreciat că o intervenție din partea instanței de apel asupra componentelor de preț ale contractului de credit reprezintă o imixtiune oprită atât de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât și de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și a făcut obiectul studiului Curții Europene de Justiție în cauzele C 484/2018 și C 26/2013.

În consecință, recurenta-pârâtă a considerat că rata dobânzii sau cuantumul comisioanelor nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

În ceea ce privește caracterul negociat al clauzelor, recurenta a susținut că reclamanții au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale în întregime, iar necunoașterea drepturilor și obligațiilor ce le revin nu poate fi imputabilă băncii.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia atacată din perspectiva relei-credințe a comerciantului, a dezechilibrului semnificativ existent între drepturile și obligațiile părților, aducând critici și cu privire la soluția pronunțată asupra clauzei cuprinse la art. 5 ultima teză, referitoare la dobânda variabilă și cea vizând scadența anticipată a creditului.

Recursul declarat de pârâta C. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea parțială a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Recurenta-pârâtă a susținut că, prin decizia recurată, în mod greșit instanța de apel a procedat la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, apreciind incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deși în speță sunt îndeplinite condițiile pentru exceptarea clauzelor referitoare la dobândă de la verificarea caracterului abuziv.

De asemenea, s-a subliniat că instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, constatând în mod eronat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă.

S-a mai învederat că instanța de apel a realizat o analiză a îndeplinirii condițiilor prevăzute de articolul evocat, însă aceasta a fost una formală și nu a avut în vedere particularitățile litigiului dedus judecății.

Astfel, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, în sensul Legii nr. 193/2000 la art. 4 alin. (2), recurenta a susținut că prin "negociere" se înțelege posibilitatea consumatorului de a influența natura unei clauze, însă instanța a omis acest aspect, având în vedere că la pagina 7 din decizia recurată aceasta face referire la faptul că "nu s-a făcut dovada negocierii directe". Or, întrucât banca a probat că le-a oferit posibilitatea împrumutaților să solicite modificarea conținutului clauzelor contractuale (nivelul dobânzii și al comisioanelor), s-a arătat că lipsa de inițiativă a acestora nu poate fi imputată băncii.

Cu privire la inexistența dezechilibrului în detrimentul consumatorilor, referitor la dobândă, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că este exclusă posibilitatea reținerii caracterului abuziv al art. 5 din contractul de credit, deoarece banca nu a avut niciodată posibilitatea de a modifica, potrivit propriei voințe nivelul dobânzii, iar posibilitatea variației acesteia, în sensul creșterii a fost asumată de către consumatori prin semnarea contractului.

În ceea ce privește art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale, recurenta a subliniat că nu poate fi reținut caracterul abuziv al acestuia, întrucât el face referire concretă la un element aflat în afara controlului băncii, "costul resurselor de creditare", în funcție de care dobânda va varia.

Totodată, s-a arătat că, în speță, clauza prevăzută la art. 7.4 lit. g) și h) din Condițiile generale nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, raportat la jurisprudența Înaltei Curți, conform căreia clauza privind scadența anticipată dintr-un contract de credit este abuzivă doar dacă nu se bazează pe un motiv întemeiat.

Cu privire la art. 3.7 din Condițiile generale, instanța de apel a omis faptul că această clauză nu produce efecte asupra comisioanelor achitate de către intimații-reclamanți, fiind prevăzut expres că nu se va putea modifica procentul comisionului de administrare și comisionul de rambursare anticipată, fără consimțământul împrumutatului.

Intimații-reclamanți A. și B. au depus la dosar întâmpinări cu privire la ambele recursuri, solicitând respingerea acestora și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțată în apel.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de reclamanți.

Recursurile au fost timbrate, dovezile aflându-se la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a a admis în principiu recursurile și a stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019. Totodată, s-a reținut în încheiere că nu se mai impune pronunțarea asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, având în vedere că s-au admis în principiu recursurile, excepția de neconstituționalitate fiind subsidiar invocată sub această condiție.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul pârâtei S.C. D. S.R.L. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar recursul declarat de pârâta C. S.A. a fost încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza cu prioritate motivul de recurs întemeiat de pârâta S.C. D. S.R.L. pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia".

Recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a susținut că în mod greșit instanța de apel a soluționat litigiul pe fond, având în vedere că prin întâmpinarea formulată în apel a solicitat expres ca în ipoteza în care instanța va aprecia că excepția lipsei de interes nu a fost soluționată în mod corect, să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a nu se încălca dreptul de exercitare a tuturor gradelor de jurisdicție, în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, s-a învederat că vătămarea suferită constă în lipsirea unui grad de jurisdicție, raportat la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere solicitarea pârâtei din întâmpinare, în sensul dispunerii trimiterii cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 1558 din 27 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanți, raportat la faptul că a intervenit desființarea contractului, iar interesul de a formula o cerere având ca obiect înlăturarea unor clauze în vederea derulării în continuare a contractului nu mai era justificat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., susținând, în esență, că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei de interes.

La 17 octombrie 2017, intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare prin care a susținut că în mod corect prima instanță a dispus admiterea excepției lipsei de interes, însă, în ipoteza în care instanța de control ar fi apreciat că apelul este întemeiat, în sensul că această excepție nu a fost soluționată în mod corect, a solicitat, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a nu se încălca dreptul de exercitare a tuturor gradelor de jurisdicție, cu referire la capetele de cerere ale acțiunii introductive, de constatare a clauzelor ca fiind abuzive.

Prin decizia nr. 232/2018 din 1 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, raportat la circumstanțele cauzei, a apreciat că interesul reclamanților în promovarea acțiunii există și este dovedit, motiv pentru care a admis apelul, a anulat sentința atacată și, evocând fondul, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din contractul de credit și în art. 2.10 lit. a), art. 3.7, art. 7.4 lit. g) și h) din condițiile generale de creditare.

Prin aceeași decizie, a respins ca neîntemeiate celelalte cereri principale și, în baza principiului accesorium sequitur principale, și cererile accesorii prin care reclamanții au solicitat restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane, la care să se adauge dobânda legală.

Prima instanță a soluționat, deci, procesul fără a intra în judecata fondului.

Motivarea soluției de respingere a acțiunii reclamanților ca lipsită de interes a avut ca principal argument inexistența interesului privind continuarea contractului de credit care, în condițiile declarării scadenței anticipate, nu ar fi fost născut și actual.

Înalta Curte reține că sensul prevederilor legale inserate în art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 este acela de a se delimita nulitatea totală și parțială a contractului, neputând constitui un argument pentru împiedicarea analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecința nulității absolute a acestora.

Articolele 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 stabilesc că în ce privește clauzele abuzive constatate ca atare, acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului și doar dacă mai poate continua după eliminarea acestora. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita și daune interese.

Faptul că în textele menționate, legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parțială a acestora, fie în sensul rezilierii cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor interese, nu se poate aprecia ca o condiție specială a exercitării acestui tip de acțiuni în ceea ce privește interesul procesual, în realitate, acesta găsindu-și reglementarea în dispozițiile de drept comun ale C. proc. civ.

Regula instituită de principiul retroactivității efectelor nulității stabilește că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. prin urmare, interesul invocării unei cauze de nulitate constând în nerespectarea unei condiții de validitate la încheierea actului juridic nu ar putea fi negat, avându-se în vedere efectele retroactive ale nulității, care se raportează chiar la momentul încheierii contractului.

Interesul determinat și legitim al introducerii acțiunii vizează constatarea caracterului abuziv al clauzelor care evidențiază dreptul discreționar al băncii cocontractante de a revizui dobânda și de a mări semnificativ ratele creditului, precum și de a încasa comisioane abuzive.

Invocându-se încălcarea unui drept subiectiv, consecința imediată este și formularea pretențiilor corelative, respectiv prin recunoașterea de către instanță a caracterului abuziv al clauzelor deduse judecății, se reconfigurează în condițiile expuse prin acțiunea în constatarea nulității și valoarea creditului restant și, deci, a sumelor rămase de achitat de către debitori după declararea scadenței anticipate.

În ce privește posibilitatea valorificării drepturilor procesuale pe calea unei contestații la executare, trebuie să se plece de la observația că aceasta este destinată, fie să înlăture neregularitățile comise cu prilejul urmăririi silite, fie să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat.

În hotărârea pronunțată în cauza Aziz din 27 februarie 2016 de C.J.U.E. se subliniază că "în lipsa unei armonizări în dreptul Uniunii a mecanismelor de executare silită, revine ordinii judiciare din fiecare stat membru atribuția de a prevedea astfel de norme în temeiul principiului autonomiei procesuale, cu condiția ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile situațiilor similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic impsibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)".

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E., trebuie asimilat principiul protecției jurisdicționale concrete, pentru a se răspunde pe deplin cerinței de limitare a abuzurilor, în scopul reașezării părților pe poziții de egalitate contractuală și procesuală.

Analizând critica recurentei-pârâte S.C. D. S.R.L., Înalta Curte constată că este întemeiată, având în vedere că instanța a soluționat apelul cu încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că, "în ipoteza în care se constată că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare".

În speță, prin întâmpinarea formulată, pârâta-recurentă a solicitat instanței de apel, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a nu se încălca dreptul de exercitare a tuturor gradelor de jurisdicție.

Prin încălcarea acestui text de lege, partea a fost vătămată în sensul prevăzut de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a fost lipsită de un grad de jurisdicție.

În aceste condiții, este corectă critica potrivit căreia instanța de apel trebuia să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe și nu să procedeze la judecarea cauzei pe fond, ca urmare a constatării existenței interesului reclamanților în promovarea acțiunii, motiv pentru care, în rejudecare, instanța de apel va analiza toate aceste împrejurări, raportat la dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu solicitarea pârâtei S.C. D. S.R.L. formulată în cadrul întâmpinării.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L. și C. S.A. pe fondul cauzei, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea nu mai pot fi analizate în recurs, față de soluția vizând încălcarea regulii de procedură prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecința nulității hotărârii atacate, urmând a fi avute în vedere la soluționarea cauzei în fond, în condițiile art. 501 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate de pârâtele C. S.A. și S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 232/2018 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Raportat la soluția de admitere a recursurilor și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată solicitate de recurentele-pârâte C. S.A. și S.C. D. S.R.L. nu pot fi acordate în această etapă procesuală și urmează a fi evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestor cereri față de cererea principală dedusă judecății, în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele C. S.A. și S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 232/2018 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.