ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1943/2021

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 602 din 11 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 152 din 02 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații- pârâți B., C. și D..

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare, reclamantul A., solicitând, admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată, anularea deciziei contestate, și rejudecarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 152/02.03.2020 a Curții de Apel București; cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei căi de atac.

Întemeindu- și calea extraordinară de atac pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.., contestatorul a relevat, foarte pe larg, prezentarea situației de fapt a cauzei, în referire la: cererea de chemare în judecată și soluția primei instanțe, cererea de apel și soluția instanței de apel, cererea de recurs și soluția instanței de recurs; considerente privind competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, termenul de exercitare a contestației în anulare și admisibilitatea acesteia și, în dezvoltarea motivelor de contestație, pornind de la scurte considerații teoretice și repere jurisprudențiale, a invocat omisiunea cercetării motivelor de casare invocate de reclamant în termen.

Astfel, a arătat contestatorul, referitor la prima critică din recurs privind încălcarea de către Curtea de Apel București a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 480 alin. (3) C. proc. civ., încălcare săvârșită cu ocazia respingerii criticii din apel ce viza nemotivarea sentinței primei instanțe în privința celui de-al treilea capăt de cerere al acțiunii introductive și necercetarea de către Tribunalul București a fondului cauzei în privința aceluiași capăt de cerere, aceasta nu a fost în mod efectiv examinată de Înalta Curte de Casație și Justiție, legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel fiind analizată în recurs prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contestatorul susține că Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut confuzie între nemotivarea sentinței primei instanțe, aspect criticat prin cererea de apel, și nemotivarea deciziei din apel, aspect analizat în recurs, lăsând neexaminat motivul de recurs prin care reclamantul se plângea de greșita respingere a criticii sale din apel, vizând nemotivarea hotărârii pronunțate de Tribunalul București.

În concluzie, apreciază că instanța de recurs nu a răspuns criticii de nelegalitate cu care a fost sesizată, în cuprinsul deciziei contestate neregăsindu-se niciun răspuns cu privire la aspectele semnalate de reclamant.

Contestatorul a mai susținut că nici a doua critică din recurs, respectiv, cea privind încălcarea dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3), art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ.., nu a fost în mod real analizată de I. C. civ..J., care, fără a se pronunța asupra legalității soluției de constatare a decăderii reclamantului din dreptul de a solicita în apel proba cu interogatoriul pârâților, s-a limitat doar să rețină câteva argumente.

Aspectul criticat de reclamant prin cererea sa de recurs, respectiv, aplicarea greșită a sancțiunii decăderii sale din dreptul de a solicita în apel încuviințarea administrării probei cu interogatoriul pârâților, arată acesta că nu a format obiect al analizei instanței de recurs.

Astfel, solicită a se observa că raționamentul instanței de recurs are în vedere o ipoteză neîntâlnită în speță, respectiv, cea în care, nefiind incidență sancțiunea procedurală ce împiedica discutarea încuviințării probei solicitate de reclamant, instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra utilității probei din perspectiva dispozițiilor art. 255 și art. 258 C. proc. civ.

În concluzie, întrucât ipoteza anterior prezentată nu este confirmată de datele speței, contestatorul consideră că nu se poate susține cu temei că motivul său de recurs a primit un răspuns din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a omis să cerceteze dacă a fost legală sancțiunea decăderii din probă a reclamantului.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând contestația în anulare formulată, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Dispozițiile legale menționate au un câmp limitat de aplicare, astfel că, ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv; fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate de instanță, care s-a pronunțat asupra motivelor de casare invocate de parte.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent - dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

Condițiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.. nu sunt îndeplinite în speță, întrucât, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor motivelor de recurs cu care a fost învestită.

Astfel, sub un prim aspect, contestatorul a criticat decizia atacată din perspectiva faptului că instanța de recurs nu a soluționat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de recurs nu a examinat în mod efectiv prima critică privind încălcarea de către Curtea de Apel București a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 480 alin. (3) C. proc. civ., I. C. civ..J. făcând confuzie între nemotivarea sentinței primei instanțe, aspect criticat prin cererea de apel, și nemotivarea deciziei din apel, aspect analizat în recurs, lăsând neexaminat motivul de recurs prin care reclamantul se plângea de greșita respingere a criticii sale din apel, vizând nemotivarea hotărârii pronunțate de Tribunalul București.

Această critică nu poate fi primită, întrucât, nu se relevă în mod real omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de casare, ci se critică însăși soluția și motivarea acesteia; or, această ipoteză excedează situațiilor limitative reglementate ca motive de contestație în anulare.

În mod similar, se constată că, deși contestatorul susține că instanța nu ar fi răspuns criticii de nelegalitate cu care a fost sesizată, în realitate este nemulțumit de modul în care instanța s-a pronunțat, iar faptul că instanța de recurs nu a considerat întemeiate criticile recurentului și a analizat mai multe argumente prin considerente comune invocate de acesta, nu constituie o omisiune a instanței de a se pronunța.

De altfel, analizând decizia a cărei anulare se cere, Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns și criticilor întemeiate de recurent pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Instanța de recurs a reținut că decizia instanței de apel corespunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că se referă atât la împrejurările de fapt, cât și la temeiurile de drept și se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii, iar considerentele hotărârii nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Mai mult, contrar susținerilor contestatorului, instanța de recurs se pronunță doar asupra motivelor de nelegalitate invocate, nu asupra unor capete de cerere, precum instanța fondului, pe calea recursului neputându-se pune în discuție aspecte care țin de reaprecierea situației de fapt.

De fapt, deși se invocă dispozițiile art. 503 C. proc. civ., contestatorul reia analiza considerentelor deciziei din apel prin prisma motivelor de recurs, exprimându-și, în realitate, nemulțumirea față de argumentele instanței de recurs. Or, instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de recurs și-a motivat soluția.

Rațiunea anulării deciziei instanței de recurs, în situația admiterii contestației în anulare întemeiată pe art. 503 C. proc. civ., este aceea de a sancționa incompleta soluționare a cauzei ori a căii de atac a recursului, iar nu reaprecierea asupra soluției din dispozitiv ori a considerentelor, cum eronat pretinde contestatorul.

Instanța de control judiciar a analizat motivele de recurs, astfel cum au fost formulate de parte, recursul reclamantului fiind respins prin decizia contestată.

De altfel, contestatorul circumscrie acestui motiv de contestație în anulare aspecte similare cu cele formulate în recurs, care a fost soluționat prin decizia atacată.

În acest context al analizei evidențiată de considerentele deciziei atacate prin contestația în anulare pendinte, argumentele critice expuse de către contestator în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la chestiuni de fond deduse judecății în recurs, respectiv, critici de nelegalitate pe care acesta, cu nesocotirea regimului special ce guvernează calea de atac în discuție, le aduce hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, iar nu la o nemotivare pretins săvârșită în mod involuntar de către Înalta Curte prin adoptarea soluției de respingere a recursului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental." De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Contestatorul a mai criticat decizia atacată și din perspectiva faptului că instanța de recurs nu ar fi analizat în mod real motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., prin care a invocat încălcarea dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3), art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ.., sub acest aspect susținându-se că, aspectul criticat prin cererea de recurs, privitor la aplicarea greșită a sancțiunii decăderii sale din dreptul de a solicita în apel încuviințarea administrării probei cu interogatoriul pârâților, nu a format obiect al analizei instanței de recurs.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât, deși contestatorul susține că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra criticii din recurs astfel formulate, în realitate, este nemulțumit de modul în care instanța a analizat-o și s-a pronunțat asupra ei, reținând, în esență că, aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probatoriului propus de către reclamant în apel, cu referire la proba cu interogatoriu, nu formează obiect al examinării Înaltei Curți.

Așa fiind, nu se poate susține cu temei că instanța de recurs nu ar fi examinat criticile de nelegalitate propuse de parte, ori vreun aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză.

Față de considerentele expuse, având în vedere că motivele formulate de contestator nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A., ca nefondată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta contestație în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 602 din 11 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2021.