ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 659/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

A. Primul ciclu procesual

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 14 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a solicitat ca, prin soluția ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357 C. civ.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava

Prin sentința civilă nr. 175 din 25 februarie 2019, Tribunalul Suceava, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca nefondată; a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată, atât în privința daunelor materiale, cât și în privința daunelor morale; a respins cererea pentru cheltuieli de judecată, formulată de reclamant, ca nefondată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava

Prin decizia nr. 206 din 21 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 175 din 25 februarie 2019 a Tribunalului Suceava, secția I civilă.

I.4. Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin decizia nr. 467 din 19 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a declinat competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 206 din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 603 din 24 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 206 din 21 iunie 2019 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă; a casat decizia recurată; a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

B. Al doilea ciclu procesual

I.1.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava

Prin decizia nr. 219 din 24 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 175 din 25 februarie 2019 a Tribunalului Suceava, secția I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 219 din 24 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 19 august 2021, sub nr. x/2018**.

Prin încheierea nr. 2197 din 20 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul spre soluționare secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II.1. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința rejudecării cauzei și admiterii acțiunii, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, a arătat că a fost administrator și asociat al S.C. B. S.R.L. Volovăț, iar la data de 09 septembrie 2010, societatea a fost supusă unui control de către comisarii Gărzii Financiare, în urma căruia s-a constatat că în balanța de verificare de la 31 iulie 2010 exista pe stoc făină, dar în fapt, pe stoc, nu mai erau cantitățile din contabilitate din data specificată.

În calitatea sa administrator al societății a prezentat facturi de vânzare din lunile iulie- septembrie, reprezentând vânzări piață, însă organele de control au considerat operațiunile ca fiind fictive. În urma constatărilor comisarilor Gărzii Financiare, cuprinse în procesul-verbal nr. x din 27 septembrie 2010, a avut loc în perioada 18.01.2011-7.02.2011, o inspecție fiscală desfășurată de inspectorii A.N.A.F.-D.G.F.P. Suceava, care a încadrat operațiunile de facturare făină tot ca fiind fictive, fiind emisă decizia de impunere cu nr. x/2.03.2011 în sumă de 435.123 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit și accesorii aferente.

Totodată, în baza acestor controale, pârâtele au formulat plângere penală împotriva recurentului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziunii fiscale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, în dosar nr. x/2011, dispunând trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, bazându-se doar pe constatările organelor din subordinea pârâtelor, fără a dispune în cauză o expertiză contabilă și fără a administra alte probe.

A arătat că Tribunalul Suceava, învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2013, în urma probatoriului incomplet administrat de parchet, a dispus în completarea acestuia efectuarea unei expertize contabile judiciare de către expert C. și audierea de martori, redând din concluziile raportului de expertiză, în legătură cu care a susținut că reprezentanții A.N.A.F., cu bună știință și în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au prezentat date financiar-contabile false ca fiind adevărate cu scopul de a crea în aparență un prejudiciu adus statului prin așa-zisă neplată de TVA și a trage recurentul la răspundere penală, obligarea sa la plata de prejudicii inexistente, falimentarea societății S.C. B. S.R.L. al cărui administrator și asociat era prin deschiderea procedurii insolvenței, și, în final, atragerea răspunderii materiale a recurentului.

A mai arătat că în urma probatoriului administrat, Tribunalul Suceava a dispus achitarea sa, în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există, iar prin decizia nr. 165 din 20 februarie 2015, Curtea de Apel, secția penală și pentru cauze cu minor, în mod definitiv a stabilit același lucru.

A mai arătat că, din momentul efectuării controlului de către organele A.N.A.F. și până la finalizarea dosarului penal a întâmpinat foarte multe greutăți, ce i-au atras prejudicii materiale și morale.

În ceea ce privește prejudiciul material, a precizat că în cadrul dosarului penal nr. x/2013 al Tribunalului Suceava, secția penală, în care a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, a fost nevoit să achite contravaloarea expertizei contabile în valoare de 3.500 RON, sumă la care pârâții trebuie să fie obligați să i-o achite, atâta timp cât acestea au avut calitatea de părți civile, iar recurentul a fost achitat pentru fapta reclamată.

A mai arătat că faptele pârâților i-au creat o tulburare gravă emoțională manfestată prin luni de nesomn, ani de frică a zilei de mâine, pierderea speranței într-o viață normală, împrumuturi de sume de bani de la apropiați pentru a putea plăti apărătorul în procesul penal; a fost umilit prin formarea acestui dosar penal, prin acuzațiile ce i-au fost aduse pe nedrept de către pârâte și, prin pierderea societății (dizolvarea societății S.C. B. S.R.L. Volovăț), la solicitarea pârâtelor, bazată pe înscrisurile/inspecțiile și rapoartele făcute de către A.N.A.F. și care au stat la baza formulării plângerii penale și trimiterii sale în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, la care era asociat.

Datorită desființării societății, și-a pierdut apartamentul în care locuia, pe care îl girase în bancă pentru a garanta un împrumut făcut în sprijinul dezvoltării S.C. B., întrucât nu mai dispunea de banii necesari achitării ratelor în bancă, iar urmare a falimentarii societății de către A.N.A.F. și-a pierdut și sursa de venit.

În urma înscrisurilor întocmite de A.N.A.F., i-a fost atrasă răspunderea personală materială, în calitate de administrator al societății, precizând că, a pierdut tot din cauza neglijenței grave în activitatea angajaților A.N.A.F., care au aplicat greșit legea, situație confirmată de expertul în dosarul penal în care a fost achitat, au întocmit rapoartele de control a activității societății, pentru a induce în eroare organele judiciare, creând o aparență de legalitate pentru ca recurentul să fie trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și, ulterior, să fie condamnat pentru așa-zisă faptă penală și obligat la despăgubiri.

A mai arătat că i-a fost afectată imaginea în societate, în sensul în care unele persoane, care au aflat de situația în care s-a aflat, l-au compătimit sau încurajat, iar altele, inclusiv persoane apropiate de mine și de familia sa, au început să se îndoiască de el, evitându-l, blamându-l, fiind așadar, profund afectat de aceste evenimente, îmbolnăvindu-se în acest timp de diabet, situație ce i-a adus un prejudiciu moral însemnat.

A apreciat că sentința apelată este nelegală în condițiile în care din motivarea acesteia rezultă că instanța s-a aflat într-o eroare la momentul analizării sentinței penale nr. 192/2014 a Tribunalului Suceava, secția penală și a întregului material probator, întrucât achitarea intervenită, în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen., nu lasă loc de îndoială în ceea ce privește nevinovăția sa prin raportare la acuzațiile de evaziune fiscală aduse de lucrătorii din cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

Din motivarea recursului (inclusiv expertiza contabilă efectuată în dosarul penal) rezultă că organele statului, cu rea-voință, au întocmit rapoartele fiscale ce au stat la baza acuzațiilor de evaziune fiscală și care au condus la crearea prejudiciului material și moral.

A considerat că neadmiterea recursului ar reprezenta o încurajare a organelor fiscale, ca pe viitor, să acționeze în mod discreționar și abuziv prin neexercitarea atribuțiilor de serviciu, cum au acționat în cazul său, iar prin menținerea soluției primei instanțe, s-ar crea o practică periculoasă, în sensul încurajării abuzurilor.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 10 decembrie 2021 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că instanta de apel în mod corect a reținut că apelantul-reclamant A. nu a demonstrat săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtul Statul Român.

Susținerea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1357 C. civ. nu este suficientă pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a Statul Român, de vreme ce nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale pentru a stabili în sarcina acestuia obligația de acorda despăgubiri pentru daune materiale/morale în favoarea reclamantului A..

În ceea ce privește cheltuielile de judecată generate de prezentul litigiu, circumstanțiat de criticile pe care le-a adus atât acțiunii, cât și recursului formulat de către reclamant, a apreciat că nu se poate reține o culpa procesuală a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în această privință, astfel că menținerea în debit pentru orice valori pecuniare aferente instrumentării litigiului, se impune a fi cenzurată pentru identitate de rațiune.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

În temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în cuprinsul acestuia constatându-se că partea are deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, că recursul este formulat și motivat în termenul prevăzut de lege, este legal timbrat, iar cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă reglementate de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității.

În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a art. 486 alin. (1) C. proc. civ., raportorul a reținut că recurentul-reclamant a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma cărora completul de filtru urmează a aprecia dacă criticile formulate de către parte pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege sau dacă este incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosarul de recurs, însă acestea nu și-au exprimat poziția procesuală, prin formularea unor puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 februarie 2022, s-a stabilit termen la data de 29 martie 2022, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea examinării admisibilității în principiu a recursului.

II.4. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Ca atare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

Drept urmare, nu pot fi deduse judecății instanței de recurs argumente prin care se critică stabilirea situației de fapt ori interpretarea dată de instanțele de fond probelor administrate în cauză, având în vedere că instanța de recurs nu exercită un control judiciar asupra temeiniciei hotărârii recurate.

Procedând la analiza cererii de recurs, prin raportare la principiile de ordin teoretic expuse anterior, Înalta Curte constată că recurentul A. a reclamat nelegalitatea deciziei recurate prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 1357 C. civ., în sensul în care instanța de apel a apreciat că nu a demonstrat săvârșirea unei fapte ilicite de către Statul Român prin angajații săi, făcând trimiteri ample la acțiunile ilicite ale organelor de control din cadrul A.N.A.F. și a organelor judiciare ce au avut drept consecință producerea unui prejudiciu material și moral în condițiile expuse, în mod amplu, la pct. II.1 din prezenta decizie.

În realitate, obiecției privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, regăsită ca ipoteză normativă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu îi sunt subsumate critici care să releve în concret aspecte de nelegalitate a deciziei recurate prin raportare la dezlegările jurisdicționale punctuale date de instanța de apel, din moment ce prezintă într-o manieră ad litteram afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței a cărei hotărâre se atacată, distincția manifestându-se doar prin înlocuirea termenilor de "apel" cu cel de "recurs" și "instanța de fond" cu "instanța de apel", relativ la modalitatea de apreciere a probatoriului (înscrisuri, expertiza contabilă) și la situația de fapt dedusă judecății.

Cum recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în considerentele deciziei recurate și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-reclamant a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

În ipoteza în care au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cea de-a doua teză descrisă în cuprinsul acestui text legal - hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-reclamant era dator să argumenteze rațiunea pentru care consideră că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1357 C. civ., ce reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, dându-le o altă interpretare decât cea avută în vedere de legiuitor, prin critici care să se grefeze pe raționamentul curții de apel și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitative prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea unei hotărârii judecătorești.

Instanța de apel a apreciat, în contextul procesual analizat, că în cauză nu a fost invocată și probată existența unei fapte ilicite aptă să pună în discuție răspunderea delictuală a Statului Român, iar în lipsa acesteia nu se impunea analizarea pretinselor prejudicii suferite de reclamant.

Înalta Curte observă că recurentul-reclamant nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la considerentele deciziei atacate, indicând formal incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul normelor aplicate greșit de către instanța de apel, cât timp o reiterare a unor chestiuni ce țin de întrunirea condițiilor existenței prejudiciului material și a celui moral determinate de atitudinea ilicită a organelor de control din cadrul A.N.A.F. și a organelor judiciare, prin prisma relatării faptelor procesului, ce au făcut obiectul analizei instanței de apel, excedează scopului recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în recurs se realizează controlul judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică legalitatea, iar nu temeinicia hotărârii recurate, prin prisma regulilor de drept aplicabile.

În aceste coordonate se situează susținerile recurentului prin care se invocă pretinsul prejudiciu material generat de acțiunile ilicite ale organelor de control în virtutea cărora a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2013 al Tribunalului Suceava, secția I civilă în care a fost obligat la plata sumei de 3.500 RON reprezentând contravaloarea expertizei contabile, deși a fost achitat.

Prejudiciul moral a fost reliefat, în esență, de starea de tulburare emoțională, ce avut ca reper acuzațiile aduse pe nedrept, cu consecințe asupra vieții sociale și pierderea sursei de venit (dizolvarea societății B. S.R.L. Volovast), ca urmare a rapoartelor fiscale întocmite de A.N.A.F., prin aplicarea greșită a legii, și inducerea în eroare a organelor judiciare prin crearea unei aparențe de legalitate ce a culminat cu formularea plângerii penale și trimiterea recurentului în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii recurate, nevizând raționamentul instanței de apel, nici cele invocate de către recurentul-reclamant sub aspectul nelegalității sentinței apelate în ceea ce privește eroarea în care s-a aflat instanța la momentul analizării sentinței penale nr. 192/2014 a Tribunalului Suceava, secția penală și a întregului material probator în condițiile în care achitarea intervenită, în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen., nu lasă loc de îndoială sub aspectul nevinovăției recurentului prin raportare la acuzațiile de evaziune fiscală.

Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se circumscriu vreunuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., sancțiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, este cea a nulității, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci și atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) din același act normativ, va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 219 din 24 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 219 din 24 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 martie 2022.