ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1934/2021

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, la data de 07.06.2017, sub nr. x/2017, și, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă, înregistrată sub nr. dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rezilierea contractului de credit bancar nr. x/07.08.2007 și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobânzi la creditul acordat, ca efect al clauzei abuzive prevăzută de art. 5, începând cu luna august 2008.

Prin sentința civilă nr. 1373 din 27 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.A.; a dispus rezilierea contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2213/7.08.2007, încheiat între reclamantul-pârât și pârâta-reclamantă; a obligat pârâta-reclamantă să restituie reclamantului-pârât suma de 12.286,33 euro, reprezentând dobândă achitată din luna mai 2015 până în prezent; a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 40.690,22 euro reprezentând diferență de credit aflat în sold; a compensat reciproc obligațiile părților până la concurența celei mai mici și, în consecință, a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 28.403,89 euro reprezentând diferență de credit aflat în sold; a respins cererea reconvențională; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia civilă nr. 747/2019 din 11 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins apelul formulat de B. S.A. împotriva încheierii din 13 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași; a admis apelul formulat de B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1373 din 27 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, pe care a schimbat-o în parte; a respins cererea reclamantului-pârât având ca obiect obligarea pârâtei-reclamante la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobânzi pentru perioada cuprinsă între luna august 2008 și până la rămânerea definitivă a hotărârii având ca obiect rezilierea contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2213/07.08.2007; a obligat reclamantul- pârât la plata către pârâta- reclamantă a sumei de 38.787,33 euro reprezentând diferență credit aflat în sold la momentul pronunțării prezentei decizii; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu au contravenit deciziei; a obligat intimatul la plata către apelant a sumei de 4.377 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotă­rârii atacate cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea către reclamant a sumelor cu titlu de dobânzi la creditul acordat, percepute și încasate ca efect al aplicării clauzei abuzive pre­văzute la art. 5 ultima teză din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2213/07.08.2007, începând cu luna august 2008 de derulare a contractului și până la data rămânerii definitive a soluției din prezenta cauză.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire principiul restituito in integrum consacrat atât de legislația națională și comunitară, cât și de jurisprudența CJUE. Astfel, Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, care la art. 6 prevede că "clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare cu acordul consumatorului numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În opinia recurentului, constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acesteia, având efect retroactiv prin restituirea tuturor sumelor plătite în mod nedatorat în temeiul clauzelor abuzive (art. 992 și urm. din C. civ. de la 1864).

A susținut că raționamentul instanței de apel se dovedește a fi în deplină contradicție cu prevederile Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE, conducând spre situația în care s-au anulat clauzele contractuale abuzive, însă consumatorul nu poate beneficia de principiul restitutio in integrum ca efect nemijlocit al acestei nulități.

Totodată, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., dispoziții care instituie obligația instanței de a pune în discuția părților calificarea juridică a capătului doi al cererii introductive cu privire la restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în baza clauzei anulate ca abuzive.

Apărarea formulată

Intimata- pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat; cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

III. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 21 mai 2020 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 6.

Prin raportul privind admisibilității în principiu a recursului, s-a reținut că partea are deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recursul este formulat în termenul legal, este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) din C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate de recurent, raportorul și-a exprimat opinia în sensul că acestea pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat în cererea de recurs.

Completul filtru nr. 6, prin rezoluția din 16 noiembrie 2020, constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părților pentru ca acestea să depună punct de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părțile nu și-a exprimat poziția procesuală prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la 27 ianuarie 2021, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea analizării admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2021, prin încheierea nr. 103 a ședinței din Camera de Consiliu, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus trimiterea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 747 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, spre competentă soluționare, secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 23.04.2021, sub nr. x/2017*.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În esență, criticile formulate de recurentul-reclamant se referă la respingerea de către instanța de apel a solicitării sale de obligare a intimatei- pârâte la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobânzi pentru perioada cuprinsă între luna august 2008, și până la rămânerea definitivă a hotărârii având ca obiect rezilierea contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2213/07.08.2007.

Astfel, în accepțiunea recurentului, instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu se impune restituirea acestor sume, ignorând cu desăvârșire principiul restitutio in integrum, câtă vreme, constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acesteia, având efect retroactiv, prin restituirea tuturor sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive.

Critica este nefondată.

Fără a nega principiul efectivității protejării drepturilor conferite la nivel european sau importanța legislației speciale referitoare la protecția consumatorilor, Înalta Curte reține, astfel cum corect a subliniat și instanța de apel, doar că, mijlocul procesual ales de reclamant nu poate conduce la obținerea rezultatului urmărit, deoarece, legea care instituie acest mijloc nu permite a se aduce atingere, pe această cale, efectelor rezilierii contractelor, care se produc numai ex nunc.

Astfel, așa cum corect a reținut și prima instanță de control judiciar, recurentul- reclamant, solicitând rezilierea contractului de credit bancar, în mod legal a subliniat Curtea faptul că admiterea acțiunii în reziliere nu poate produce efectul restituirii totale/parțiale a prestațiilor, întrucât, însuși actul normativ vorbește despre instituția rezilierii, și nu de cea a rezoluțiunii.

Mai mult, raportat la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, o astfel de critică este formulată cu depășirea limitelor în care a învestit instanța.

Așadar, în cazul în care instanța ar fi dat curs solicitării reclamantului, ar fi schimbat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ. și care presupune faptul că părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, instanța fiind astfel obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă/precizată în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Totodată, este de reținut, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Pe cale de consecință, dacă după eliminarea clauzei contractul mai poate continua, acesta se derulează, cu acordul consumatorului, iar, în situația în care, după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, contractul nu își mai poate produce efectele, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Înalta Curte nu neagă dreptul părților de a redobândi prestația executată în baza unei clauze declarate nule, dimpotrivă, reafirmă supremația principiului restituto in integrum, însă, în condițiile în care însuși recurentul- reclamant și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, devin cu atât mai evidente efectele sancțiunii rezilierii contractului de credit bancar în cauză, care, în niciun caz nu se pot produce ex tunc, cum nelegal pretinde recurentul, dată fiind natura contractului său, cu executare succesivă.

Faptul că în textele menționate, legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parțială a acestora, fie în sensul rezilierii, cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor interese, nu poate fi considerat a avea semnificația atribuită de recurentul-reclamant, pe de o parte, recurentul neformulând atare solicitare de daune- interese, iar, pe de altă parte, cele două sancțiuni au caracter autonom și nu-și pot împrumuta trăsăturile, consecința rezilierii fiind tocmai nulitatea clauzei contractuale.

Soluția de restituire a dobânzilor, în sensul avut în vedere de recurentul- reclamant nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a C.J.U.E. care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți.

Astfel, în Hotărârea Curții din 14 iunie 2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito, S.A. împotriva Joaquín Calderón Camino s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze".

Mai mult, într-o recentă hotărâre a Curții, din 29 aprilie 2021, pronunțată în cauza C-19/20, I. W. și R. W. c/Bank BPH S.A., s-a statuat că, "4) Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale care constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator sarcina de a-l informa pe acesta din urmă, în cadrul normelor naționale de procedură și în urma unei dezbateri contradictorii, cu privire la consecințele juridice pe care le poate determina anularea unui astfel de contract, independent de reprezentarea consumatorului de către un mandatar profesionist".

Prin urmare, pentru toate aceste considerente, critica recurentului privind interpretarea dată de instanța de apel solicitării de repunere a părților în situația anterioară, ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei referitoare la dobândă, este nefondată.

Verificând, în continuare decizia recurată prin prisma modalității de respectare a dispozițiilor legale, care instituiau în sarcina instanței obligația de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă a unui capăt de cerere (în speță, cel de-al doilea capăt de cerere), Înalta Curte reține, că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.., "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă".

Deopotrivă, dispozițiile alin. (6) al aceluiași articol stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Aceste dispoziții reglementează principiul disponibilității, principiu consacrat de art. 9 C. proc. civ.., potrivit cărora, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

În cererea de chemare în judecată reclamantul trebuie să indice, între altele, părțile din proces, pretenția pe care o supune judecății, precum și motivarea în fapt și în drept, iar instanța este obligată să statueze asupra celor solicitate de părțile din proces, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile și apărările formulate în condițiile legii, prin cererile principale, accesorii sau incidentale, iar pe de altă parte, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor din proces.

În speță, așa cum, de altfel, corect a remarcat și instanța de apel, trecând peste faptul că încă din prima instanță s-a apreciat acest capăt de cerere ca având caracterul unei cereri accesorii, recurentul- reclamant a fost cel care, însuși, a dat calificarea exactă capătului de cerere privind restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei constatate ca abuzivă, prin întâmpinarea depusă în apel.

Fundamentul juridic al acțiunii a fost dat de rezilierea contractului de credit, întemeiată pe dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 163/2000, acestea fiind limitele judecării, iar faptul admiterii acțiunii în reziliere nu poate produce efectul restituirii prestațiilor, astfel cum se solicită prin cel de-al doilea capăt de cerere, accesoriu, pe un alt fundament juridic, acela al restitutio in integrum, cum încearcă recurentul prin această critică.

Căci, așa cum s-a subliniat, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părților, ci să se armonizeze cu inițiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului. Astfel, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii.

Curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, respectând principiul instituit prin art. 22 C. proc. civ. și analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din același cod, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea corectă a normelor legale incidente de către instanța de fond, în raport de care, a constatat că cererea dedusă judecății nu poate fi soluționată din perspectiva celor solicitate de reclamant, ca o consecință a rezilierii neputându-se dispune, în mod legal, obligarea la restituirea prestațiilor executate în baza clauzei vizând dobânda, iar soluția la care s-a oprit este legală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte găsește a fi nefondate criticile formulate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., va obliga recurentul-reclamant să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 2.880,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 747/2019 din 11 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul- reclamant A. să plătească intimatei- pârâte B. S.A. suma de 2.880,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2021.