ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1736/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la restituirea bunurilor date în custodia acesteia conform convenției nr. D.3.1/556/18.10.2011 și anexa încheiată la această convenție, respectiv 1600 bucăți de saboți frână (fără cutii de unsoare), 177 bucăți de osii montate, 745 kg de deșeuri fontă, 2.950 kg de deșeuri lemn și 400 kg deșeuri cauciuc.

În subsidiar, în cazul în care pârâta refuză să restituie bunurile lăsate în custodie sau dacă acestea nu mai pot fi recuperate, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri la valoarea de înlocuire a acestora, către reclamantă, conform art. 4 din convenția nr. D.3.1/556/18.10.2011, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1527-1529 din C. civ.

Prin cererea precizatoare înregistrată la data de 2 aprilie 2018, reclamanta a arătat că valoarea bunurilor a căror restituire o solicită este de 332.408,56 RON.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat ca instanța să suspende judecarea cauzei, întrucât se află în procedura insolvenței ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București.

În măsura în care instanța apreciază că, raportat la obiectul cererii principale, nu se impune suspendarea întregii cauze, pârâta a solicitat să se dispună disjungerea capătului de cerere formulat de reclamantă în subsidiar, referitor la obligarea reclamantei la plata sumei de 332.468,56 RON și suspendarea judecării acestuia, în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Totodată, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea dosarelor penale nr. x/2013 și nr. y/2013, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea în totalitate a acțiunii ca neîntemeiată, arătând că înțelege să denunțe ca fals înscrisul intitulat "Convenția nr. D.3.1/556/18.10.2011".

Prin sentința civilă nr. 5155 din 3 septembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția de necompetență materială și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 18 septembrie 2018.

La termenul de judecată din 28 noiembrie 2018, Tribunalul București a constatat că este suspendată de drept judecata capătului de cerere formulat în subsidiar, în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006. Totodată, prima instanță a apreciat că pentru primul capăt de cerere formulat în principal nu sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, astfel încât a dispus disjungerea capătului de cerere nr. x și formarea unui dosar separat.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2019, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că potrivit reclamantei, bunurile ar fi fost predate în anul 2011.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 508/2019 din 27 februarie 2019, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea privind pe reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca prescris formulată.

Prin decizia civilă nr. 639/A din 22 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A. prin administrator judiciar B.. împotriva sentinței civile nr. 508 din 27 februarie 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 27 august 2020.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

A arătat, în esență, că instanța de apel a respins, în mod netemeinic, apelul motivat de faptul că prescripția acțiunii personale începe să curgă de la data încheierii contractului în acord cu dispozițiile art. 2524 din C. civ., raportat la art. 2155 alin. (4) din același cod, nefiind aplicabile prevederile referitoare la cauzele de întrerupere a prescripției extinctive.

După redarea dispozițiilor art. 2537 pct. 4, art. 1166, art. 1169 și art. 1182 alin. (1) din C. civ., precum și a celor cuprinse în art. 1 din convenția nr. D3.1/556/18.10.2011, recurenta-reclamantă a susținut faptul că obligația de restituire a bunurilor date în custodie, potrivit convenției părților nr. D3.1/556/18.10.2011, a devenit exigibilă la data punerii în întârziere a pârâtei, respectiv la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (13 septembrie 2018), având în vedere că pârâta a refuzat să dea un răspuns la actele comunicate și nici nu a dat curs solicitărilor reclamantei.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că prevederile contractuale se interpretează conform voinței comune a părților, în cazul de față neexistând posibilitatea unei alte interpretări față de cea prevăzută de părți prin contract, acestea stabilind ca obligația de restituire să devină exigibilă la data solicitării restituirii bunurilor de către CFR Marfă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483-502 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă A. S.A. prin administrator judiciar B.. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului; pe fond, a solicitat respingerea căii de atac exercitate în cauză, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului, ca neîntemeiată.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

La data de 4 februarie 2021, C.., în calitate de lichidator judiciar al societății A. S.A., desemnat prin sentința civilă nr. 10773 din 10 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2013, a transmis la dosar note scrise, prin care a arătat că la 19 ianuarie 2021 s-a deschis procedura falimentului împotriva debitoarei A. S.A.

Prin încheierea din 27 mai 2021 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă A. S.A. prin administrator judiciar B.. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFA" S.A. .- prin CENTRUL ZONAL DE MARFĂ CRAIOVA, stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a acestuia, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se reține că autoarea căii de atac a criticat pentru nelegalitate decizia instanței de apel, întrucât aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de drept material privind forța obligatorie a contractului și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.524 alin. (1) raportat la art. 2.517 din C. civ.. În acest context, critica formulată va fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, faptul că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la momentul la care obligația de restituire devenea exigibilă conform convenției nr. D3.1/556/18.10.2011 încheiate de părți, respectiv la momentul solicitării restituirii bunurilor de către deponent, acesta fiind momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Așadar, chestiunea aflată în divergență și de care depinde soluționarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă în situația unui contract de depozit în cuprinsul căruia nu s-a prevăzut un termen pentru restituirea bunurilor.

Susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, deoarece sunt nefondate.

În primul rând, se constată că instanța de apel a considerat în mod corect că dreptul de a cere restituirea bunurilor depozitate este supus termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 2517 din C. civ.

Momentul de început al prescripției extinctive în ipoteza obligațiilor contractuale de "a da" sau de "a face" este prevăzut în mod expres de art. 2.524 din C. civ., potrivit căruia "(1) dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute. (2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului".

Părțile din prezentul litigiu au încheiat un contract de depozit pe durată nedeterminată, în cuprinsul căruia au prevăzut, la art. 5 în convenția nr. D3.1/556/18.10.2011, faptul că bunurile vor fi restituite la cererea deponentului CFR Marfă (recurenta), care va notifica depozitarului D. (pârâta) intenția de reintrare în posesie asupra bunurilor predate cu 7 zile înainte de data la care acestea urmează să fie predate.

În materia contractului de depozit, art. 2.115 din C. civ. prevede, la alin. (4), că:

"în cazul în care nu s-a convenit un termen, depozitarul poate restitui oricând bunul, dar poate fi obligat la plata de despăgubiri, dacă restituirea este intempestivă sau are loc inoportun"; împrejurarea că pârâta este de rea-credință și refuză restituirea reprezintă un aspect factual care nu are relevanță în calea de atac a recursului și nici nu poate înlătura aplicarea normelor care reglementează prescripția extinctivă în această materie.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 2.524 raportat la art. 2.115 alin. (4) din C. civ., sens în care a reținut că prescripția acțiunii personale începe să curgă de la data încheierii contractului de depozit fără termen de restituire, obligația de restituire a bunurilor devenind exigibilă chiar de la momentul încheierii convenției nr. D3.1/556/18.10.2011.

Din analiza dispozițiilor art. 2524 alin. (1) raportat la art. 2517 C. civ., rezultă că termenul de prescripție în cazul unui contract de depozit în cuprinsul căruia nu s-a prevăzut un termen pentru restituirea bunurilor începe să curgă chiar de la data încheierii contractului, iar nu de la data punerii în întârziere, deoarece în această din urmă situație, practic, dreptul material la acțiune nu s-ar prescrie niciodată.

Curtea de Apel București a aplicat întocmai regulile în materie și a reținut, cu justețe, incidența sancțiunii prescripției dreptului material la acțiune. Totodată, a reținut, în mod corect, că susținerile reclamantei potrivit cărora termenul de prescripție ar începe la data formulării cererii de chemare în judecată (care este și data punerii în întârziere - 13 septembrie 2018) lasă fără efect dispozițiile în materie referitoare la întreruperea prescripției extinctive (art. 2537 pct. 2 din C. civ.), care stabilesc că prescripția se întrerupe prin formularea cererii de chemare în judecată.

Prin raportare la aceste considerații, întrucât părțile nu au prevăzut în cuprinsul contractului de depozit un termen pentru restituirea bunurilor, Înalta Curte constată că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al încheierii contractului, respectiv la 18 octombrie 2011 și s-a împlinit la 18 octombrie 2014, termenul de prescripție fiind împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la 13 septembrie 2018.

Totodată, se cuvine a fi menționat faptul că stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune vizează reevaluarea situației de fapt reținute de către instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

În raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A. împotriva deciziei civile nr. 639/A din 22 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2021.