ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 900/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă sub nr. x/2018 în urma declinării de la Tribunalul Ilfov, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfa CFR Marfa S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 696.109,29 RON fără TVA reprezentând prejudiciu rezultat din diferența în ceea ce privește tara (greutatea) vagonului predat inițial și cantitatea de fier vechi obținută prin șarjarea vagonului, suma compusa din 263.035,01 RON, prejudiciu stabilit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. E2.1/470/2013 și 433.074,28 RON, prejudiciu stabilit in baza contractului de vânzare-cumpărare nr. E2.5/1087/2013; plata sumei de 35.728,25 RON reprezentând foloase necuvenite, care au fost stabilite prin aplicarea dobânzii legale.

Au fost indicate temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, astfel: art. 1341 si urm. C. civ., art. 1350 si urm. C. civ., art. 1270, 1530-1537, art. 1547, 1548, 1516 C. civ., Ordinul MLPTL 1851/2002.

Prin sentința civilă nr. 2970/04.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfa CFR Marfa în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată și a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 19.308,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2970/04.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA

Prin decizia civilă nr. 699A din 10 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., împotriva sentinței civile nr. 2970/04.10.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca nefondat. A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 14.150,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A.., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta reiterează susținerile pe care le-a făcut la instanțele de fond și de apel cu privire la rapoartele intermediare ale Biroului Financiar de Gestiune prin care a fost constatat prejudiciul cauzat de intimata-pârâtă apreciind că sunt întrunite elementele răspunderii civile contractuale respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului.

Consideră că, soluția instanței de apel este netemeinică și nelegală, aceasta motivând hotărârea fără să se țină seama în concret și de prevederile convențiilor comune de lucru încheiate între părți și de modul cum au fost respectate aceste convenții de către pârât.

Referitor la aceste acte juridice, invederează instanței de recurs faptul că potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Instanța de apel trebuia să țină seama de faptul că prin convenția comuna de lucru nr. E.2.5/1093/2013 încheiată între părți cu privire la derularea Contractului nr. E2.5/1087/2013 este menționat expres la punctul 2 faptul că " Cumpărătorul are obligația de a asigura paza vagoanelor pe întregul proces de sarjare și cântărire și nu să aprecieze fără temei că "obligația asumată de cumpărător se limitează la procesul de sarjare și cântărire și nicidecum la alte operațiuni".

Recurenta învederează faptul că, în mod greșit a fost reținută de către Curtea de Apel împrejurarea că în cauză nu au fost îndeplinite condițiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtului, întrucât la art. 12.4 din contractele încheiate între părți s-a prevăzut expres faptul că "Transferul tuturor riscurilor, pierderilor sau pagubelor vor trece asupra Cumpărătorului integral după predarea vagoanelor conform art. 5.2", astfel încât nu se poate concluziona că din conținutul contractelor nu și-ar fi asumat astfel de obligații.

Cu privire la diferențele de fier constatate între procesele-verbale preliminare încheiate la predarea vagoanelor și procesele-verbale de predare primire finală încheiate la finalizarea sarjării vagoanelor predate, și la imposibilitatea identificării acestor diferențe, motivat de faptul că ia momentul predării nu a fost menționată tara vagoanelor, consideră că și acest raționament al instanței de apel este greșit, având in vedere faptul că la dosarul cauzei au fost depuse suficiente procese-verbale de predare-primire preliminară în care sunt menționate atât tara acestor vagoane cât și piesele constatate lipsă la flecare vagon, astfel încât aceste elemente puteau fi valorificate în cadrul unei expertize tehnice judiciare și nu vizau doar o descriere a vagoanelor care urmau să fie șarjate.

In ceea ce privește riscul contractului, apreciază că instanța de apel a făcut o apreciere eronată, întrucât acesta a fost preluat de către cumpărător la momentul încheierii contractelor, conform clauzei inserate la art. 12.4, neavând relevanță în cauză faptul că pârâta a cumpărat fier vechi rezultat în urma sarjării și nu vagoane casate.

Cât privește motivarea instanței de apel în sensul că Decizia nr. III/3 8/28.08.2015 a Curții de Conturi nu este opozabilă intimatului-pârât, recurenta susține că a arătat în cererea de chemare în judecată că stabilirea întinderii prejudiciului a fost dispusă de Curtea de Conturi, or recurenta avea obligația să ducă la îndeplinire această măsură și să acționeze în vederea recuperării prejudiciului.

Cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 14.150,29 RON, recurenta învederează că, potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama de circumstanțele cauzei.

Recurenta susține că trebuie sa se raporteze la munca îndeplinita de avocat cheltuielile care trebuiesc acordate, mai ales ca acest litigiu a fost soluționat in apel după acordarea unui termen de judecata.

Pentru aceste motive, se solicită reducerea cheltuielilor de judecata, mai ales ca dovada achitării onorariului se face prin chitanța depusa la dosarul cauzei, singurul mijloc de proba ce poate face dovada plații conform art,1499 C. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pe motivul reiterării unor critici identice cu cele formulate în apel.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților.

La 15 noiembrie 2019, intimata a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 28 mai 2020, pentru judecata acestuia, când, față de reiterarea excepției nulității recursului, a considerat că nu se impune a se reveni asupra măsurii luate prin încheierea de admitere în principiu.

Analizând recursul declarat de reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Critica recurentei-reclamante în sensul că soluția instanței de apel este netemeinică și nelegală, întrucât hotărârea a fost motivată fără să se țină seama în concret și de prevederile convențiilor comune de lucru încheiate între părți și de modul cum au fost respectate aceste convenții de către pârâtă, nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate, întrucât recurenta nu face altceva decât să reia aceleași critici expuse în cererea de apel, care au făcut obiectul analizei efectuate de către instanța de prim control judiciar. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, astfel încât această critică nu poate fi primită.

În conformitate cu art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, astfel că forța obligatorie a contractului determină și consecințele pentru neeexecutarea acestuia.

Potrivit art. 1341 alin. (1) C. civ., cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire, iar în temeiul art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

Condițiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naște răspunderea civilă contractuală sunt: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.

Răspunderea civila contractuala este definita ca fiind îndatorirea debitorului unei obligații născuta dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutarii, executării necorespunzatoare ori cu intarziere a prestației datorate.

În cazul unei răspunderi contractuale, obligația a cărei încălcare atrage răspunderea celui vinovat este o obligație concretă, stabilită prin contractul dintre părți.

În speță, se constată că, în mod corect, a reținut instanța de prim control judiciar că nu au fost îndeplinite condițiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei.

Astfel, se observă că obiectul prezentului litigiu are la bază contractele de vânzare-cumpărare încheiate între părțile litigante, respectiv: contractul nr. E2.1/470/2013, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de fier vechi rezultat în urma șarjării a 504 vagoane pe roți proprii care îndeplinesc condițiile de casare; respectiv contractul nr. E2.5/1087/2013, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de fier vechi rezultat în urma șarjării a 508 vagoane pe roți proprii care îndeplinesc condițiile de casare.

În vederea executării celor două contracte, părțile au încheiat două convenții comune de lucru, in baza cărora s-a stabilit obligatia cumpărătorului de a asigura paza vagoanelor pe intregul proces de sarjare si cântărire.

Din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale rezultă că obiectul contractelor constă în fierul vechi rezultat în urma șarjării și nu în vagoanele casate, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel.

Prin criticile recurentei-reclamante referitoare la diferențele de fier constatate între procesele-verbale preliminare încheiate la predarea vagoanelor și procesele-verbale de predare primire finală încheiate la finalizarea sarjării vagoanelor predate și la imposibilitatea identificării acestor diferențe, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către instanța de apel, privitoare la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanță, tinzându-se, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Întrucât riscul contractului trebuie să se raporteze la obiectul acestuia, respectiv cantitatea de fier vechi rezultată în urma șarjării și cum nicio clauză contractuală nu stabilește obligația pârâtei de a achita contravaloarea vagoanelor, critica recurentei în ceea ce privește riscul contractului este nefondată.

Trebuie amintit că prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicită repararea unui prejudiciu rezultat din neîndeplinirea unei obligații contractuale a pârâtei de a supraveghea integritatea inventarului și a părților componente ale vagoanelor, pe care le-a preluat la momentul încheierii procesului-verbal de predare-primire a acestora, deși, așa cum s-a arătat anterior, obligatia asumata de cumpărător se limitează la procesul de sarjare si cântărire si nicidecum la alte operatiuni.

Așadar, în condițiile în care procesul de sarjare si cântărire a fierului vechi s-a realizat în baza și în conformitate cu clauzele contractelor încheiate de părți, iar pe parcursul derularii contractelor reclamanta nu a avut obiectiuni legate de modul in care parata si-a indeplinit obligatiile asumate, reclamanta asumându-și corectitudinea operațiunilor derulate în baza contractelor având în vedere că a achitat diferenta rezultata in urma regularizărilor facute cu ocazia finalizarii contractului, vazând și probatoriul administrat, în mod corect, s-a reținut neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1341 și art. 1350 din C. civ.

Obligatiile asumate de pârâtă au fost acelea de asigurare a pazei vagoanelor pe intreg procesul de sarjare si cantarire, iar reclamanta impută pârâtei neîndeplinirea unei obligații de a supraveghea integritatea inventarului și a părților componente ale vagoanelor, în ciuda faptului că obligatia asumata de pârâtă se limiteaza la procesul de sarjare si cântărire, nicidecum la alte operatiuni.

Cum una dintre condițiile răspunderii contractuale se referă la existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale și cum pârâtei nu i se impută încălcarea unei astfel de obligații, rezultă că nu poate fi incident acest tip de răspundere.

Instanța de apel a dat dovadă că a respectat pe deplin dispozițiile art. 1270 C. civ., dând eficiență clauzelor contractuale prin care s-a stabilit obiectul contractelor potrivit voinței părților, obiect care se referă la cantitatea de fier vechi rezultată în urma șarjării unor vagoane.

Cât privește motivarea instanței de apel în sensul că Decizia nr. III/3 8/28.08.2015 a Curții de Conturi nu este opozabilă intimatului-pârât, recurenta a afirmat că stabilirea întinderii prejudiciului a fost dispusă de Curtea de Conturi, că avea obligația să ducă la îndeplinire această măsură și să acționeze în vederea recuperării prejudiciului.

Or, nemulțumirea recurentei legată de faptul că decizia Curții de Conturi nu este opozabilă pârâtei nu poate fi susținută cu temei, în condițiile în care pârâta nu a avut nicio legătură cu controlul efectuat de instituția respectivă, această decizie fiind extrinsecă contractelor încheiate între părți și fără legătură cu modul de executare a contractelor respective.

Împrejurarea susținută de recurentă în sensul că avea obligația să ducă la îndeplinire această măsură și să acționeze în vederea recuperării prejudiciului nu este de natură a determina existența unei răspunderi contractuale în sarcina pârâtei, în condițiile în care aceasta și-a îndeplinit obligațiile asumate în temeiul contractelor încheiate între părți.

Un ultim aspect invocat de către recurenta-reclamantă îl constituie modul de aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, onorariu avocat, acordate în apel, raportat la natura și volumul apărărilor formulate, aducându-se în discuție și mijlocul de probă prin care s-a făcut dovada plății acestor cheltuieli.

Înalta Curte arată că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., precum și verificarea dovezii plății acestora presupune examinarea aspectelor ce țin de temeinicia modului de soluționare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excedează controlului de legalitate specific recursului.

Susținerile recurentei nu constituie critici care privesc greșita aplicare a normelor de drept substanțial, ci privesc exercitarea dreptului de apreciere al instanței de apel asupra cuantumului onorariului avocațial, respectiv asupra probelor, aspecte care țin de temeinicia hotărârii și nu de legalitatea acesteia.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, asupra proporționalității onorariului cu munca prestată de avocat, respectiv asupra dovezii plății acestor cheltuieli, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, față de configurația dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate, sens în care această critică va fi respinsă.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. împotriva deciziei civile nr. 669/A din 10 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., și a obliga pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. la plata sumei de 14.069,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. împotriva deciziei civile nr. 669/A din 10 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. la plata sumei de 14.069,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2020.