ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1659/2025

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2025

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1170, art. 1270 și art. 1350 C. civ., precum și cele ale contractului nr. x din 01.01.2020.

Prin sentința civilă nr. 768 din 30.03.2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 285A din 21 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Recurenta critică sentința pronunțată de prima instanță, susținând că aceasta a reținut incidența dispozițiilor art. 1351 C. civ. privind existența cazului fortuit, deși pârâta nu a invocat o astfel de apărare.

Recurenta a susținut că starea de coroziune a podului nu este cauzată de producerea cazului fortuit și nu este imputabilă niciuneia dintre părți, întrucât din raportul de expertiză tehnică a rezultat că deteriorarea podului a fost produsă în timp, de deraierea vagoanelor.

În continuare, recurenta prezintă situația de fapt referitoare la blocarea celor nouă vagoane rămase indisponibilizate pe linia industrială a B. S.A.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia din apel nu este motivată deoarece în considerentele hotărârii nu se regăsește raționamentul instanței care a condus la soluția dispusă în cauză.

Recurenta a subliniat faptul că instanța de apel nu a analizat apărările acesteia privind încadrarea greșită reținută de prima instanță referitoare la existența cazului fortuit, pârâta nefiind ținută astfel de obligația prevăzută la art. 3.2 din contract, referitoare la înștiințarea reclamantei cu o lună înainte de închiderea liniei pentru efectuarea lucrărilor.

Totodată, recurenta a susținut că instanța de prim control judiciar a stabilit o altă situație de fapt din cuprinsul notei interne nr. T2.1/187 din 03.03.2020, adresei nr. x din 03.07.2020 și notificărilor din 26.05.2021 și 08.10.2021, emise de către reclamantă, precum și din borderoul în care sunt menționate convoaiele tranzitate pe linia pârâtei.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât din nota internă nr. T2.1/187 din 03.03.2020 și ultimul borderou privind convoaiele care au tranzitat linia pârâtei, instanța a reținut în mod corect situația de fapt pentru ca ulterior să constate că reclamanta nu a sesizat imediat blocarea vagoanelor.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit nu a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

În acest sens, autoarea recursului a subliniat că prin imobilizarea celor nouă vagoane în incinta B. S.A. reclamanta a înregistrat un prejudiciu prin imposibilitatea de a mai folosi aceste vagoane, prejudiciul fiind cuantificat prin modalitatea de calcul prevăzută la Anexa nr. 6 din Contractul uniform de utilizare a vagoanelor.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit principiile relativității efectelor contractului prevăzut la art. 1280 C. civ. și obligativității efectelor acestuia de la art. 1281 din același cod.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. MARFĂ S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

Cauza a fost înregistrată la 24 aprilie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 7 iulie 2025 s-a fixat termen la 13 noiembrie 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În prealabil, este de subliniat faptul că autoarea căii de atac a susținut nelegalitatea sentinței primei instanțe, formulând critici privind incidența dispozițiilor art. 1351 C. civ. referitoare la existența cazului fortuit și solicitând reanalizarea probelor administrate la prima instanță.

Or, susținerile recurentei sunt străine de obiectul și natura căii extraordinare de atac exercitate, care în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu poate viza decât hotărârea instanței de apel nu și a primei instanțe.

Mai mult, prin invocarea unor critici îndreptate împotriva sentinței primei instanțe prin prisma cărora autoarea căii de atac apreciază nelegalitatea acestei hotărâri, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a cauzei sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și o a treia cale devolutivă de atac.

Criticile recurentei referitoare la nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că decizia recurată nu este motivată deoarece, pe de o parte, în considerente nu se regăsește raționamentul instanței care a condus la respingerea apelului reclamantei, iar, pe de altă parte, instanța de apel nu a analizat apărările acesteia privind încadrarea greșită reținută de prima instanță referitoare la existența cazului fortuit și la lipsa obligației pârâtei de a notifica închiderea liniei de transport cu o lună înainte.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de prim control judiciar, analizând condițiile angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei, a reținut că nu este îndeplinită cerința privind caracterul cert al prejudiciului. Totodată, având în vedere că sunt cumulative condițiile răspunderii civile contractuale, instanța de apel a respins acțiunea pentru neîndeplinirea uneia dintre acestea, respectiv nedovedirea cuantumului prejudiciului de către reclamantă.

Instanța supremă constată că, în mod just, instanța de apel nu a mai analizat celelalte condiții ale răspunderii civile contractuale, inclusiv criticile privind obligația contractuală încălcată de către pârâtă, câtă vreme a reținut neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii referitoarea la caracterul cert al prejudiciului.

Așadar, Înalta Curte constă că decizia recurată este motivată, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția de respingere a apelului.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de apel, analizând probele administrate în cauză, a relevat considerente contradictorii privind situația de fapt a blocării vagoanelor acesteia.

Verificând decizia recurată se constată că aceste critici sunt străine de considerentele deciziei recurate, întrucât instanța de apel nu a reținut în motivare faptul că recurenta-reclamantă nu ar fi sesizat imediat blocarea vagoanelor.

Mai mult, prin aceste critici se solicită reanalizarea probelor administrate de instanțele devolutive, aspecte de temeinicie care nu mai pot fi repuse în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate potrivit art. 483 alin. (3) C. civ.

În consecință, reținând că decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, reflectată în dispozitivul hotărârii, că argumentația instanței este cursivă și că nu există elemente contradictorii în silogismul juridic al instanței, Înalta Curte constată că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, nu este fondat.

Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ. privind îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei și a prevederilor art. 1280 și art. 1281 din același cod, referitoare la relativitatea și opozabilitatea contractului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit art. 1350 alin. (1) C. civ., răspunderea civilă contractuală presupune existența unor raporturi juridice anterioare între păgubită și autoarea faptei, născute prin acordul de voință și îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea unei obligații contractuale (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere), existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția debitorului.

În cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru nerespectarea obligației privind efectuarea intervențiilor necesare pentru restabilirea circulației feroviare, cu informarea prealabilă a celeilalte părți despre lucrările de intervenție și închiderea liniei cu cel puțin o lună înainte, prevăzute la art. 3.2 și 4.1 din contractul nr. x din 01.01.2020 de utilizare a liniilor industriale, încheiat între părți.

Sub acest aspect, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru privarea dreptului de utilizare a celor nouă vagoane, pentru perioada 28.02.2020 -30.09.2021, utilizând modalitatea de calcul a prejudiciului prevăzută în Anexa nr. 6 a Contractului General pentru Utilizarea Vagoanelor.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de prim control judiciar a analizat condiția certitudinii prejudiciului și a constatat că singurele probe administrate în dovedirea cuantumului acestuia sunt Anexa nr. 6 a Contractului General pentru Utilizarea Vagoanelor și factura fiscală emisă de reclamantă pentru suma pretinsă, neacceptată în mod expres de către pârâtă.

În ceea ce privește modalitatea de calcul indicată de reclamantă, instanța de apel a reținut că pârâta nu este parte în Contractul General pentru Utilizarea Vagoanelor și, astfel, dispozițiile privind cuantificarea prejudiciului nu produc efecte față de pârâtă, care are calitatea de terț.

Prin urmare, instanța de prim control judiciar a constatat că reclamanta nu a dovedit întrunirea condiției certitudinii prejudiciului și că nu este întemeiată acțiunea în răspunderea civilă contractuală a pârâtei pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative.

Așadar, Înalta Curte subliniază că pentru a putea fi acordată despăgubirea solicitată de reclamantă este necesar ca prejudiciul invocat să fie cert, atât din punct de vedere al existenței sale, actuale sau viitoare, cât și al posibilității concrete de evaluare și să nu fi fost reparat.

În cauză, se constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția certitudinii prejudiciului, întrucât reclamanta nu a dovedit în concret cuantumul acestuia.

Referitor la Contractul General pentru Utilizarea Vagoanelor, invocat de reclamantă în justificarea modalității de calcul a prejudiciului, instanța supremă constată că potrivit principiului "res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest"(" un lucru încheiat sau judecat între unii nu poate nici vătăma nici folosi altora") consacrat la art. 1280 C. civ., drepturile și obligațiile din acest contract produc efecte față de părțile semnatare nu și față de pârâtă, care are calitatea de terț. Totodată, instanța supremă constată că nu este incidentă în cauză niciuna dintre excepțiile de la principiul relativității efectelor contractului.

În egală măsură, este de menționat că potrivit art. 1281 C. civ. contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din acesta. Practic, este o obligație generală negativă de a nu face care incumbă terților în legătură cu existența drepturilor și obligațiilor contractuale între părți, terții respectând contractul, ca fapt juridic, atâta timp cât nu aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime. A doua componentă a opozabilității vizează situația în care terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, atunci când contractul a fost încheiat în interesul acestora.

În esență, constată că părțile din prezenta cauză au perfectat o convenție de utilizare de către reclamantă, a unor linii de cale ferată industrială proprietatea pârâtei. În atare situație, reclamanta nu putea să își cuantifice prejudiciul pretins cauzat prin nerespectarea acestui contract, prevalându-se de o clauză de cuantificare a pagubei inclusă într-un contract standardizat pe care reclamanta îl încheie cu transportatorii, iar nu cu proprietarii de linii ferate. Altfel spus, principiul relativității contractului se opune ca în sarcina pârâtei să se nască obligații prin convenții la care nu are calitatea de parte.

Așadar, instanța de apel a aplicat corect principiile relativității efectelor contractului și opozabilității acestuia în analiza despăgubirii solicitate de reclamantă și a constatat că nu s-a dovedit întrunirea condiției certitudinii prejudiciului prevăzute art. 1532 C. civ., nefiind astfel îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii civile contractuale a pârâtei potrivit art. 1350 și art. 1530 și urm. din același cod.

Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. împotriva deciziei civile nr. 285A din 21 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. împotriva deciziei civile nr. 285A din 21 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2025.