ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 180/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 București la 2 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A., în contradictoriu cu pârâtul A. a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 10.391,45 RON reprezentând prejudiciu, din care 9.653 RON reprezentând bonus acordat nejustificat și 738,45 RON reprezentând dobândă legală, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3042 din 4 aprilie 2017, Judecătoria Sector 6 București a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, reținând incidența dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 5 mai 2017 sub dosar nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 2537/2017 din 21 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și ca nefondată cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, precum și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A..

Prin decizia civilă nr. 373 din 26 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. împotriva sentinței civile nr. 2537/2017 din 21 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, fiind obligată apelanta să plătească intimatului-pârât A. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că din analiza documentelor prezentate de către CFR Marfă și a informațiilor incluse în Nota nr. x/30.08.2013 privind modul de îndeplinire a criteriilor generale de performanță prevăzute în contractele de administrare/mandat, echipa de control din cadrul Curții de Conturi a constatat ca fiind nejustificată concluzia cuprinsă în nota anterior menționată, potrivit căreia "administratorii/directorul general au îndeplinit criteriile de performantă prevăzute în contractele de administrare/mandat" și prin urmare nelegală plata remunerațiilor bonus, având în vedere: lipsa informațiilor privind rezultatele prognozate ale indicatorilor de performanță stabiliți în contractele de mandat/administrare care trebuiau cuprinse în planurile de management/administrare întocmite de Directorul General/Consiliul de Administrație, în vederea evaluării acestora; neîndeplinirea tuturor criteriilor de performanță, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul Notei nr. x/30.08.2013; neevaluarea criteriilor de performanță pe baza situației economico-financiare a Societății care indica în mod clar înrăutățirea indicatorilor economico-financiari; lipsa prevederilor bugetare aprobate pentru plata remunerațiilor bonus.

De asemenea, din analiza planului de administrare s-a constatat nestabilirea nivelului prognozat al indicatorilor de performanță stabiliți în contractele de mandat/administrare care să asigure evaluarea acestora. Planul de administrare pe anii 2013-2017 elaborat de Consiliul de Administrație aprobat prin Hotărârea AGA nr. 36/28.05.2013 nu cuprinde indicatorii de performanță corelați cu indicatorii de performanță stabiliți în contractele de administrare care să permită evaluarea acestora.

Astfel că, în opinia recurentei au fost încălcate clauzele contractuale prevăzute la art. 4 din contractele de administrare conform cărora administratorii aveau obligația să ducă la îndeplinire criteriile de performanță prevăzute în anexa la contractele de administrare, în concordanță cu planul de administrare.

În acest context, se arată că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără să se facă referire la prevederile contractului de administrare și la modul cum a fost respectat acest contract de către intimatul-pârât.

Potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Prin urmare, instanța de apel trebuia să țină seama de faptul că pentru a încasa bonus-urile prevăzute în contract, administratorii trebuiau să-și îndeplinească criteriile de performanță în primele șase luni de mandat, detaliate în anexa la contractul semnat cu reclamanta.

În acest sens, se susține că intimatul-pârât a încasat acest bonus deși nu erau îndeplinite condițiile cerute, aspect care rezultă din constatările controlului efectuat de Curtea de Conturi: raportul de activitate întocmit pentru anul 2013 nu reflectă realitatea, nu conține informații privind rezultatele prognozate ale indicatorilor de performanță stabiliți în contractele de mandat/administrare și care trebuiau cuprinse în planurile de management/administrare, evoluția cifrei de afaceri a fost stabilită doar prin raportare la lunile februarie, martie, iulie și august 2013, fiind înlăturate lunile aprilie, mai și iunie 2013 când cifra de afaceri a înregistrat o scădere.

Conform art. 4.2.17 din contract, în cazul neîndeplinirii, într-un semestru, a obiectivelor/criteriilor de performanță prevăzute în anexa nr. 1 și în planul de administrare, cuantumul remunerației nete lunare se va reduce cu până la 25%, în funcție de neîndeplinirea obiectivelor.

La art. 6.1.6, se prevede că societatea are dreptul de a obține daune-interese de la administrator în cazul în care acesta cauzează societății prejudicii de orice natură, în urma neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos a obligațiilor ce îi incumbă în temeiul dispozițiilor legale, ale contractului și ale actului constitutiv al societății.

Astfel, plata încasată de intimatul-pârât este una nedatorată, fiind obținută prin încălcarea dispozițiilor contractuale, iar în considerentele deciziei atacate nu se face nicio referire la clauzele contractului de administrare, ci doar la dispozițiile din C. civ. privind efectele rezoluțiunii și cauzele restituirii.

Prin întâmpinarea depusă, la 2 iulie 2019, intimatul-pârât A. a invocat excepția nulității recursului față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind legală și temeinică și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatului, depus la 5 august 2019, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenta a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității prin care a învederat că recursul se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Critica recurentei, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu respectă exigențele impuse de lege privitoare la motivarea unei cereri de recurs pe acest temei legal.

Astfel fiind, deși a invocat acest motiv de recurs și a arătat că instanța de apel, în general, a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ. recurenta-reclamantă nu face decât să repună în discuție situația de fapt pe baza căreia instanța de apel a pronunțat soluția atacată.

Or, ceea ce recurenta-reclamantă solicită de fapt prin memoriul de recurs este ca instanța de recurs să procedeze la stabilirea unei alte situații de fapt în prezenta speță, pentru ca aplicând aceleași texte de lege la această nouă situație de fapt, soluția instanței de apel să fie la rândul său modificată.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În speță, recurenta-reclamantă nu formulează critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Așadar, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici la adresa deciziei atacate, întrucât recurenta nu indică și care sunt normele de drept material în funcție de care instanța de apel a ignorat și aplicat greșit și nelegal prevederile contractuale.

Totodată, se constată că argumentele invocate de recurenta-reclamantă vizează de fapt o chestiune de apreciere a probelor de către instanța de apel, care nu face obiectul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta punând în discuție aprecierea probelor de la dosar, iar nu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel.

În acest context, se constată că recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecință, se constată că recurenta-reclamantă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel prin admiterea apelului pârâtei și respingerea acțiunii reclamantei.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva deciziei civile nr. 373 din 26 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. împotriva deciziei civile nr. 373 din 26 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2020.