ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1662/2021

Ședința publică din data de 1 iulie 2021

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 30 ianuarie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând în principal, în ceea ce privește Proiectul Freight să se constate denunțarea unilaterală a contractului din inițiativa pârâtei, cu obligarea acesteia la plata sumei de 108.864 euro cu titlul de despăgubire în temeiul clauzei contractuale 6.3, iar în ce privește Proiectul Steel, să se constate denunțarea unilaterală a contractului din inițiativa pârâtei, cu obligarea acesteia la plata sumei de 460.000 euro cu titlu de despăgubire în temeiul art. 6.2 din contract.

În subsidiar, a solicitat față de proiectul Freight să fie obligată pârâta la plata sumei de 108.864 euro, în temeiul clauzei 6.5 din contract, ori la plata sumei de 36.288 euro în temeiul clauzei 4.1 din contract; față de Proiectul Steel a solicitat, de asemenea, în subsidiar constatarea denunțării parțiale a contractului din inițiativa sa, cu obligarea pârâtei la plata aceleiași sume - 480.000 euro în temeiul clauzei 6.9 coroborată cu 6.2.

Hotărârea primei instanțe:

Prin sentința civilă nr. 1126/C din 1 noiembrie 2019 Tribunalul Brașov, secția a II- civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Apelul:

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția Civilă la 29 mai 2020 sub același număr unic.

Prin decizia civilă nr. 911/A din 14 octombrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței de fond pe care a schimbat-o în parte; a admis, astfel, în parte acțiunea formulată de reclamantă, a constatat denunțarea unilaterală parțială a contractului de prestări servicii încheiat între părți la 13.10.2016 și a obligat pârâta la plata sumei de 460.000 euro; a respins restul pretențiilor reclamantei.

Recursul:

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel au declarat recurs motivat reclamanta A. și pârâta B. S.R.L., cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 25 ianuarie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Motivarea recursurilor:

Recursul declarat de reclamantă:

Recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

A invocat nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 1270 și art. 1243 C. civ., arătând că în ce privește Proiectul Freight în mod greșit a apreciat instanța devolutivă de atac că ar fi acceptat încetarea contractului prin înțelegea părților, prin raportare la e-mailul din 18.11.2017 căruia îi este atașată factura nr. x/18.11.2017. A susținut că actul juridic dintre părți nu permite o asemenea încetare, art. 7.2 stipulând în mod expres că este necesară forma scrisă pentru orice modificare a contractului. A mai susținut că în mod greșit instanța de apel a aplicat prevederile art. 1242 alin. (2) C. civ., înlăturând de la aplicare art. 1243 C. civ., arătând că prevederea legală aplicată de instanța de apel are în vedere o situație precontractuală, astfel încât nu poate conduce la înlăturarea aplicării în cauză a prevederilor art. 1243 C. civ.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 1182 C. civ., susținând că nu a existat un acord de voință al său în sensul încetării contractului. A arătat, astfel, că soluția instanței de fond s-a fundamentat pe o corespondență electronică, dar fiind sub imperiul Legii nr. 455/2001 era necesară semnătura electronică a documentelor; în aceste condiții, lipsa semnăturii electronice extinse echivalează cu lipsa semnăturii, adică lipsa acordului/consimțământului său cu privire la conținutul înscrisului.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel în mod greșit a constatat încheierea acordului fără a exista manifestarea de voință în acest sens a pârâtei-cocontractante; a arătat că și în situația în care s-ar admite interpretarea dată corespondenței electronice de instanța de apel, nu există nicio probă și, implicit, nicio motivare că pârâta ar fi acceptat oferta de încetare a contractului; în același sens, achitarea facturii de 5.000 euro nu prezintă relevanță pentru existența și întinderea acordului de voință, ci țin de executarea lui.

O ultimă critică a recurentei-reclamante a vizat prezumarea de către instanța de apel a renunțării sale la un drept, cu încălcarea prevederilor art. 13 și 2272 C. civ., respectiv la dreptul său de a obține despăgubiri pentru încetarea anticipată prin denunțarea unilaterală de către pârâtă a contractului privind Proiectul Freight. A susținut sub acest aspect că instanța de apel a dedus existența acordului său de voință din corespondența electronică, fără a analiza faptul că dreptul său la despăgubiri era născut anterior acestei corespondențe. În același sens, legat de susținerea nașterii dreptului său la despăgubiri anterior emiterii corespondenței electronice și a facturii de plată, recurenta-pârâtă a susținut că existau premizele litigiului, iar în această situație, dacă s-ar fi dorit încetarea contractului și preîntâmpinarea litigiului, ar fi devenit incidente dispozițiile art. 2.267 C. civ. privind contractul de tranzacție; or dispoziția legală citată impune forma ad probaționem a acestui contract, neputând fi asimilat corespondenței valorificată de instanța de apel. În consecință, apreciază că și din această perspectivă instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1.242 alin. (2) pentru înlăturarea formei scrise a acordului pentru încetare contractului, prevăzută atât în clauzele acestuia, dar și impusă de art. 2.272 C. civ.

Pentru criticile expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei de apel cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea capetelor de cerere formulate în ce privește Proiectul Freight.

Recursul declarat de pârâtă:

Recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 12 alin. (4), art. 14 alin. (4)-(6), art. 20 și art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. prin calificarea direct în considerente a clauzei prevăzute de art. 6.9 din contract Proiectului Steel, precum și prin reținerea încălcării clauzei art. 2.4 din același act și a incidenței rezilierii, fără a pune în discuția părților toate aceste aspecte. A arătat că pe parcursul procesului părțile s-au raportat la clauza art. 6.9 ca la o clauză de denunțare unilaterală și că instanța de fond nu a analizat calificarea juridică a acestei clauze, apreciind că încetarea contractului privind Proiectul Steel a intervenit în temeiul art. 1.6 din contract.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a efectuat un examen efectiv al argumentelor și susținerilor sale, motivarea deciziei fiind insuficientă, contradictorie, sumară și confuză. A arătat, astfel, că instanța de apel nu a examinat apărarea sa referitoare la decăderea intimatei-reclamante din dreptul de a se prevala de clauza 6.9 din contract, argument esențial, în opinia sa. A mai arătat că în condițiile calificării clauzei contractuale menționate ca fiind un pact comisoriu, era necesară depunerea la dosar a scrisorii din data de 17.10.2018 prin care partea adversă ar fi denunțat unilateral convenția, documentul fiind impus în analiza cauzei prin raportare la probatoriul administrat.

A susținut, totodată, că urmare a calificării clauzei contractuale și reținând că a avut loc o reziliere unilaterală a convenției, intanța de apel nu a analizat care sunt obligațiile neîndeplinite, dacă acestea sunt cele prevăzute de clauza 6.9 și dacă a avut loc o punere în întârziere aptă să producă efecte potrivit art. 1.553 alin. (3) C. civ., decizia fiind nemotivată sub acest aspect.

În final, recurenta-pârâtă susține și caracterul contradictoriu al deciziei recurate, arătând că se reține în considerente că ar fi în prezența unui pact comisoriu, constatându-se, însă, prin dispozitiv, denunțarea unilaterală a contractului, fiind încălcate astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, reiterând critica vizând calificarea clauzei 6.9 din contract ca fiind un pact comisoriu, apreciază că au fost încălcate prevederile art. 1.203, 1.266 - 1.270 și 1.553 alin. (3) C. civ., sub următoarele aspecte: impunerea unei condiții suplimentare nereglementată de art. 1.203 C. civ., respectiv existența unui caracter disproporțional, apreciere eronată și din perspectiva caracterului unui pact comisoriu - de clauză în favoare exclusivă a creditorului; greșita aplicare a normelor vizând interpretarea contractelor prin raportare la clauza 1.6 din Proiectul Steel, în mod eronat fiind reținut că prezentarea unui tabel de costuri pe care l-a pus la dispoziția intimatei-reclamante reprezintă identificarea unor oportunități de reducere a costurilor - a arătat sub acest aspect că instanța de apel nu a observat că părțile au convenit că analiza unor categorii de cheltuieli se face cu scopul identificării unor oportunități de reducere a costurilor și abia apoi de implementare a opțiunilor de reducere a acestora, expunând în continuare mecanismul contractual, în viziunea sa, precum și considerente referitoare la conținutul raportului de situație întocmit de partea adversă; o ultimă critică vizează aplicarea greșită în speță a prevederilor art. 1.553 C. civ., reluând critica referitoare la greșita calificare a clauzei 6.9 ca fiind pact comisoriu, expunând și critici care susțin neîndeplinirea exigențelor prevăzute de textul legal menționat pentru a se face o asemenea calificare.

Pentru criticile expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei de apel cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Atât recurenta-reclamantă, cât și recurenta-pârătă au depus întâmpinări la dosar, susținând caracterul nefondat al demersului judiciar al părții adverse, recurenta-pârâtă invocând suplimentar excepția nulității recursului părții adverse, motivat de lipsa criticilor de nelegalitate.

Analiza motivelor de recurs:

Recursul declarat de recurenta - reclamantă:

Prealabil analizării criticilor formulate de recurenta - reclamantă, Înalta Curte va proceda la soluționarea excepției de nulitate, invocată de recurenta - pârâtă, conform art. 248 C. proc. civ. Se reține că excepția a fost motivată prin faptul că recurenta - reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate ale deciziei de apel care să atragă incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susținerile părții reprezentând, în fapt, o reiterare a apărărilor formulate în fața instanțelor devolutive, cu scopul de a determina o reevaluare probatoriului administrat și a situației de fapt.

Analizând memoriul de recurs, instanța supremă constată că pot fi identificate critici ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să respingă, în consecință, excepția de nulitate a recursului formulat de recurenta-reclamantă.

Pe fondul recursului, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticii recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care s-a susținut greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor 2.740 și art. 1.243 C. civ., precum și greșita reținere a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1.242 alin. (2) C. civ.

Sub un prim aspect se reține că art. 1.270 C. civ. reprezintă dispoziția de principiu care statuează asupra forței obligatorii a contractului între părțile semnatare, aplicarea prevederii legale menționate neconstituind per se o critică de nelegalitate, ea trebuind a fi apreciată prin raportare la celelalte două dispoziții legale pretins aplicate greșit de instanța de apel.

Astfel, în ceea ce privește dispoziția art. 1.243 C. civ., Înalta Curte reține că în mod legal instanța devolutivă de atac a constatat lipsa incidenței în cauza dedusă judecății. Se observă că deși textul legal are denumirea marginală "modificarea contractului" aplicarea sa nu este una general valabilă pentru toate contractele, ci este limitată la acele modificări ale unui contract pentru care legea prevede anumite condiții de formă obligatorii pentru încheierea sa.

În speță, contractul dintre părți nu presupune condiții de formă speciale pentru încheierea sa valabilă, fiind aplicabile normele generale de încheiere a contractelor. În acest context, se reține că părțile contractuale, chiar dacă au stabilit o anumită procedură de modificare a actului juridic, prin acordul lor, dedus din comportamentul neîndoielnic, pot determina o altă formă a derulării relațiilor contractuale, nefiind impusă legal, așa cum s-a arătat o anumită cerință formală pentru însăși încheierea actului juridic.

În aceste condiții, în mod legal instanța de apel a reținut aplicarea în speță a prevederilor art. 1.242 alin. (2) C. civ., cu aplicarea principiului "qui potest plus potest minus". Astfel, dacă este valabil un contract încheiat cu nerespectarea formei agreată de părți, în condițiile în care legea nu o cere, și modificarea este valabilă, chiar dacă părțile au prevăzut o anumită formă nerespectată, formă pe care legea nu o cerea.

În consecință, va fi înlăturată critica recurentei-reclamante.

Critica vizând greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 1.182 C. civ. nu poate fi reținută ca o critică de nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța de apel. Se observă, în primul rând, că textul legal reglementează încheierea contractului, partea fiind nemulțumită de statuarea instanței devolutive cu privire la încetarea contractului. În al doilea rând, se observă că recurenta-reclamantă, sub aparența criticării greșitei aplicări a legii, formulează apărări pe fondul cauzei, invocând aspecte ce ar atrage analizarea de către instanța de recurs fie a modalității de derulare a relației contractuale dintre părți, fie a probatoriului administrat. În acest sens sunt criticile privind valorificarea corespondenței dintre părți, ca probe în determinarea voinței părților, aspect care ar determina, așa cum s-a arătat reaprecierea probatoriului administrat. În același sens sunt și criticile întemeiate pe neaplicarea prevederilor Legii nr. 455/2001 cu privire la semnătura electronică, în condițiile în care incidența actului normativ este invocată doar din perspectiva valorii probatorii a corespondenței dintre părți, ceea ce ar presupune, de asemenea evaluarea probatoriului administrat în cauză.

Ultima critică formulată de recurenta-reclamantă, subsumată aceluiași motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate determina analiza legalității deciziei de apel, textele pretins a fi aplicate greșit neavând legătură cu cauza. Astfel, recurenta-reclamantă pretinde greșita aplicare a normelor legale care reglementează contractul de tranzacție, în speță nefiind reținut de către instanța de apel existența unui asemenea tip de contract. Se reține că instanța devolutivă de atac a reținut denunțarea unilaterală a contractului de către una dintre părțile contractante pentru neîndeplinirea de către cealaltă parte a obligațiilor asumate, fără a analiza aspecte referitoare la o eventuală tranzacție care ar fi fost încheiată pentru stingerea unui eventual litigiu. De fapt, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă propune propria viziune asupra modalității de încetare a raportului contractual susținând aspecte ce nu au fost suspuse analizei instanțelor inferioare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva calificării prin considerentele deciziei pronunțate a clauzei prevăzute de art. 6.9 din contractul Proiectului Steel, fără a pune în discuția părților această calificare, ce nu ar fi făcut obiectul de analiză în fața primei instanțe.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticii, pentru următoarele considerente: este adevărat că prima instanța nu a analizat natura clauzei 6.4 din contract, dar acest aspect a fost determinat de împrejurarea că instanța de fond a reținut un alt mod de încetare a raportului contractual, care făcea inutilă această analiză. Se reține, însă, că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă, invocând clauza contractuală a impus analiza acesteia, din perspectiva petitelor cererii care conduceau la o soluție de denunțare unilaterală a contractului. De asemenea, prin apelul formulat, susținându-se nelegalitatea sentinței de fond prin raportare la temeiul contractual reținut pentru încetarea raportului contractual, recurenta-reclamantă a reiterat aplicarea clauzei 6.9 pentru a determina soluția de denunțare unilaterală a actului juridic dintre părți. Totodată, analiza calificării juridice a clauzei contractuale a fost impusă chiar de recurenta-pârâtă, prin apărările formulate în calea devolutivă de atac care vizau analizarea acesteia sub imperiul prevederilor art. 1202 - 1203 C. civ. În acest context, având în vedere susținerile și apărările formulate, calificarea diferită dată de părți aceleiași clauze contractuale, instanța era obligată ca analizând respectiva clauză să îi stabilească natura juridică. În consecință, nu se poate reține o încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 13, art. 14, art. 20 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., părțile însăși ridicând problema calificării clauzei contractuale, instanța fiind astfel învestită să dea această calificare.

Se reține totodată, că nu este incidentă în cauză prevederea art. 22 alin. (5) C. proc. civ., nefiind în prezența unui acord expres prin care părțile să fi limitat dezbaterile în ceea ce privește calificarea juridică a clauzei contractuale în dispută.

În final, Înalta Curte apreciază că acele considerente ale instanței de apel prin care se stabilește natura juridică a clauzei 6.9 sunt supraabundente, nefiind necesare în contextul cauzal, în condițiile în care activarea acesteia a fost analizată din perspectiva instituției denunțării unilaterale a contractului, astfel cum era investită. În consecință, acele aprecieri asupra naturii juridice a clauzei 6.9 nu au determinat o schimbare a limitelor investirii instanțelor devolutive, soluționarea cauzei fiind efectuată în raport de solicitările părților.

Din perspectiva aceluiași motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a reținut în considerentele hotărârii incidența clauzei 2.4 din contract și nici incidența rezilierii, astfel încât nu poate fi analizată critica părții prin raportare la art. 13, art. 14, art. 20 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Criticile întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate. Cu valoare principială, Înalta Curte reține că decizia de apel este motivată, are o expunere logică a argumentelor care susțin soluția pronunțată, răspunzând susținerilor părților.

În continuare, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu a investit instanța devolutivă de atac cu verificarea decăderii părții adverse din dreptul de invoca clauza 6.9, o asemenea apărare nefiind menționată în întâmpinarea depusă la dosar. În ce privește actul reținut de instanța de apel ca reprezentând înscrisul ce cuprinde manifestarea de voință a recurentei-reclamante de denunțare unilaterală a contractului dintre părți, se reține, pe de o parte că recurenta-pârâtă nu a contestat existența acestuia, iar pe de altă parte, nu a contestat pe parcursul procesului în cadrul devolutiv al cauzei conținutul acestuia sub aspectul obligațiilor neexecutate care ar fi condus la respectiva manifestare de voință. În consecință, nu se poate analiza nelegalitatea deciziei de apel în raport de criticile menționate, în condițiile în care nu au fost invocate în fața instanței devolutive.

În ce privește pretinsul caracter confuz al deciziei de apel sub aspectul calificării clauzei 6.9 din contractul părților, Înalta Curte reiterează că această calificare nu era de esența cauzei, nefiind de natură a influența modalitatea de soluționare a litigiului, care a fost efectuată de instanța de apel în limitele investirii.

Nu vor fi reținute nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se constată, astfel, că nu se regăsește ipoteza greșitei aplicări a art. 1.203 C. civ., instanța de apel neadăugând o condiție suplimentară la cele enunțate de textul legal. Instanța de apel prin considerentele deciziei a motivat neîncadrarea clauzei 6.9 din contract în condițiile edictate de textul legal invocat, exprimarea subliniată de recurenta-pârâtă neavând efectul conturării unei condiții suplimentare celor reglementate legal.

În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a deciziei de apel sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 1.266 - 1.270 și 1.553 alin. (3) C. civ., Înalta Curte reține că deși formal recurenta-pârâtă invocă greșita interpretare a contractului după voința concordantă a părților, cu încălcarea forței obligatorii contractului, dezvoltarea criticii determină o reanalizare a situației de fapt, prin reaprecierea probatoriului administrat și a conduitei factuale a părților în timpul raportului obligațional. Or, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul este limitat la analizarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicate.

În consecință, critica nu poate fi examinată, față de limitarea legală a analizei la care este abilitată instanța de recurs.

Având în vedere, considerentele expuse pe fondul cererilor cu care a fost investită, văzând și dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului recurentei-reclamante.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 911/Ap din 14 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2021.