ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 16.06.2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1535/2022

HOTĂRÂRE

16.06.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1535/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției:

- admiterea contestației;

- anularea deciziei nr. x/16.10.2020, prin care s-a dispus respingerea contestației formulate împotriva Ordinului nr. 3336/C/24.08.2020;

- anularea în parte a Ordinului nr. 3336/C/24.08.2020, în sensul anulării pozițiilor 134-138 din Anexa 1 la acest ordin, cu consecința emiterii unui nou ordin de salarizare în termen de cel mult 15 zile calendaristice de la data soluționării cauzei, ordin în care să se prevadă includerea și a indemnizației lunare aferente titlului științific de doctor în drept, astfel cum s-a statuat, în mod definitiv, prin sentința civilă nr. 2533 din 12 septembrie 2016 a Tribunalului Prahova, pronunțată în dosarul civil nr. x/2015, sentință rămasă definitivă, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004 actualizată.

Prin sentința civilă nr. 387 din 23 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția de necompetență materială și teritorială a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, având ca obiect "anulare act administrativ - Ordinul nr. 3336/24.08.2020", în favoarea Tribunalului Brăila, secția de litigii de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut următoarele:

Acțiunea are ca obiect analiza legalității și temeiniciei refuzului administrativ al pârâtului Ministrului Justiției de a acorda reclamantului drepturile salariale recunoscute acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată într-un litigiu de dreptul muncii, respectiv prin sentința civilă nr. 2533/12.09.2016 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia civilă nr. 1777/28.09.2017 a Curții de Apel Ploiești.

Așadar, litigiul dedus judecății se subsumează unui conflict de muncă în accepțiunea prevederilor art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Competența materială și teritorială de soluționare a cauzei revine tribunalului ca instanță de drept comun, în temeiul art. 269 din Codul muncii.

Prin raportare la dispozițiile art. 208 și art. 201 din Legea dialogului social nr. 62/2011 instanța competentă să soluționeze în fond cererea de chemare în judecată este tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Curtea de Apel București a mai reținut că în sfera noțiunii de obiect se include nu numai obiectul material, ci și dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia, existând identitate de obiect chiar dacă acesta este diferit formulat între cele două cereri, când rezultă că scopul final urmărit de reclamant este același.

În aceste condiții, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei se determină în funcție de conținutul adresei Ministerului Justiției nr. x/2020, prin care pârâtul Ministerul Justiției a respins cererea reclamantului de emitere a ordinului având ca obiect recunoașterea și plata drepturilor recunoscute acestuia prin sentința civilă nr. 2533/12.09.2016 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia civilă nr. 1777/28.09.2017 a Curții de Apel Ploiești, care reprezintă un act juridic ce produce efecte juridice în sfera raporturilor de dreptul muncii.

Cererea de chemare în judecată introdusă de către reclamant are ca finalitate juridică obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului privind recunoașterea și plata drepturilor recunoscute acestuia, respectiv emiterea unui act juridic de dreptul muncii, prin care să se pună în executare o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată într-un litigiu de dreptul muncii.

Reclamantul nu a învestit instanța cu o cerere care să aibă ca obiect analiza legalității și temeiniciei unui act administrativ tipic, în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care să emane de la o autoritate a administrației publice centrale și care să atragă competența materială de soluționare a cauzei în favoarea curții de apel, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 96 pct. 1 din C. proc. civ.

Totodată, Curtea a reținut că litigiul dedus judecății nu se grefează pe un raport juridic de drept administrativ care să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împrejurarea că reclamantul a chemat în judecată o autoritate publică centrală, respectiv Ministerul Justiției, nu este de natură să atragă, de plano, competența materială de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, întrucât adresa Ministerului Justiției nr. x/2020 nu îndeplinește cerința de a fi emisă în regim de putere publică.

Noțiunea de autoritate publică, așa cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 include orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Adresa Ministerului Justiției nr. x/2020, prin care pârâtul Ministerul Justiției a respins cererea reclamantului de emitere a ordinului având ca obiect recunoașterea și plata drepturilor obținute de acesta prin hotărâre judecătorească nu reprezintă un act admnistrativ pe care autoritatea publică pârâtă îl poate dispune în virtutea capacității de drept administrativ a acesteia, care presupune aptitudinea acesteia de a emite acte administrative în regim de putere publică.

Curtea de Apel București a apreciat că adresa Ministerului Justiției nr. x/2020 este, fără discuție, un act juridic emis de o autoritate publică centrală în executarea legii, însă actul juridic menționat anterior nu creează un raport juridic de drept administrativ, ci unul de dreptul muncii.

Pe de altă parte, este de observat că la emiterea adresei nr. x/2020, pârâtul Ministerul Justiției a acționat în temeiul unei competențe speciale stabilite de acte normative care guvernează raporturi de drept material cu caracter eminamente civil privind raporturile juridice de muncă.

Așadar, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, pârâtul Ministerul Justiției emite acte juridice care produc efecte juridice în diferite ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, dreptul muncii, dreptul asigurărilor sociale de sănătate etc.

Or, adresa Ministerului Justiției nr. x/2020 este subsecventă pronunțării sentinței civile nr. 2533/12.09.2016 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia civilă nr. 1777/28.09.2017 a Curții de Apel Ploiești, are același regim juridic ca și hotărârea judecătorească în legătură cu care a fost emisă, astfel încât instanța a reținut că actele juridice contestate în cauză produc efecte juridice în sfera raporturilor de dreptul muncii, cu consecințele juridice referitoare la stabilirea competenței de soluționare a cauzei în funcție de natura juridică a litigiului dedus judecății.

Competența materială și teritorială de soluționare a cauzei nu se determină în funcție de prevederile legale cu caracter special prevăzute de art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 153/2017, Capitolul al VIII-lea din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât Ordinul Ministrului Justiției nr. 3336/C/24.08.2020 a fost emis independent de existența sentinței civile nr. 2533/12.09.2016 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia civilă nr. 1777/28.09.2017 a Curții de Apel Ploiești, nu are ca obiect punerea în executare a hotărârii judecătorești menționate anterior, motiv pentru care, orice critică a reclamantului referitoare la acordarea indemnizației lunare pentru titlul științific de doctor excedează limitelor stabilite de acest ordin.

Tribunalul Brăila, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 520/2021 din 24 iunie 2021, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâtul Ministerul Justiției, în favoarea Tribunalului București.

Analizând excepția necompetenței sale teritoriale raportat la dispozițiile art. 129, art. 130 și art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., Tribunalul Brăila a reținut că reclamantul are calitatea de judecător în cadrul Curții de Apel Galați.

Astfel, s-a arătat că dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul și a instanței inferioare aceleia la care își desfășoară activitatea judecătorul. De asemenea, acest text de lege prevede o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul.

Această normă instituie o competență teritorială alternativă, iar reclamantul are alegerea între instanțele indicate de art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., deopotrivă competente.

Rațiunea instituirii acestei norme de competență absolută este exigența unei proceduri echitabile pentru a nu exista niciun element de natură a putea altera garanțiile de imparțialitate ce trebuie să însoțească orice procedură judiciară.

În speță, reclamantul având alegerea între mai multe instanțe, deopotrivă competente, și-a exercitat acest drept la data sesizării instanței, în sensul că dintre instanțele competente prevăzute de art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., a sesizat instanța din circumscripția Curții de Apel București.

În consecință, față de dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. și, având în vedere alegerea reclamantului exercitată la data sesizării instanței, Tribunalul Brăila a concluzionat în sensul că aparține instanței de același grad din circumscripția Curții de Apel București, respectiv Tribunalul București, competența teritorială pentru soluționarea cererii formulate de reclamant.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței funcționale și s-a dispus trimiterea dosarului privind pe reclamantul A. și pe pârâtul Ministerul Justiției secției a VIII-a civile din cadrul Tribunalului București, ce judecă în materia asigurărilor sociale, potrivit deciziei Curții de Apel București.

Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a analizat, cu prioritate, excepția de necompetență funcțională (material-procesuală) a instanței, reținând că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Reclamantul are calitatea de judecător în cadrul Curții de Apel Galați, iar cererea de chemare în judecată are ca finalitate juridică obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului privind recunoașterea și plata drepturilor recunoscute acestuia prin sentința civilă nr. 2533/12.09.2016 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia civilă nr. 1777/28.09.2017 a Curții de Apel Ploiești.

Prin sentința civilă nr. 2533/12.09.2016 a Tribunalului Prahova, definitivă, s-a dispus obligarea pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel Galați să calculeze și să plătească reclamantului despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumei compensatorii constând în sporul pentru titlul științific de doctor în drept, începând cu luna următoare emiterii Ordinului Ministrului Educației Naționale nr. 377/15.07.2014 și, în continuare, prin includerea acestuia în indemnizația lunară de încadrare, sume ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflație la data plății efective, conform art. (1) alin. (5

) din Legea nr. 71/2015.

Prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 3336/C/24.08.2020 au fost stabilite drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul Curții de Apel Galați, pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, 01.01.2018 - 31.12.2018 și pentru perioada 01.01.2019 - 30.11.2019.

Reclamantul A. figurează la pozițiile 134-138 din Anexa la Ordinul Ministrului Justiției nr. 3336/C/24.08.2020, iar la rubrica "indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor" figurează menținea "0", în sensul că reclamantul nu beneficiază de indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor în drept.

Cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea ordinului nr. 3336/C/24.08.2020 și a deciziei de soluționare a contestației nr. x/2020 ce vizează, în esență, refuzul administrativ al pârâtului Ministrului Justiției de a acorda reclamantului drepturile salariale recunoscute acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată într-un litigiu de dreptul muncii, respectiv prin sentința civilă nr. 2533/12.09.2016 a Tribunalului Prahova.

Întrucât instanța învestită inițial a apreciat că, prin raportare la obiectul acțiunii, litigiul dedus judecății este un conflict de muncă, în accepțiunea prevederilor art. 266 și art. 269 din Codul muncii, art. 208 și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, fiind incidente și prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal nu este competent să soluționeze cauza în primă instanță cauza.

Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a avut în vedere și faptul că s-a apreciat, în primă instanță, că chemarea în judecată a Ministerului Justiției, în calitate de pârât, nu este de natură să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București și că litigiul dedus judecății nu se grefează pe un raport juridic de drept administrativ.

Instanța a ținut cont de aceste dezlegări și a declinat competența de soluționare a cauzei în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, instanță care a fost stabilită inițial ca fiind competentă, de către Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2020*, la data de 3 martie 2022.

Prin încheierea din 5 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâtul Ministerul Justiției, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal; totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În argumentarea acestei soluții, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a reținut că reclamantul a contestat Ordinului nr. 3336/C/24.08.2020 și a deciziei nr. x/16.10.2020, prin care s-a dispus respingerea contestației formulate împotriva Ordinului nr. 3336/C/24.08.2020, fiind nemulțumit de neincluderea sporului de doctorat în ordinul său de salarizare.

S-a arătat că ordinul de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantului și răspunsul dat de minister în această procedură de contestare a ordinului sunt acte administrative ce pot fi contestate la instanța de contencios administrativ.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a mai reținut că reclamantul nu solicită plata diferențelor de drepturi salariale pentru a fi în ipoteza prevăzută de Codul muncii (art. 166 și următoarele), ci este vorba despre situația în care se contestă un act administrativ cu privire la salarizare pentru care Legea nr. 153/2017 prevede o procedură de contestare și o instanță competentă, alta decât cea de dreptul muncii, instanță care în speța de față este Curtea de Apel București, avându-se în vedere dispozițiile din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 127 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 20 mai 2022.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției:

- admiterea contestației;

- anularea deciziei nr. x/16.10.2020, prin care s-a dispus respingerea contestației formulate împotriva Ordinului nr. 3336/C/24.08.2020;

Problema de drept care a determinat ivirea conflictului negativ de competență a fost generată de interpretarea diferită a instanțelor aflate în conflict asupra obiectului acțiunii, respectiv dacă se subsumează actelor administrative ce pot fi atacate în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 sau este de competența jurisdicției conflictelor de muncă și de asigurări sociale.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 stabilesc că litigiile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.

În speță, reclamantul a contestat Ordinul Ministrului Justiției nr. 3336/C/24.08.2020 și decizia nr. x/16.10.2020, prin care s-a dispus respingerea contestației formulate împotriva ordinului anterior menționat, fiind nemulțumit de neincluderea sporului de doctorat în ordinul său de salarizare.

Așadar, în considerarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ în calitate de persoană vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Totodată, Înalta Curte reține că, prin natura sa, cererea în anularea ordinului de ministru atrage competența instanței de contencios administrativ, deoarece conflictul a fost generat de emiterea unui act unilateral cu caracter individual de către o autoritate publică, respectiv de către un organ de specialitate al administrației publice centrale, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în termenii prevăzuți de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, efect care se produce indiferent de natura raporturilor de muncă vizate de act.

Pentru stabilirea competenței materiale, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice și, respectiv criteriul valoric, în cazul de față, fiind aplicabil criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ contestat.

Prin urmare, fiind vorba despre un act administrativ emis de conducătorul unei autorități publice centrale, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cererii prin care se solicită anularea acestui act revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.