ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1355/2022

HOTĂRÂRE

07.06.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1355/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 7 iunie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 5 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Institutul Regional de Oncologie Iași, solicitând obligarea acestuia la stabilirea și plata salariului de bază pentru funcția de economist II la momentul angajării și economist II în prezent, în conformitate cu Anexa numărul VII, art. 1 din Legea nr. 153/2017, precum și la plata diferențelor salariale cuvenite de la data încadrării greșite, respectiv 21 februarie 2018, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plata și până la data plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 37 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și Anexa nr. VII din Legea nr. 153/2017.

Pârâtul Institutul Regional de Oncologie a formulat întâmpinare, arătând că salariații TESA sunt remunerați conform Anexei VIII din Legea nr. 153/2017.

La primul termen de judecată, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași.

Prin sentința civilă nr. 2593/2021 din 23 noiembrie 2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și, în consecință, a declinat în favoarea Tribunalului Neamț competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Regional de Oncologie.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut faptul că, în cauză, potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ., cererile adresându-se instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

S-a mai arătat că aceste dispoziții legale constituie o derogare de la regula generală prevăzută de C. proc. civ., creându-se salariatului o facilitate, întrucât de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul.

Cu privire la aceste aspecte, instanța a făcut trimitere și la Decizia nr. 945 din 07.07.2011 a Curții Constituționale a României din care a reprodus anumite considerente apreciate ca fiind relevante.

În continuare, instanța a reținut că cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind în primă instanță Tribunalului Neamț.

Raportat la considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului Neamț competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț , secția I civilă și de contencios administrativ la 22 decembrie 2021, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 678/2022 din 14 aprilie 2022, Tribunalul Neamț a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Regional de Oncologie Iași, având ca obiect drepturi bănești, în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Neamț și Iași, a suspendat din oficiu judecata și a dispus înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, în analiza excepției, instanța a reținut, sub un prim aspect, dispozițiile art. 131 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., iar, în privința competenței materiale, a reținut că aceasta revine tribunalului, în considerarea dispozițiilor art. 269 alin. (1) Codul muncii, art. 208 din Legea nr. 62/2011 și art. 95 pct. 1 din C. proc. civ.

De asemenea, a mai evocat dispozițiile art. 266, 267, 269 din Codul muncii, dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea dialogului social nr. 62/2011, precum și prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit cărora, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă, se adresează instanței judecătorești competente, în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau locul de muncă.

Prin urmare, în ceea ce privește competența teritorială, Tribunalul a reținut că, din coroborarea prevederilor art. 210 și 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care completează dispozițiile art. 269 din Codul muncii - la care s-a făcut trimitere de către Tribunalul Iași, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia

Cum locul de muncă al reclamantei este în localitatea Iași, județul Iași, raportat la dispozițiile art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, instanța de conflict a apreciat că Tribunalul Iași, secția I civilă a fost în mod legal învestit cu soluționarea cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 6 mai 2022, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Iași și Tribunalul Neamț - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În cauza de față, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul angajator, obligarea acestuia la stabilirea și plata salariului de bază pentru funcția pe care reclamanta a fost angajată, precum și la plata diferențelor salariale cuvenite de la data încadrării greșite, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 153/2017.

Totodată, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată și înscrisurilor atașate în susținerea cererii, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, domiciliul reclamantei era în satul Plăieșu/comuna Timișești, județul Neamț.

Din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, motiv pentru care, în cauză, devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să exercite un drept de opțiune, însă numai în ceea ce privește tribunalele în a căror circumscripție se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.

De asemenea, potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de tribunal.

Cu toate că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social reglementează o excepție de la această regulă, în sensul că:

"cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică, Înalta Curte reține că aceste dispoziții sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de data formulării acțiunii, respectiv 5 iulie 2021, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

În altă ordine de idei, deși dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opțiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor. Deci, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială alternativă de ordine publică, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanța (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are un drept de opțiune numai între tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul și cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.

În cauza de față, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Iași, coroborate cu mențiunile din cererea de chemare în judecată, raportul de muncă al reclamantei se desfășoară pe raza județului Iași, iar domiciliul reclamantei este în satul Plăieșu/comuna Timișești, județul Neamț.

Prin urmare, atât Tribunalul Iași, cât și Tribunalul Neamț erau deopotrivă instanțe competente în soluționarea cauzei, reclamanta având alegerea între acestea două.

Cum opțiunea reclamantei între instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, aceasta a învestit în mod legal Tribunalul Iași, fixând în mod definitiv competența în favoarea acestuia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.