ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1593/2021

HOTĂRÂRE

22.06.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1593/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 16 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele societatea B. S.R.L. și D. S.R.L., solicitând obligarea societății C. S.R.L. la plata drepturilor salariale, respectiv: 70 RON avans luna aprilie 2018; 600 RON lichidare luna aprilie 2018; 600 RON lichidare luna mai 2018; obligarea societății C. S.R.L. la plata dobânzii legale la sumele anterior menționate, calculate de la data scadenței acestora și până la plata efectivă; obligarea ambelor societăți pârâte la plata contribuțiilor fiscale, sociale și medicale aferente întregii perioade contractuale; obligarea ambelor societăți pârâte la eliberarea unui Raport al salariatului din care să rezulte vechimea aferentă Contractului de muncă, după plata prealabilă a contribuțiilor fiscale (impozit, sănătate, pensie, șomaj, etc.), pentru toată perioada contractuală - de la data semnării fiecărui contract individual de muncă și până la încetarea acestuia; obligarea ambelor societăți pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 166 și următoarele din Codul muncii.

La primul termen de judecată fixat la data de 01.10.2020, instanța a pus în discuția părților competența teritorială a Tribunalului Iași în soluționarea litigiului.

Prin sentința civilă nr. 1333 din 01 octombrie 2020, Tribunalul Iași, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Neamț.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, instanța a mai reținut că, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, conflictele de muncă se soluționează ca instanță de fond, de către tribunal, astfel încât, sub aspect material, instanța care are competență generală în soluționarea conflictelor de muncă este tribunalul.

Sub aspect teritorial, a arătat că, în timp ce, potrivit dreptului comun, respectiv art. 107 C. proc. civ., este competentă instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința pârâtul, în materia soluționării conflictelor de muncă, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, republicată, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul reclamantul.

Astfel, raportat la aceste dispoziții legale, instanța a reținut că, în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială revine instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul, după caz, astfel încât, în temeiul dispoziției din Codul muncii, competența teritorială a instanței este aceeași, indiferent dacă reclamantul este angajatul sau angajatorul.

În speță, instanța a constatat că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul are domiciliul în județul Neamț, astfel încât, a apreciat ca întemeiată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași.

Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 132 din C. proc. civ., a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași și a declinat, în favoarea Tribunalului Neamț, competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț , secția I civilă și de contencios administrativ la 17 noiembrie 2020, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată, instanța a procedat la verificarea competenței sale și a invocat, din oficiu, excepția de necompetență teritorială.

Prin sentința civilă nr. 655 din 23 aprilie 2021, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Neamț, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Iași. Totodată, constatând existența conflictului negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut competența materială a tribunalului, însă, în ceea ce privește competența teritorială, a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 ce prevăd că, în materia conflictelor individuale de muncă, competența revine instanței de la domiciliul/sediul sau locul de muncă al reclamantului.

Prin urmare, în cauza de față, instanța de conflict a reținut că nu ne aflăm în prezența unei competențe teritoriale relative sau a uneia alternative, pe care instanța să nu o poată invoca din oficiu, întrucât, în materia litigiilor de muncă competența teritorială are un caracter exclusiv, fiind reglementată expres prin dispozițiile imperative conținute de art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Așadar, instanța de conflict a statuat că, în situația conflictelor individuale de muncă, conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială ce derogă de la art. 269 alin. (2) Codul Muncii, norma de drept comun în materie, reclamantul are dreptul de a alege între instanța de la locul de muncă și cea de la locul unde își are domiciliul.

Așadar, instanța a arătat că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Iași, reclamantul și-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă.

Totodată, instanța de conflict a reținut că își găsesc aplicabilitate și dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.." care, la art. 116, stabilește că " Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Raportat la aceste considerente, Tribunalul Neamț a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat, în favoarea Tribunalului Iași, competența soluționării cauzei.

Reținând, totodată, că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalului Neamț și Tribunalul Iași, iar, în temeiul art. 134 din C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 14 iunie 2021, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Iași și Tribunalul Neamț - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În cauza de față, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele societăți angajatoare, obligarea acestora la plata unor drepturi salariale derivate dintr-un raport de muncă.

Totodată, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată și înscrisurilor atașate în susținerea cererii, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al societăților pârâte, iar, domiciliul acestuia era în municipiul Bicaz, județul Neamț.

Din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat.

Având în vedere că, prin cererea dedusă judecății, reclamantul tinde la dobândirea unor drepturi bănești rezultate dintr-un contract de muncă, devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să exercite un drept de opțiune, însă numai în ceea ce privește tribunalele în a căror circumscripție se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de tribunal.

Cu toate că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social reglementează o excepție de la această regulă, în sensul că: "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică, Înalta Curte reține că aceste dispoziții sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de data formulării acțiunii, respectiv 16 iulie 2020, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În altă ordine de idei, deși dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opțiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanța (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are un drept de opțiune numai între tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul și cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă, neavând importanță faptul că, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului cu societățile pârâte încetase.

În cauza de față, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Iași, coroborate cu mențiunile din cererea de chemare în judecată, raportul de muncă al reclamantului s-a desfășurat în Iași/pe raza județului Iași, iar, în prezent, domiciliul reclamantului este în mun. Bicaz, județul Neamț.

Prin urmare, atât Tribunalul Iași, cât și Tribunalul Neamț, erau deopotrivă instanțe competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între acestea două.

Cum opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, acesta a învestit în mod legal Tribunalul Iași, fixând în mod definitiv competența în favoarea acestuia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.