ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1594/2021

HOTĂRÂRE

22.06.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1594/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 14 august 2020, sub nr. x/2020, contestatorul A. a chemat în judecată intimata societatea B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să anuleze decizia de concediere nr. 6313 emisă de intimată în data de 14.07.2020, să oblige intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care contestatorul ar fi beneficiat, potrivit art. 80 alin. (1) din Codul muncii, să repună părțile în situația anterioară și să dispună reintegrarea sa în muncă.

De asemenea, contestatorul a mai solicitat obligarea intimatei la plata de daune morale, apreciate la valoarea de 50.000 RON (justificate de lipsa unui loc de muncă în plină pandemie, în conditiile în care are 4 minori în întreținere).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 65 alin. (2), art. 76 lit. d) și art. 64 din Codul muncii.

Prin Rezoluția din 14 octombrie 2020, instanța a dispus citarea părților cu mențiunea de a pune concluzii și pe excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași, raportat la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, iar, la termenul din 30 octombrie 2020, conform prevederilor art. 131 C. proc. civ., instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași.

Prin sentința civilă nr. 1558/2020 din 30 octombrie 2020, Tribunalul Iași, secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de contestatorul A. în favoarea Tribunalului Neamț.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care constituie legea specială de reglementare a procedurii de soluționare a conflictelor individuale de muncă, în care legiuitorul a stabilit competența de soluționare în favoarea instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Totodată, instanța a mai reținut și faptul că, din actele și lucrările dosarului, domiciliul contestatorului este în județul Neamț, iar textul legal ce reglementează competența, în vigoare la data sesizării instanței, este imperativ, arătând că reclamantul/contestatorul se adresează exclusiv instanței de la domiciliul său sau instanței de la locul de muncă.

Din interpretarea prevederilor legale enunțate anterior, instanța a arătat că intenția legiuitorului în determinarea instanței competente a fost accesul facil al contestatorului la desfășurarea procesului.

Evocând, totodată, și dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Tribunalul Iași a reținut că, în speța de față, elementul determinant în stabilirea competenței de soluționare a cauzei îl reprezintă noțiunea de domiciliu, în acest sens, făcând trimitere și la dispozițiile art. 87 și 91 din C. civ.

Totodată, a arătat că prevederile din codul muncii stabilesc, imperativ, că litigiile de natura celui din cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul contestatorul.

Reținând faptul că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul/contestatorul are domiciliul în județul Neamț, instanța a statuat că, în aceste condiții, devin incidente prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, ce atrag competența teritorială de soluționare în primă instanță a secției de contencios a Tribunalului Neamț.

De asemenea, a mai arătat că reclamantul/contestatorul nu a făcut dovada unui loc de muncă în Iași, astfel încât, în aceste condiții, a apreciat că devin incidente prevederile art. 96 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care stabilesc competența materială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea instanței de la domiciliul contestatorului, în speță, Tribunalului Neamț.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Iași a declinat în favoarea Tribunalului Neamț competența de soluționare a acțiunii formulate de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț , secția I civilă și de contencios administrativ la 18 decembrie 2020, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată, instanța a procedat la verificarea competenței sale și a invocat, din oficiu, excepția de necompetență teritorială.

Prin sentința civilă nr. 659 din 23 aprilie 2021, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Neamț și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Iași. Totodată, constatând existența conflictului negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut competența materială a tribunalului, însă, în ceea ce privește competența teritorială, a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 ce prevăd că, în materia conflictelor individuale de muncă, competența revine instanței de la domiciliul/sediul sau locul de muncă al reclamantului.

Prin urmare, în cauza de față, instanța de conflict a reținut că nu ne aflăm în prezența unei competențe teritoriale relative sau a uneia alternative, pe care instanța să nu o poată invoca din oficiu, întrucât, în materia litigiilor de muncă competența teritorială are un caracter exclusiv, fiind reglementată expres prin dispozițiile imperative conținute de art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Așadar, instanța de conflict a statuat că, în situația conflictelor individuale de muncă, conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială ce derogă de la art. 269 alin. (2) Codul Muncii, norma de drept comun în materie, reclamantul are dreptul de a alege între instanța de la locul de muncă și cea de la locul unde își are domiciliul.

Așadar, instanța a arătat că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Iași, reclamantul și-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă.

Totodată, instanța de conflict a reținut că își găsesc aplicabilitate și dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.." care, la art. 116, stabilește că " Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Raportat la aceste considerente, Tribunalul Neamț a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat, în favoarea Tribunalului Iași, competența soluționării cauzei.

Reținând, totodată, că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalului Neamț și Tribunalul Iași, iar, în temeiul art. 134 din C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 14 iunie 2021, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Iași și Tribunalul Neamț - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În cauza de față, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul/contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societate angajatoare, în principal, anularea deciziei de concediere emisă de intimată.

Totodată, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată și înscrisurilor atașate în susținerea cererii, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al societății pârâte, iar, domiciliul acestuia era în județul Neamț.

Din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă nu se mai derula la momentul introducerii acțiunii.

Având în vedere că, prin cererea dedusă judecății, reclamantul tinde la anularea deciziei de concediere și, în cele din urmă, la repunerea părților în situația anterioară, în cauză, devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să exercite un drept de opțiune, însă numai în ceea ce privește tribunalele în a căror circumscripție se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de tribunal.

Cu toate că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social reglementează o excepție de la această regulă, în sensul că: "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică, Înalta Curte reține că aceste dispoziții sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de data formulării acțiunii, respectiv 14 august 2020, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În altă ordine de idei, deși dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opțiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanța (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are un drept de opțiune numai între tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul și cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă, neavând importanță faptul că, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului cu societatea pârâtă încetase.

În cauza de față, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Iași, coroborate cu mențiunile din cererea de chemare în judecată, raportul de muncă al reclamantului s-a desfășurat pe raza județului Iași, iar, în prezent, domiciliul reclamantului este în sat/comuna Agapia, județul Neamț.

Prin urmare, atât Tribunalul Iași, cât și Tribunalul Neamț, erau deopotrivă instanțe competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între acestea două.

Cum opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, acesta a învestit în mod legal Tribunalul Iași, fixând în mod definitiv competența în favoarea acestuia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.