ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 127/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 31 octombrie 2014 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub număr de dosar x/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. - Sucursala Cluj, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 67.000 euro la cursul BNR din ziua plății și a penalităților de întârziere aferente, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ., O.G. nr. 13/2011, Legeanr. 136/1995, Ordinul nr. 14/2011. |

Prin sentința civilă nr. 12920/2014 din 5 decembrie 2014, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub același număr de dosar, x/2014

Prin sentința civilă nr. 1921 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2014, s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta A. împotriva societății pârâte B. S.A. - Sucursala Cluj, ca neîntemeiată, și a fost obligată reclamanta la plata, în favoarea pârâtei, a sumei de 3.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii instanței de fond și admiterea cererii chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 526/2019 din 2 octombrie 2019 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinței civile nn 1921 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2014; a fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A. - Sucursala Cluj și, în consecință, a fost obligată pârâta la plata sumei de 260.393,71 RON reprezentând o parte din despăgubirile solicitate în urma evenimentului rutier din 03.11.2013, totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, aceasta fiind obligată și la plata sumei de 12.000 RON cheltuieli de judecată parțiale, avansate în primă instanță și apel.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 526/2019 din 2 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După o scurtă prezentare a istoricului cauzei, în argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că instanța de apel nu a aplicat ori a aplicat greșit prevederile C. civ. referitoare la contractul de asigurare și Condițiile de Asigurare, respectiv art. 1270 alin. (1), art. 1166, art. 1170, art. 2199, art. 2208, art. 2214, art. 2216, art. 1266-1269, art. 1547 C. civ. art. 8.1, 8.14, art. 3.2 lit. a), art. 8.6 lit. e), art. 10.6 din Condiții de asigurare.

Contractul de asigurare facultativă încheiat între părți, arată recurenta, este reglementat de art. 2199, 2208, 2214, 1270 alin. (1) C. civ. și clauzele contractuale din Condițiile de asigurare CASCO cod 705/2010 și nu alte clauze cum greșit s-a reținut în hotărârea atacată.

In cuprinsul hotărârii atacate se face referire la condiții/clauze care nu fac parte din contractul de asigurare și nu sunt aplicabile acestei cauze (art. 7.1 lit. e), lit. f), etc).

Or, chiar dacă aceste condiții de asigurare sunt depuse la dosar de către reclamantă, trebuie observat că ele nu fac parte din contractul de asigurare și nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

Pentru a se putea stabili dacă reclamanta este îndreptățită la despăgubiri sau pârâta este îndreptățită la refuzul plății despăgubirilor, apreciază necesar a fi avute în vedere prevederile art. 8.1 din Condițiile de Asigurare în raport de împrejurările concrete ale cauzei, respectiv să se analizeze dacă a fost respectată de către asigurata reclamantă obligația de întreținere și utilizare a autovehiculul asigurat în bune condiții și în conformitate cu reglementările legale.

Consideră că obligația de a întreține și de a utiliza autovehiculul în bune condiții și conform normelor legale a fost încălcată de către reclamantă, cu consecințe directe asupra producerii accidentului rutier, întrucât reclamanta a încălcat prevederile legale care o obligau sa efectueze inspecția tehnică periodică pentru a se asigura că autovehiculul prezintă toate caracteristicile tehnice pentru a circula în siguranță pe drumurile publice; să nu circule cu autovehiculul pe drumul public dacă nu are inspecția tehnică periodică efectuată; să nu circule pe drumul public dacă certificatul de înmatriculare este suspendat de drept; să înlocuiască anvelopele uzate cu anvelope corespunzătoare tehnic potrivit legii; să nu circule pe drumul public cu anvelope uzate, având stare necorepunzătoare și uzură peste limitele legale și care nu îndeplinesc condițiile de siguranță.

Recurenta arată că reclamanta nu a utilizat autovehiculul potrivit normelor legale aplicabile, întrucât nu avea drept să circule cu autovehiculul asigurat ce avea ITP~ul expirat din 10.10.2013, iar din 26.10.2013 era suspendat și certificatul de înmatriculare a autovehiculului, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor contractuale inserate la art. 8.1 alin. (1) și (3).2 lit. a) din condițiile de asigurare și a dispozițiilor legale.

De asemenea, anvelopele din spate ale autovehiculului prezentau uzură avansată, peste limita admisă de lege, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor contractuale care impun utilizarea și întreținerea autovehiculul potrivit normelor legale aplicabile și în bune condiții.

Uzura avansată a anvelopelor constituie defect major, iar autovehiculul ar fi fost respins la ITP potrivit normelor legale incidente dacă reclamanta ar fi respectat obligația sa legală de a efectua inspecția tehnică periodică.

În rapoartele de expertiză judiciară este redat tabelul Anexa 2 la RNTR 1 și se stabilește că anvelopele din spate nu prezentau caracteristicile cerute de normele legale.

Așa fiind, reclamanta este în culpă pentru neîndeplinirea acestor obligații prevăzute de lege și în strânsă legătură cu obligația prevăzută de art. 8.1 alin 1, 3.2 lit. a) din Condițiile de asigurare, iar culpa acesteia se prezumă potrivit art. 1548 C. civ. prin simplul fapt al neexecutării, respectiv pentru că nu a efectuat verificarea tehnică periodică, că a circulat cu un autovehicul care nu îndeplinea condițiile legale pentru a fi pus în circulație, având pneurile cu uzură peste cea admisă și cu certificatul de înmatriculare suspendat de drept.

Apreciază că în mod nelegal s-a stabilit că recurenta-pârâtă datorează despăgubiri în baza contractului de asigurare, chiar dacă răspunderea pentru starea necorespunzătoare a pneurilor, conform hotărârii atacate, revine societății specializate în servicii de întreținere auto, persoană care nu este parte în prezenta cauză și cu care societatea pârâtă nu are un raport contractual ori de altă natură legat de prezenta cauză.

Un alt aspect de nelegalitate, în opinia recurentei, vizează faptul că între pârâtă și terța persoană, unitatea service C., nu există nici un raport juridic în baza căruia, stabilindu-se culpa civilă/contractuală a C., societatea pârâta să aibă obligația de a achita despăgubiri reclamantei.

Așa fiind, întrucât în cauză se impunea lămurirea aspectelor legate de starea de întreținere a autovehiculului, recurenta-pârâtă solicită în principal admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauza spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea apelului reclamantei.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal constatarea nulității recursului, iar în subsidiar respingerea acestuia.

Prin încheierea de ședință din 22 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, niciuna dintre părți neînțelegând să își exercite acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 26 ianuarie 2022.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentei vizează probele administrate (ex: înscrisuri, rapoartele de expertiză judiciară prin care se stabilește starea anvelopelor), situația de fapt (neutilizarea autovehiculului potrivit legii aplicabile, neefectuarea inspecției tehnice periodice a autovehiculului, suspendarea certificatului de înmatriculare, starea anvelopelor, conduita contractuală a părților, evaluarea comportamentului acestora), aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate invocate.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Criticile recurentei vizând greșita interpretare a contractului de către instanța de apel și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, reprezintă, așa cum s-a arătat în precedent, o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Se observă că recurenta B. S.A. a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În speță, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, iar împrejurarea că se indică o serie de dispoziții legale (art. 1270 alin. (1), art. 1166, art. 1170, art. 2199, art. 2208, art. 2214, art. 2216, art. 1266-1269, art. 1547 C. civ.), respectiv anumite dispoziții contractuale (art. 8.1, 8.14, art. 3.2 lit. a), art. 8.6 lit. e), art. 10.6 din Condiții de asigurare), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

De asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuție recurenta, reprezintă o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 526/2019 din 2 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2022.