ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 124/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra contestației în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, la 20 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta CEZ Vânzare S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 650.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat de pârâtă prin debranșarea din noaptea de 11 spre 12 februarie 2013, vizând prejudiciul produs în perioada 2 noiembrie 2014 - 2 noiembrie 2015.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția litispendenței și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, la 26 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta CEZ Vânzare S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 950.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat de pârâtă prin debranșarea din noaptea de 11 spre 12 februarie 2013, vizând prejudiciul produs în perioada 3 noiembrie 2015 - 23 noiembrie 2016.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția litispendenței și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis excepția conexității, a conexat dosarul nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019 și a trimis cauza spre soluționare instanței întâi sesizate.

Prin sentința nr. 144 din 9 decembrie 2019, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 311/2020 din 15 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamanta A.; a admis apelul declarat de pârâta CEZ Vânzare S.A., a schimbat în parte sentința în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretentiile aferente perioadei 2 noiembrie 2014-19 septembrie 2016 și a respins acțiunea pentru pretențiile aferente perioadei 19 septembrie 2016 -23 noiembrie 2016.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia și casarea deciziei atacate.

Prin decizia nr. 822 din 31 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 311/2020 din 15 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Împotriva deciziei instanței de recurs, contestatoarea A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2, pct. 3 și pct. 4 C. proc. civ.

În referire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, contestatoarea a susținut că acest text de lege dă posibilitatea instanțelor devolutive să pronunțe soluții arbitrare, de interpretare, cu încălcarea flagrantă a art. 21, 22, 24, 30 etc. din Constituția României coroborate cu ale art. 126 alin. (3) din Constituție, în sensul că Înalta Curte nu poate face o aplicare unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, neexistând motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat, sunt încălcate drepturile omului și convențiile internaționale la care România este parte și sunt aduse prejudicii bugetului de stat prin neplata taxelor de timbru de operatorii economici.

Contestatoarea a susținut că prin încheierea nr. 16/2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019, i s-a respins cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina sa în calea de atac a apelului, cu motivarea că, întrucât petenta nu este parte în contract, nu deține calitatea de consumator în sensul legii.

În opinia contestatoarei textul art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 trebuie completat în sensul de intra în categoria consumatorilor pe lângă titularul de contract și celelalte persoane fizice care consumă utilități pe acest contract.

În acest context, arată că excepția menționată îndeplinește condițiile legale pentru a fi supusă controlului de constituționalitate în sensul de a se stabili dacă separarea unui membru de familie de ceilalți membri este constituțională și nu încalcă drepturile fundamentale ale omului. Art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 conferă calitatea de consumator doar persoanei care are încheiat contract direct cu furnizorul de utilități, însă celilalți membri ai familiei nu beneficiază de calitatea de consumatori. Astfel, există o discriminare în funcție de vârstă, sex, rude, chiriași, etc.

Cu privire la motivele de anulare a hotărârii atacate, contestatoarea susține că recursul s-a judecat în ședință publică, fiind incidente dispozițiile art. 492 alin. (2) C. proc. civ., astfel că respingerea cererii de completare a motivelor de recurs se încadrează în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ.

Contestatoarea susține că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător, subliniind că i-a fost încălcat dreptul fundamental la un proces echitabil și precizând că, în cazul în care partea a făcut o încadrare greșită a motivelor de recurs, judecătorul trebuia să procedeze conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Or, instanța de recurs nu a soluționat în niciun fel obligația de timbrare sau de scutire de la plata taxei de timbru, nu precizează cum se aplică în căile de atac dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. b), art. 29 alin. (1) lit. f) și art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013.

Contestatoarea a mai arătat că instanța de recurs nu a făcut nicio mențiune în legătură cu o decizie pronunțată de instanța de apel într-un alt dosar, în care s-a reținut că prescipția dreptului material la acțiune pentru debranșarea locuinței sale a început la 11 octombrie 2017, subliniind că cererea de chemare în judecată pendinte a fost promovată la 23 septembrie 2019, în interiorul termenului de prescripție.

De asemenea, s-a susținut că instanța de recurs nu a judecat cererea sa în spiritul legii, în sensul de a apăra valorile intrinseci ființei umane lezate timp de patru ani.

Totodată, s-a arătat că faptele pârâtei cad și sub incidența C. pen., respectiv art. 241 alin. (1) pct. b) - bancrută frauduloasă, în concurs cu evaziunea fiscală.

A mai susținut contestatoarea că instanța supremă nu a motivat de ce trebuie să plătească de 100 de ori mai mult taxă judiciară de timbru decât intimata, în condițiile în care tribunalul i-a acordat despăgubiri morale de 10.000 RON. A precizat, totodată, că cererea sa de reexaminare a taxei de timbru, formulată în termen legal și respinsă, nu a fost luată în considerare de instanța de recurs, conform art. 126 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia Inalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

Intimata a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea contestației ca inadmisibilă, având în vedere că susținerile contestatoarei nu vizează niciuna din neregulile procedurale prevăzute expres și limitativ de art. 503 C. proc. civ., iar greșelile la care se referă acest text de lege sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată. În subsidiar, a solicitat respimgerea contestației ca netemeinică și nelegală.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocate de intimata CEZ VÂNZARE S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a o respinge, reținând că argumentele prezentate de contestatoare se pot încadra, în mod formal, în unele din dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fondul contestației în anulare, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Prezenta contestație în anulare a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 și 4 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză."

Dintre aceste cazuri, motivele invocate de contestatoare pot fi încadrate în dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., nefiind dezvoltate argumente cu privire la ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 4 indicat în cerere.

Astfel, în cuprinsul cerererii formulate, contestatoarea susține că recursul s-a judecat în ședință publică, fiind incidente dispozițiile art. 492 alin. (2) C. proc. civ., respingerea cererii de completare a motivelor de recurs încadrându-se în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că eroarea materială la care se referă acest text de lege este o greșeală de natură procedurală, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, textul de lege nefiind incident în cazul unor greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Din perspectivele cerinței prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., în cauză, instanța investită cu soluționarea căii extraordinare de atac constată că modalitatea de soluționare a recursului formulat de recurenta-reclamantă nu este rezultatul unei erori materiale, în sensul anterior arătat.

Aspectele invocate de contestatoare nu se pot valorifica în această procedură extraordinară decât dacă ar fi existat o neobservare, din eroare, a actelor materiale aflate la dosar, relevante pentru soluția procesului, iar nu ca motive de nelegalitate a hotărârii instanței de recurs.

Altfel spus, dacă instanța de recurs a luat în examinare aspectele deduse, dându-le o rezolvare asumată, deliberată, instanța care judecă contestația în anulare nu se poate poziționa ca instanță de control judiciar, pentru a cenzura decizia anterioară, a suprapune aprecierea și înlocui soluția, ci este limitată strict la a vedea dacă ipoteza art. 503 evocată este îndeplinită, în sensul textului, iar nu în înțelesul părții.

De asemenea, în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Curtea constată că cerința premisă pentru invocarea acestuia este aceea a existenței unui recurs legal exercitat de parte și omisiunea de cercetare a unuia dintre motivele de casare invocate.

Pe de o parte, din cuprinsul deciziei contestate, rezultă că instanța de recurs a reținut că cererea de completare a motivelor de casare a fost depusă tardiv, or pe calea contestației în anulare nu se poate critica modul în care instanța de recurs a rezolvat problema tardivității depunerii motivelor de casare; așa fiind, instanța de control judiciar nu a putut proceda la analiza motivelor de recurs din cererea completatoare, culpa pentru depunerea tardivă a motivelor aparținând exclusiv părții.

Pe de altă parte, susținerile contestatoarei prin care se arată că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător, că i-a fost încălcat dreptul fundamental la un proces echitabil și că, în cazul în care partea a făcut o încadrare greșită a motivelor de recurs, judecătorul trebuia să procedeze conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., nu pot constitui temei al contestației în anulare, după cum nici afirmațiile acesteia, prin care se arată că instanța de recurs nu a făcut nicio mențiune în legătură cu o decizie pronunțată de instanța de apel într-un alt dosar, în care s-a reținut că prescripția dreptului material la acțiune pentru debranșarea locuinței sale a început la 11 octombrie 2017, că instanța de recurs nu a soluționat în niciun fel obligația de timbrare sau de scutire de la plata taxei de timbru și nici nu a precizat cum se aplică în căile de atac dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. b), art. 29 alin. (1) lit. f) și art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, nu pot susține motivul de contestație în anulare invocat.

Instanța de recurs a motivat că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., reținând că din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din această perspectivă.

În ceea ce privește afirmațiile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 29 alin. (1) lit. f) și ale art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, instanța de recurs a constatat că acestea pot fi subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Criticile au fost însă respinse motivându-se pe larg această dispoziție, astfel cum reiese din considerentele deciziei contestate.

De asemenea, criticile prin care recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate prevederile art. 2537 alin. (1) C. civ. și că, în mod greșit, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2 noiembrie 2014-19 septembrie 2016, au fost înlăturate de instanța de recurs, deoarece autoarea căii de atac nu a criticat greșita aplicare a legii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci a readus în discuție chestiuni de fapt legate de momentul la care a început să curgă termenul de prescripție și de recunoașterea culpei, care nu pot fi examinate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Înalta Curte reține că argumentele invocate de către contestatoare nu privesc vreun aspect formal al judecării recursului, ci au în vedere chiar aspecte de judecată, respectiv modul in care au fost apreciate motivele de recurs.

Or, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. au ca situație premisă neexaminarea unui motiv de recurs, fiind sancționată cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs invocate în termen.

Nepronunțarea instanței de recurs asupra unui motiv de casare presupune completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, ipoteză nerealizată în cauză, căci, așa cum s-a arătat, instanța de control judiciar a analizat fiecare motiv de recurs în parte, arătând punctual de ce niciunul dintre acestea nu poate fi primit.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, pentru asigurarea securității raporturilor juridice.

În acest context, cum obiectul prezentului litigiu este o contestație în anulare ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute de lege, susținerile contestatoarei care vizează chestiuni legate de stabilirea caracterului timbrabil al acțiunii sau de incidența scutirii de la pata taxei judiciare de timbru în funcție de determinarea calității de consumator a reclamantei, cu referire la neconstituționalitatea prevederilor art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, nu pot fi examinate într-o atare procedură judiciară, astfel încât nu se poate da curs solicitării contestatoarei privind controlul constituționalității acestor dispoziții.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimată.

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 822 din 31 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2022.