ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1221/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorul A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 496 din 27 mai 2021, emisă de intimatul Spitalul Județean de Urgență Ploiești, solicitând anularea acesteia și repunerea sa în situația anterioară momentului emiterii, respectiv încadrarea în funcția de medic primar cardiolog-coordonator al activității în cadrul Compartimentului de terapie intensiva-coronarieni al Spitalului Județean de Urgență Ploiești și plata drepturilor salariate aferente funcției de medic coordonator, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 17, 42, 252 și 253 din Codul muncii.

Tribunalul Prahova, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 2819 din 10 noiembrie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că art. 269 alin. (2) din Codul muncii consacră un caz de competență teritorială exclusivă, de ordine publică, astfel încât cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Or, contestatorul domiciliază în București.

Prin sentința civilă nr. 581 din 2 februarie 2022, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că dispozițiile legale care reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă stabilesc o competență teritorială exclusivă alternativă, cu caracter de favoare în ceea ce îl privește pe reclamant, ca salariat, care se află în poziția de a se adresa instanței pentru soluționarea pretențiilor deduse judecății. Or, în prezenta cauză, reclamantul, utilizând dispoziția de favoare anterior menționată, a exercitat alegerea recunoscută în favoarea acestuia și a optat pentru instanța de la locul de muncă și anume Tribunalul Prahova, instanță care prin raportare la locul de muncă al acestuia, era competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub același număr de dosar.

Analizând actele dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, Înalta Curte constată că cele două instanțe -Tribunalul Prahova și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre ele este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competență.

Litigiul are ca obiect soluționarea unui conflict individual de muncă.

În temeiul dispozițiilor art. 1 lit. p) pct. 3) teza a II-a din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, sunt considerate conflicte individuale de muncă (...) "conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora".

În materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței teritoriale, dispozițiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în cauză fiind incidente dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă, inclusiv în ceea ce privește determinarea instanței competente material și teritorial să soluționeze cererea de față.

Potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Se constată, așadar, că prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență teritorială alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reține că art. 216 din Legea nr. 62/2001 prevede că:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..". Or, potrivit art. 116 din C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanței.

În cauza de față, domiciliul reclamantului este în București, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în Prahova, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, la filele x (dosar Tribunalul Prahova), motiv pentru care, atât Tribunalul București, cât și Tribunalul Prahova, erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei.

Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Prahova, reclamantul și-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă. Așa fiind, Tribunalul Prahova, ca primă instanță sesizată de reclamant, nu mai putea dispune, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părți, declinarea competenței în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului.

Față de cele ce preced, în aplicarea art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.