ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1206/2021
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1206/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 18 mai 2021
Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la 19 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. au chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:
să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1 lit. b) și pct. 4.2, art. 4.3, art. 4.4, art. 5.2 teza a II-a, art. 5.6, art. 5.7, art. 6.2, art. 6.3, art. 9 lit. n), art. 14.4 teza finală, art. 11.1 din contractul de credit bancar nr. x din 30 ianuarie 2008 și să dispună restituirea sumelor plătite în temeiul acestor clauze;
să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar la cursul de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă contractuală;
să dispună restituirea sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar CHF/LEU, aferentă perioadei cuprinse între 30 ianuarie 2008 și 17 septembrie 2012, la care se adaugă dobânda legală de la data perceperii fiecărei sume nedatorate;
s-o oblige pe pârâtă să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON;
să dispună restituirea sumelor plătite cu titlu de diferență de dobândă nedatorată în baza clauzelor contestate;
să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 2 teza finală, art. 2.2 ultimul alineat, art. 2.6, art. 2.12, art. 2.14 din actul adițional încheiat la 28 mai 2010;
să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 2.10, art. 2.13, art. 2.14 din actul adițional nr. x din 30 iunie 2011 și să dispună restituirea sumei de 526,23 CHF, reprezentând comisioane și alte costuri percepute în temeiul acestor clauze;
să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 3.8 din actul adițional din 17 septembrie 2012 și restituirea sumelor plătite cu acest titlu de la data conversiei creditului, respectiv 17 septembrie 2012 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești și să dispună restituirea sumei de 899,31 CHF, reprezentând comisioane și alte costuri percepute în temeiul acestor clauze.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 1270 C. civ., art. 40 alin. (3) și art. 16 Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 363/2007, Norma B.N.R. nr. 17/2003 și art. 194-195 C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 1164 din 1 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 6 aprilie 2017, sub nr. x/2017.
Prin sentința civilă nr. 3489 din 10 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Totodată, a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței primei instanțe, reclamantul A. a declarat apel principal, iar pârâta B. S.A. a declarat apel incident.
Prin decizia civilă nr. 1852 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței primei instanțe; a admis apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe și a înlăturat considerentele inserate la paragrafele 8 și 9 de la pagina 13 ale aceleiași sentințe; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Împotriva deciziei instanței de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.
În motivarea recursului, recurentul-reclamant a prezentat istoricul litigiului, după care a susținut, în esență, că instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea soluției numai apărările intimatei-pârâte.
În continuare, autorul recursului a subliniat că Tribunalul București a reținut că împrumutatul nu a semnat actul adițional transmis în mod legal și nici nu l-a denunțat în termenul de 60 de zile. Or, nesemnarea actului adițional nu echivalează cu însușirea acestui act, conform art. 41 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.
După evocarea dispozițiilor art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000 și a pct. 1 lit. b) din anexa la aceeași lege, recurentul-reclamant a arătat că nu i s-a acordat dreptul de a negocia clauzele contestate prin acțiunea introductivă. Mai mult decât atât, aceeași parte a învederat că banca l-a indus în eroare cu privire la criteriul în funcție de care se calculează dobânda variabilă.
Autorul recursului a mai arătat că instanța de apel s-a rezumat la a expune anumite considerente din decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale cu privire la teoria impreviziunii, fără însă a le raporta la situația concretă din prezenta cauză.
După ce a expus o serie de considerații de ordin teoretic cu privire la teoria impreviziunii, recurentul-reclamant a susținut că, în cursul executării contractului, s-a ivit o împrejurare excepțională care l-a determinat să se pensioneze pe caz de boală.
Ca atare, obligarea sa la executarea unor prestații devenite împovărătoare ar conduce la îmbogățirea fără justă cauză a băncii, de natură a produce un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.
După ce a evocat decizia pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-484/08, recurentul-reclamant a arătat că schimbarea condițiilor economice mondiale a fost imprevizibilă și că nu a avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să-i permită anticiparea hipervalorizării monedei CHF.
În aceste condiții, autorul recursului a subliniat că se impune revizuirea efectelor contractului în sensul înghețării cursului valutar la valoarea de la data încheierii contractului.
Recurentul-reclamant a mai susținut că nu a fost informat cu privire la riscul valutar, deși terminologia tehnică utilizată la redactarea clauzelor contractuale impunea informarea sa.
La 5 februarie, respectiv, 6 februarie 2019, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte.
La 8 martie 2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La 19 martie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant.
Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.
Părțile nu au depus punct de vedere la raport.
Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului pe care l-a admis în principiu. Totodată, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 212 din 16 martie 2020, a constatat suspendarea judecății de plin drept.
Ulterior, prin rezoluția din 22 mai 2020, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/14.04.2020 al Președintelui României, a fixat termen de judecată la 30 iunie 2020, ora 11, cu citarea părților în ședință publică.
Prin încheierea din 30 iunie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
La 3 februarie 2021, recurentul-reclamant, prin avocat, a depus la dosar o tranzacție extrajudiciară.
Prin rezoluția de primire din 8 februarie 2021, a fost fixat termen la 9 martie 2021, pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei și soluționarea recursului, cu citarea părților. Totodată, s-a dispus citarea recurentului cu mențiunea de a preciza dacă, în raport cu tranzacția extrajudiciară depusă la dosar, înțelege să renunțe la judecata recursului, în caz afirmativ, urmând a depune la dosar cererea de renunțare la judecată cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 464 alin. (2) din C. proc. civ. sau să se prezinte personal în instanță.
La 8 martie 2021, avocatul recurentului-reclamant a depus la dosar o cerere de amânare a judecății cauzei, motivată de împrejurarea că recurentul-reclamant se află în Anglia și, datorită contextului pandemic, acesta nu poate reveni în țară decât după data de 20 martie 2021, acesta manifestându-și dorința de a se prezenta personal în instanță pentru a-și exprima poziția față de recursul aflat pe rolul instanței supreme, în sensul renunțării la judecata recursului, precum și pentru a depune în original tranzacția extrajudiciară prin care au fost stinse pretențiile față de intimata-pârâtă.
Prin încheierea din 9 martie 2021, Înalta Curte, constatând că nu mai subzistă motivul care a determinat măsura suspendării judecății recursului, dispusă prin încheierea din 30 iunie 2020, în temeiul art. 415 pct. 4 C. proc. civ., a repus cauza pe rol, din oficiu, și, deliberând cu privire la cererea de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitate de prezentare, formulată de recurentul-reclamant, a încuviințat-o, sens în care a dispus amânarea judecării cauzei la 18 mai 2021, ora 10, pentru când părțile au termen în cunoștință.
La termenul de judecată din 18 mai 2021, recurentul-reclamant A., prezent personal, a precizat, în ședință publică, că înțelege să renunțe la judecata recursului.
Examinând cu prioritate cererea de renunțare la judecata recursului formulată de recurentul-reclamant, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".
Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre".
De asemenea, conform art. 464 alin. (2) C. proc. civ., "achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței(...)".
În aplicarea acestor prevederi, Înalta Curte constată că, la termenul din 18 mai 2021, în ședință publică, recurentul-reclamant A., prezent personal, a susținut oral solicitarea de a se lua act de faptul că înțelege să renunțe la judecata recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1852 din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Având în vedere că manifestarea de voință a recurentului-reclamant, de a renunța la calea de atac a recursului, reprezintă un act de dispoziție al acestuia, care nu este supus cenzurii instanței, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2021.