ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 114/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la data de 18.09.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A., în contradictoriu cu pârâtul Compania Locală de Termoficare "A." S.A. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 414.487,38 RON cu titlu de dobânzi penalizatoare, calculate de la data de 30.11.2017, până la data de 25.04.2018, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 209/PI/28.02.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea având ca obiect pretenții formulată de reclamantul Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" S.A., în contradictoriu cu pârâtul Compania Locală de Termoficare "A." S.A.; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 414.487,38 RON cu titlu de dobânzi penalizatoare calculate pentru perioada 30.11.2017 - 25.04.2018; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania Locală de Termoficare A. S.A., care a fost respins prin decizia civilă nr. 190/A din 31 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta Compania Locală de Termoficare A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și pe cale de consecință admiterea acțiunii formulate.

În motivarea recursului s-a susținut că instanța de apel a dat o interpretare eronată acțiunii formulate față de motivele și documentele depuse la dosarul cauzei, aplicând în mod greșit normele de drept material, constatându-se în mod eronat că nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite.

A învederat faptul că societatea recurentă, desfășurându-și activitatea sub autoritatea Consiliului Local al Municipiului Timișoara în calitate de acționar unic, prestează un serviciu public de interes local așa cum este definit de Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice, respectiv furnizează energie termică sub formă de încălzire și apă caldă de consum, obiectul de activitate al acesteia fiind reprezentat de producția, transportul, distribuția și furnizarea energiei termice către populația din Timișoara.

Având în vedere faptul că peste 80% din activitatea recurrentei este prestată către populație, serviciul de furnizare a apei calde și încălzirii are un profund caracter social evidențiat și de faptul că tarifele practicate către populație sunt subvenționate.

Astfel, executivul a înțeles să ducă o politică de protecție socială a populației fixând tarife diferențiate pentru populație, iar această diferență dintre prețul de producere și tariful practicat către populație, numită subvenție, este decontată de către Bugetul local, totodată, Bugetul de stat alocă subvenție pentru creșterea neprevizionată a prețului la combustibilii utilizați pentru producerea energiei termice livrată populației.

Apelanta a solicitat să se rețină că sumele reprezentând subvenție pentru creșterea neprevizionată a prețului la combustibili utilizați pentru producerea energiei termice livrată populației precum cele care reprezintă subvenție pentru diferența de preț la energia termică livrată populației care sunt suportate de la bugetul de stat, respectiv de la bugetul local, sunt decontate cu foarte mare întârziere (chiar de ani de zile), fapt care a generat mari întârzieri la plata facturilor către furnizorii.

În considerarea necesității eficientizării sistemului centralizat de producere și distribuție a energiei termice, Guvernul României a adoptat O.G. nr. 36/2006 privind instituirea prețurilor locale de referință pentru energia termică furnizată populației prin sisteme centralizate.

În aceste condiții, pentru fiecare factură primită de la furnizorul de combustibil se calculează ce sumă trebuie să o plătească recurenta, respectiv ce sumă trebuie primită de la Bugetul local și ce sumă trebuie primită de la Bugetul de stat.

În același timp, avându-se în vedere prețurile locale de referință menționate, pentru creșterile neprevizionate ale prețurilor la combustibili utilizați pentru producerea energiei termice furnizate populației prin sistem centralizat, pe perioada derulării programului Termoficare 2006-2020 căldură și confort, aprobat prin Hotărârea nr. 462/2006, a fost reglementată acordarea unor compensări operatorilor economici care prestează serviciile de producție, distribuție și furnizare a energiei termice destinate populației.

În concluzie, recurenta a solicitat să se rețină faptul că sumele reprezentând subvenție pentru creșterea neprevizionată a prețului la combustibili utilizați pentru producerea energiei termice livrată populației precum și cele care reprezintă subvenție pentru diferența de preț la energia termică livrată populației sunt suportate de la bugetul de stat, respectiv de la bugetul local.

Recurenta-pârâtă a apreciat că pretențiile reclamantei trebuie respinse, având în vedere și faptul că nu sunt întrunite cumulativ condițiile necesare și esențiale ale angajării răspunderii civile contractuale.

În sprijinul afirmației că nu se poate angaja răspunderea contractuală a societății apelante, a precizat că stau și următoarele aspecte: sumele solicitate cuprind și subvenții pe care societatea recurentă trebuia să le primească de la buget; subvențiile reprezintă diferența dintre ceea ce plătește populația și ceea ce ar trebui să plătească - prețul real; în baza facturilor emise de reclamantă, recurenta a solicitat în termenele legale prin deconturile depuse sumele cu titlu de subvenții respectând prevederile legii și care, prin întârzierea cu care au fost decontați banii, au generat penalități.

Astfel, recurenta a solicitat a se observa că pe lângă faptul că nu se poate reține nici măcar culpa levisima în sarcina acesteia, nu poate fi vorba de vreo faptă ilicită săvârșită de aceasta. Faptul că lipsa fondurilor pentru subvenții duce la decontarea cu întârziere generând această situație, nu este un aspect imputabil recurentei, în opinia acesteia, neputându-i fi reținută vreo vină, aflându-se în imposibilitate de a acționa.

Astfel, în ceea ce privește prezumția de culpă, recurenta a învederat faptul că aceasta a respectat termenele prevăzute de lege pentru întocmirea și depunerea deconturilor pentru subvenții; faptul că sumele reprezentând subvenții au fost achitate cu întârziere nu îi este imputabilă, ci eventual ordinatorului principal de credite; pentru achitarea în termen a facturilor, recurenta a făcut toate demersurile; în relațiile contractuale și cele cu terții dar în legătură cu contractul în cauză prin toate demersurile făcute a dovedit buna credință.

În consecință, a considerat că nu poate fi acuzată nici de nesinceritate în cuvinte și nici de infidelitate în angajamente, buna sa credință fiind evidentă.

Având în vedere că, în speță, criteriul obiectiv de apreciere al vinovăției debitorului este dat de art. 1480 alin. (1) C. civ. și în ce o privește pe recurentă, menționează că a depus toate diligentele unui bun proprietar în îndeplinirea obligațiilor. A solicitat recurenta a se constata că în cauză nu se poate reține vreo culpă din partea acesteia și a arătat că se prevalează de prevederile ordonanței 2/2001, art. 11 care prevăd cazul fortuit ca fiind o cauză exoneratore de vinovăție.

În ceea ce privește fapta ilicită și legătura cauzală între faptă și prejudiciu, recurenta a solicitat instanței să constate că nu a adus atingere nici unui drept subiectiv ocrotit, printr-o acțiune sau inacțiune. Faptul că plățile s-au făcut cu întârziere nu îi este imputabilă, a apreciat recurenta, considerând că există legătură cauzală între fapta de a nu deconta la timp subvențiile și prejudiciu suferit de reclamantă (dacă el există).

De asemenea, a arătat că există anumite împrejurări care înlătură vinovăția în speță, fiind interesante doar fapta unui terț și cazul fortuit (în răspunderea contractuală cu aceleași efecte cu forța majoră).

Recurenta a apreciat că fapta terțului, de a nu deconta în termene sumele reprezentând subvențiile constituie o împrejurare care înlătura vinovăția acesteia.

A învederat instanței faptul că în această situație nu este necesar ca fapta terțului să fie săvârșită cu vinovăție.

Recurenta a mai solicitat instanței să observe că întârzierea în plata facturilor este datorată terțului, deci unei cauze străine.

Față de cele arătate, a solicitat să se constate că recurenta s-a aflat în imposibilitatea fortuită de a acționa.

A încercat și crede că a reușit să răstoarne prezumția de culpă, a demonstrat de asemenea lipsa unei fapte ilicite atât anterioare, care să genereze imposibilitatea fortuită de acțiune, cât și ulterioară încheierii contractului, a dovedit care a fost voința reală a apelantei la încheierea contractului și de asemenea a dovedit că nerespectarea obligației se datorează unei cauze străine respectiv faptei unui terț.

Astfel, recurenta a solicitat să se observe buna credință de care a dat dovadă prin conduita avută în derularea contractului și să se rețină lipsa vinovăției acesteia și făcând aplicarea principiului de drept civil conform căruia nu există răspundere decât bazată pe vinovăție și ținând cont de principiul conform căruia buna credință exclude vinovăția, să se constate complexitatea cauzei care nu poate fi soluționată pe această cale a ordonanței de plată, și pe cale de consecință, să se respingă cererea reclamantei.

Conform calculelor recurentei, aceasta a solicitat să se rețină că în situația în care instanța va considera că trebuie să fie obligată la plata penalităților de întârziere, suma solicitată trebuie diminuată.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În ședința publică din 26 ianuarie 2022, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului, reținând cauza în pronunțare asupra acesteia.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

De altfel, în privința recursului dedus judecății ne aflăm în fața unei duplicări a susținerilor din etapa procesuală anterioară, mărturie fiind similitudinea dintre cererile de recurs și de apel formulate de aceeași parte în cauză. În fapt, s-a formulat un al doilea set de apel, față de respingerea celui dintâi. Aceleași motive care vizează netemeinicia au fost deduse Curții de Apel Timișoara spre judecată și sunt acum readuse în discuție în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ignorarea instituției recursului, trecând peste faptul că instanța de casație nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluționarea unor astfel de aspecte, întrucât nu ne aflăm înaintea celei de-a treia instanțe a fondului.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința ce se cere a fi îndeplinită.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Constatând că recurenta-pârâtă S.C. Compania Locală de Termoficare A. S.A. Timișoara nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. COMPANIA LOCALĂ DE TERMOFICARE A. S.A. TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 190/A din 31 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2022.