ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 971/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 148, art. 194 din C. proc. civ. și art. 1531 din noul C. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a precizat că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1270, art. 1350 alin. (1), art. 1531 alin. (1), art. 1533 și art. 1548 C. civ.

Recurenta a invocat dispozițiile art. 3 pct. 3.1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2015, precizând în acest sens că scadența obligației de plată însușită de pârâtă s-a împlinit în maxim 10 zile lucrătoare de la data primirii facturii emise de către vânzător.

În speța, reclamanta a arătat că a emis facturile fiscale nr. x și nr. x la data de 30 iulie 2015, dată la care au și fost comunicate intimatei pârâte, prin reprezentantul împuternicit B., care a semnat contractul, la aceeași dată.

Pentru neplata la termen a facturilor fiscale nr. x/30.07.2015 și nr. x/30.07.2015, în temeiul art. 3 pct. 3.2 din contract, reclamanta a întocmit și transmis intimatei-pârâte, factura nr. x/29.11.2017 în cuantum de 479.799,60 RON reprezentând contravaloarea penalităților pentru perioada 14 august 2015 - 30 noiembrie 2017.

În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că, față de situația de fapt învederată, este neîntemeiat considerentul instanței de apel conform căruia:

"obiectul acestui litigiu prin care se solicită o sumă reprezentând penalități de întârziere se referă, de fapt, la o plată care nu s-a făcut, astfel ca nu se poate calcula de la ce moment intervine scadența obligației de plata a penalităților."

Faptul ca între părți au fost încheiate nouă acte adiționale, prin care s-a prelungit perioada de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 30 iulie 2015, a fost interpretat greșit de către instanța de apel în sensul că:

"reclamanta și pârâta au înțeles să proroge intrarea în vigoare a efectelor contractului."

În opinia recurentei, cele noua acte adiționale s-au încheiat exclusiv la solicitarea repetată a intimatei-pârâte adresată prin actele nr. 308/11.09.2015, nr. 342/16.11.2015, nr. 4/14.01.2016, nr. 39/18.04.2016, nr. 61/11.07.2016, nr. 115/14.09.2016, nr. 174/13.12.2016, nr. 245/23.03.2017 și nr. 321/09.06.2017, în condițiile în care, în fiecare solicitare, aceasta a menționat în mod expres că este " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .de acord cu penalitățile și dobânzile prevăzute în contract."

Recurenta-reclamantă a subliniat că din nicio manifestare a părților nu rezultă că acestea au prorogat termenul de plată și/sau termenul de ridicare a celor doua locomotive "până la momentul la care reclamanta va remedia defecțiunile tehnice", iar pe de alta parte în cuprinsul contractului, nu este reglementată o astfel de ipoteză, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 4.1 din contract: "Locomotivele se predau în starea în care se află la locurile de depozitare."

Recurenta a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de faptul ca, în speță, clauza 4.1 a fost cunoscuta de către intimata-pârâtă anterior participării la licitația deschisă organizată de reclamantă la Bursa Română de Mărfuri, deoarece contractul cadru a fost anexat documentației de licitație.

Însă, intimata-pârâtă nu a făcut niciun fel de observație sau precizare în ceea ce privește clauzele contractuale din contractul cadru de vânzare, ulterior licitației, semnând contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2015.

Totodată, s-a arătat că intimata-pârâtă s-a asigurat că locomotivele pentru care va licita sunt conforme cu așteptările sale, prin vizionarea, inspectarea acestora și că a avut cunoștință că, în calitate de cumpărător, va prelua locomotivele în starea în care se află la locul de depozitare.

Cu privire la această situație de fapt, recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat-o raportat la prevederile art. 1350 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care:

"orice persoana trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat", respectiv art. 1548 C. civ., potrivit căruia:

"culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării."

Prin urmare, s-a învederat că este neîntemeiat considerentul instanței de apel potrivit căruia "nu s-a făcut dovada existenței răspunderii civile contractuale a pârâtei și nici a existenței în patrimoniul reclamantei a unei creanțe certe, lichide și exigibile pentru a putea fi solicitate penalități."

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar, la data de 1 noiembrie 2020, a fost înregistrat la dosar punctul de vedere la raport transmis de recurentă.

Prin încheierea din 9 februarie 2021 s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen la 13 aprilie 2021 cu citarea părților, cu mențiunea că va fi pusă în discuție excepția nulității recursului.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., invocând formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care își întemeiază recursul și nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Deși, invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1270, art. 1350 alin. (1), art. 1531 alin. (1), art. 1533 și art. 1548 C. civ., recurenta nu indică ce critici de nelegalitate aduce deciziei din apel, care face obiectul recursului, prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Se reține că întreaga construcție a recursului reclamantei vizează exclusiv aspecte privind modul de interpretare a prevederilor contractuale, atitudinea subiectivă a părților, executarea obligațiilor contractuale, motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocat doar cu scopul de a repune în discuție situația de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, precum și succinta relatare a situației de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea efectivă a controlului de legalitate al deciziei recurate.

În cauză, recurenta-reclamantă critică decizia recurată sub aspectul netemeiniciei, tinzând, în realitate, la restabilirea situației de fapt ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală.

Criticile recurentei, constând în reluarea situației de fapt, prin care se arată că din nicio manifestare a părților nu rezultă că acestea au prorogat termenul de plată și/sau termenul de ridicare a celor doua locomotive "până la momentul la care reclamanta va remedia defecțiunile tehnice", cât și cele prin care se susține că, în cuprinsul contractului, nu este reglementată o astfel de ipoteză, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 4.1 din contract: "Locomotivele se predau în starea în care se află la locurile de depozitare.", reprezintă o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Nici criticile recurentei prin care se susține că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de faptul ca, în speță, clauza 4.1 a fost cunoscuta de către intimata-pârâtă anterior participării la licitație, deoarece contractul cadru a fost anexat documentației de licitație, iar intimata-pârâtă nu a făcut niciun fel de observație în ceea ce privește clauzele contractuale din contractul cadru de vânzare, ulterior licitației, semnându-l, nu se pot constitui într-un motiv de nelegalitate.

Faptul că, potrivit susținerilor recurentei, intimata-pârâtă s-a asigurat că locomotivele pentru care va licita sunt conforme cu așteptările sale, prin vizionarea, inspectarea acestora și că a avut cunoștință că, în calitate de cumpărător, va prelua locomotivele în starea în care se află la locul de depozitare nu inseamnă indicarea unui motiv de nelegalitate, ci reprezintă prezentarea unei situații de fapt.

De altfel, chiar recurenta, a arătat în cuprinsul cererii de recurs că, în ceea ce privește această situație de fapt, instanța de apel nu a analizat-o raportat la prevederile art. 1350 alin. (1) C. civ. și art. 1548 C. civ.

Criticile recurentei se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanța de apel și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele, referindu-se, totodată, la modul de conduită a părților, la evaluarea comportamentului acestora, astfel încât nu se poate reține că au fost formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., prin cererea de recurs fiind aduse doar critici de temeinicie deciziei atacate.

Față de motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate de către recurentă, Înalta Curte reține că, în cuprinsul acestora, nu se regăsesc critici care să vizeze raționamentul expus de curtea de apel în cuprinsul deciziei prin care au fost arătate argumentele care au stat la baza respingerii apelului reclamantei și nici nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind formal invocate.

Întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. împotriva deciziei civile nr. 885/A din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2021.