Decizia nr. 1071/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la 23 martie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la secțiunea 4 "Plăți" din Condițiile generale și la art. 6 din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr. x din 18 octombrie 2008 încheiată de reclamanți cu D. S.A., stabilizarea, înghețarea cursului de schimb valutar pentru efectuarea plăților, în temeiul convenției de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, la un curs de 2,4481 RON/CHF pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, urmând ca pârâta să le restituie sumele plătite în plus. Totodată, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 1, pct. 3, lit. f) din Actul adițional nr. x la convenția de credit privind "valoarea totală plătibilă de către împrumutat" ca fiind 89.680,16 CHF, sumă calculată în mod eronat, urmând ca adaptarea contractului să se facă în funcție de eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, cu dobânda legală aferentă și constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la pct. 5 lit. a), b), c) din contractul de credit, condiții speciale, cu referire la comisionul de risc, comisionul de analiză, comisionul de rambursare anticipată și comisionul de gestiune. De asemenea, reclamanții au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și următoarele, art. 973 și următoarele, art. 998, art. 1391 și următoarele, art. 1541, art. 1744 C. civ., Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, art. 712 alin. (2) C. proc. civ.. art. 169 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, O.G. nr. 21/1992 republicată în 28.03.2007 și ulterior modificată, Codul consumului adoptat prin Legea nr. 296/2004 și Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 90/1999, Regulamentul BNR nr. 3/2007, Directiva 2008/48/CE, Legea nr. 284/2004, Decizia Curții Constituționale a României nr. 623/2016, cauzele CJUE C-26/13 Kasler vs. Ungaria și C-70/10 Krajsky Sud vs. Presove. Prin notele scrise depuse la 16 iunie 2017, reclamanții au completat acțiunea cu un nou capăt de cerere, prin care au solicitat obligarea pârâtei să efectueze conversia în RON a creditului acordat reclamanților începând cu data de 6 ianuarie 2009, când cursul CHF era de 2,7110 RON, cu mai mult de 10% din valoarea acestuia de la data semnării convenției de credit, fiind expuși riscului valutar, în timp ce banca, în secțiunea 4 "Plăți" la punctele 4.2 și 4.3 a inserat clauza de conversie numai în favoarea sa.

Prin sentința civilă nr. 210 din 9 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanți, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din convenția de credit prevăzute la art. 5 lit. a) privind "comisionul de risc" și art. 5 lit. c) privind "comisionul de rambursare în avans" din condițiile speciale, art. 4.2. I parțial din condițiile generale privind "dreptul, dar nu și obligația" băncii de a converti în Ron creditul acordat, art. 1, pct. 3, lit. f) parțial din Actul adițional nr. x din 29 octombrie 2010, în măsura în care suma de 89.680,16 CHF conține comision de risc și comision de rambursare în avans. De asemenea, a fost obligată pârâta C. S.A. în calitate de continuator de personalitate juridică a D. S.A., să restituie reclamanților sumele încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, respectiv comisionul de risc și comisionul de rambursare în avans, sume la care se va adăuga dobânda legală începând cu data fiecărei plăți și până la data restituirii efective a debitului principal și să să convertească creditul acordat reclamanților din CHF în RON la cursul de schimb CHF/RON mai mare cu 10% față de valoarea acestuia la data semnării convenției, cu aplicarea prevederilor Secțiunii 4 "Plăți" din condițiile generale ale convenției. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamanților privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 lit. b) condiții speciale din convenție privind "comisionul de analiză a dosarului de credit" și art. 6 din condițiile speciale, precum și cererea privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data semnării convenției. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Împotriva acestei sentințe au promovat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 66/2011 din 11 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării caracterului abuziv și nulității absolute a clauzelor privind "comisionul de acordare" stipulat la art. 5 lit. b) din convenția de credit și a comisionului de risc redefinit comision de administrare prin actele adiționale subsecvente și a fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, respectiv comisionul de acordare și comisionul de administrare, sume la care se va adăuga dobânda legală datorată pentru întârzierea în executarea obligațiilor scadente, dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data fiecărei plăți și până la data restituirii efective a debitului principal. Totodată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secțiunea 4 "Plăți" din condițiile generale ale convenției la punctele 4.2. I/II; 4.3 I/II, s-a dispus anularea parțială a convenției de credit, efectele produse între părți, anterior datei de 6.01.2009, fiind menținute. S-a dispus anularea actelor adiționale subsecvente, respectiv actul adițional nr. x din 29.10.2010 și actul adițional nr. x din 29.10.2010 și repunerea părților în situația anterioară, în sensul că au fost obligați reclamanții să restituie capitalul împrumutat în moneda CHF, neachitat la 6.01.2009, convertit în RON la cursul din data de 6.01.2009, dată la care CHF s-a apreciat față de Ron, raportat la cotația de la data încheierii contractului, cu mai mult de 10%, fără ca banca să pună în aplicare clauza de la art. 4.2. Au fost obligați reclamanții la plata dobânzii legale remuneratorii calculată asupra capitalului împrumutat în CHF convertit în RON la cursul din data de 6.01.2009, când CHF s-a apreciat față de Ron, raportat la cotația de la data încheierii contractului, cu mai mult de 10%, dobândă calculată până la data plății compensării debitului principal. Referitor la ratele achitate de reclamanți după data de 6.01.2009 cu titlu de capital, dobândă, alte costuri, comisioane, inclusiv cele percepute în baza clauzelor abuzive, convertite în RON, la cursul de la data plății, instanța de apel a dispus restituirea de către pârâtă, fiind adiționate cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data fiecărei plăți și până la data restituirii compensării, trebuind deduse din sumele ce trebuie restituite de consumatori. În rest, au fost păstrate dispozițiilor primei instanțe, care nu sunt contrare statuărilor instanței de apel. De asemenea, instanța de apel a respins apelul declarat de pârâtă și a fost obligată să plătească reclamanților suma de 6.764,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Prin încheierea din 13 mai 2021, instanța de apel a respins cererea de lămurire a deciziei civile nr. 66 din 11.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, formulată de apelanții - reclamanți.

Recursul principal declarat de pârâta C. S.A. La 24 martie 2021, pârâta C. S.A a formulat recurs principal împotriva deciziei civile nr. 66/2011 din 11 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat depășirea limitelor învestirii instanței, raportat la faptul că reclamanții nu au solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea convenției de credit, ci constatarea caracterului abuziv al clauzelor, pretinzând aplicarea unei soluții sui generis, de stabilizare care nu are corespondent în Legea nr. 193/2000 și care trebuia să conducă la respingerea cererii. Raportat la solicitarea reclamanților din acțiune și încadrarea acesteia în drept, recurenta-pârâtă a precizat că nu poate fi primită modificarea cererii în apel, cu ocazia concluziilor orale și nici adiționarea de pretenții noi, în sensul anulării întregului contract, subliniindu-se în aceste condiții că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, aceasta fiind pronunțată cu neobservarea conținutului concret al clauzelor analizate, în ceea ce privește caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secțiunea 4 "Plăți" din condițiile generale ale convenției la punctele 4.2.1/II; 4.3 l/II. Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a avut în vedere premise care nu se regăsesc în cuprinsul clauzelor analizate de la secțiunea indicată, subliniind că acestea ar avea ca obiect "adaptarea contractului pentru situația în care ulterior încheierii acestuia se înregistrează o fluctuație de peste 10% a cursului de schimb", adaptare însă pe care o abordează din perspectiva unei obligații și nu a unui drept de conversie la creșterea cursului cu 10%. În condițiile în care, pentru pronunțarea hotărârii recurate, instanța de apel se raportează la premisa asumării de către bancă a unei obligații de conversie, obligație care nu transpare din clauzele contractuale, în acest context, s-a învederat că motivele reținute pentru a statua asupra clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din Condițiile generale sunt străine de natura cauzei. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai subliniat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât în considerente se reține, pe de-o parte, autonomia clauzei de la art. 4.1. privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune principiul nominalismului exclus de la controlul caracterului abuziv, făcându-se trimitere la pct. 7, pag. 27 din decizia recurată, pentru ca mai apoi să conchidă în sensul că fără clauzele subsecvente privitoare la conversie de la art. 4.2. și 4.3. contractul nu ar putea continua, astfel cum a reținut instanța de apel la fila x din decizia recurată. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 3 alin. (2), art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, interpretarea și aplicarea greșită a Directivei 93/13/CEE, nesocotirea prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864 și încălcarea dezlegărilor din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-81/19. Potrivit recurentei, controlul caracterului abuziv al clauzelor contractuale se face ținând seama de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) și la art. 5 din Directiva 93/13/CEE, respectiv dacă o astfel de clauză îndeplinește cerințele bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această Directivă, și nu vizează eventuala neinserare a unei clauze de "adaptare" obligatorii la momentul atingerii unui prag. Recurenta susține că obligația băncii de conversie ar însemna o modificare a condițiilor contractuale, care nu are niciun suport legal și o adăugarea la lege, art. 4 din Legea nr. 193/2000 neprevăzând o atare ipoteză. Clauzele înscrise la art. 4.2. și 4.3. din Condițiile generale nu prevăd obligații excedentare față de principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, astfel că nu sunt de natură a crea în detrimentul împrumutaților un dezechilibru semnificativ. Recurenta-pârâtă învederează că decizia instanței de apel este în contradicție inclusiv cu încheierea de sesizare a CJUE și cu hotărârea pronunțată în cauza C-81/19. Astfel, cu privire la mecanismul de acordare-rambursare și clauzele de la art. 4.2 - 4.3 din Condițiile generale, raportându-se la Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, pronunțată în cauza C-81/19, recurenta-pârâtă a susținut că o atare clauză, care reflectă o normă supletivă, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE. Cu privire la concluzia instanței de apel referitoare la caracterul pretins abuziv al unor clauze subsecvente care prevăd o facilitate și nu o înrăutățire a principiului nominalismului, recurenta-pârâtă a susținut că nu pot fi considerate abuzive și nici că ar putea fi supuse controlului în sensul reținut de instanța de apel. De asemenea, s-a mai subliniat că excluderea de la control a clauzei care reflectă principiul nominalismului, trebuia să conducă în mod corelativ și la excluderea de la control a clauzelor subsecvente care prevăd un drept în plus pentru consumator. În considerarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, a încălcat dispozițiile art. 1578 și art. 969 C. civ. din 1864, aplicând greșit dispozițiile legale din materia contractului de împrumut cu dobândă. Recurenta-pârâtă precizează că nicio prevedere legală nu legitimează intervenția în contract, în sensul modificării vreunei clauze contractuale ca efect al reținerii pretinsului caracter abuziv, dimpotrivă, prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 interzic o atare intervenție. S-a învederat că art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu precizează, pentru ipoteza imposibilității continuării contractului, sancțiunea anulării, ci prevede o sancțiune sui generis, încetarea contractului cu efecte pentru viitor, fără a se putea pune în discuție prestațiile executate anterior. Prin urmare, dreptul național nu menționează anularea în acest caz, ci încetarea. În continuare, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, a regimului juridic al nulității, a principiului repunerii în situația anterioară și al plății nedatorate, inexistența unui temei legal și aplicarea greșită a normelor privind dobânda legală. Referitor la clauzele privind comisionul de risc și cel de administrare, recurenta consideră că acestea nu sunt abuzive, instanța de apel încălcând și aplicând greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nesocotind art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate de CJUE prin Hotărârea din 3 octombrie 2019 pronunțată în cauza C-621/17, motiv de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește remediul stabilit de instanța de apel în legătura cu clauzele 4.2.1/11 si 4.3 I/II, respectiv anularea parțială a convenției de credit, anularea actelor subsecvente și a măsurilor stabilite în legătură cu acestea, recurenta pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În final, recurenta-pârâtă a prezentat motivele de recurs cu privire la clauzele înscrise la art. 5 lit. a), b), c) din Condițiile speciale, respectiv comisionul de risc, comisionul de analiză, comisionul de rambursare anticipată, precum și cu privire la comisionul de administrare din Actul adițional nr. x/29.10.2010. În acest sens, s-a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind invocat motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul incident declarat de reclamanții A. și B. La 10 septembrie 2021, reclamanții au formulat, în temeiul art. 491 C. proc. civ., recurs incident, prin care au solicitat casarea în parte a hotărârii instanței de apel, în sensul constatării nulității absolute a convenției de credit, fără a păstra efectele produse între părți anterior datei de 06.01.2009, cum a dispus instanța de apel și cu păstrarea celorlate dispoziții ale deciziei atacate. Totodată, reclamanții au solicitat ca restituirea capitalului împrumutat în moneda CHF convertit în RON, să se facă la cursul din 15 octombrie 2008, cu obligarea recurentei-pârâte la restituirea ratelor, altor costuri, comisioane, inclusiv cele percepute în baza clauzelor abuzive, convertite în RON, la cursul de schimb CHF/RON de la data fiecărei plăți, cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data fiecărei plăți și până la data restituirii sau compensării, cu deducerea sumelor ce trebuie restituite de consumatori. În subsidiar, recurenții-reclamanți au solicitat ca instanța de recurs să modifice parțial considerentele deciziei atacate și să constate că mecanismul de conversie prevăzut în secțiunea "Plăți" art. 4.2, 4.3. din Condițiile Generale ale Convenției de credit, respectiv clauzele referitoare la conversie, nu fac parte din obiectul principal al contractului, fiind calificate în jurisprudența CJUE ca fiind accesorii, secundare. În susținerea recursului, recurenții-reclamanți au precizat că instanța de apel putea să pronunțe o soluție de constatare a nulității absolute totale a convenției de credit ca urmare a anulării clauzei abuzive privitoare la mecanismul de conversie a monedei creditului, în măsura în care a reținut că aceasta face parte din obiectul principal al contractului, clauzele fiind integral abuzive. Menționează recurenții-reclamanți că abuzul și efectele acestor clauze s-au manifestat la data de 06.01.2009, dată la care cursul de schimb CHF/RON a depășit pragul de 10%, condiție pentru a opera mecanismul de conversie prevăzut în secțiunea "Plăți" 4.2, 4.3.

La 10 septembrie 2021, recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care au solicitat respingerea recursului formulat și menținerea hotărârii atacate, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. La 11 octombrie 2021, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de reclamanți, prin care a invocat excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, excepții ce au fost respinse prin încheierea de ședință din 8 martie 2022. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului incident. La 11 octombrie 2021, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea reclamanților, prin care a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor acestora, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. La 4 ianuarie 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere la raport. Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepțiile nulității și a inadmisibilității recursului incident, pentru motivele consemnate în cuprinsul acesteia, a admis în principiu recursurile și a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Recursul recurentei-pârâte C. S.A. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocându-se faptul că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei și atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Având în vedere efectele pe care le produc motivele de recurs încadrate de către recurenta-pârâtă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate critica referitoare la depășirea limitelor învestirii și încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat depășirea limitelor învestirii instanței, raportat la faptul că reclamanții nu au solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea convenției de credit, ci constatarea caracterului abuziv al clauzelor, solicitând aplicarea unei soluții sui generis, de stabilizare, care însă nu are corespondent în Legea nr. 193/2000 și care trebuia să conducă la respingerea cererii. Raportat la solicitarea reclamanților din acțiune și încadrarea acesteia în drept, recurenta-pârâtă a precizat că nu poate fi primită modificarea cererii în apel, cu ocazia concluziilor orale și nici adiționarea de pretenții noi, în sensul anulării întregului contract, deoarece în aceste condiții hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și a principiilor procesuale a căror respectare este asigurată prin dispoziția legală menționată. Normele de protecție a consumatorilor nu implică încălcarea prevederilor procedurale și nici nerespectarea garanțiilor procesuale ale celeilalte părți. Pentru a verifica dacă instanța de apel a respectat limitele efectului devolutiv al apelului sub aspectul cauzei juridice a acțiunii, se impune a observa cauza cererii de chemare în judecată, înțeleasă ca situație de fapt constituită din împrejurările de fapt, circumstanțe, principii și reguli juridice necesare pentru explicarea și lămurirea obiectului procesului și care constituie fundamentul pretenției supuse judecății. Cu titlu prealabil, se va reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A. și B. au solicitat constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la secțiunea 4 "Plăți" din Condițiile generale și la art. 6 din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr. x/18.10.2008, înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului, urmând ca pârâta să le restituie sumele plătite în plus. Totodată, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a clauzei prevăzuta la art. 1, pct. 3 lit. f) din Actul adițional nr. x la convenția de credit privind "valoarea totală plătibilă de către împrumutat" ca fiind 89.680,16 CHF, urmând ca adaptarea contractului să se facă în funcție de eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, cu dobânda legală aferentă și constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la pct. 5 lit. a), b), c) din contractul de credit condiții speciale, cu referire la comisionul de risc, comisionul de analiză, comisionul de rambursare anticipată și comisionul de gestiune. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și următoarele, art. 973 și următoarele, art. 998, art. 1391 și următoarele, art. 1541, art. 1744 C. civ., Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, art. 712 alin. (2) C. proc. civ.. art. 169 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, O.G. nr. 21/1992 republicată în 28.03.2007 și ulterior modificata, Codul consumului adoptat prin Legea nr. 296/2004 și Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 90/1999, Regulamentul BNR nr. 3/2007, Directiva 2008/48/CE, Legea nr. 284/2004, Decizia Curții Constituționale a României nr. 623/2016, cauzele CJUE C-26/13 Kasler vs. Ungaria și C-70/10 Krajsky Sud vs. Presove. Prin notele scrise depuse la 16 iunie 2017, reclamanții au completat acțiunea cu un nou capăt de cerere, prin care au solicitat obligarea pârâtei să efectueze conversia în RON a creditului acordat reclamanților începând cu data de 6 ianuarie 2009, când cursul CHF era de 2,7110 RON, cu mai mult de 10% din valoarea acestuia de la data semnării convenției de credit, fiind expuși riscului valutar, în timp ce banca, în secțiunea 4 "Plăți" la punctele 4.2 și 4.3 a inserat clauza de conversie numai în favoarea sa. Prima instanță, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de risc, comisionul de rambursare în avans, din condițiile speciale, constatarea caracterului abuziv a art. 4.2. I parțial din condițiile generale privind "dreptul, dar nu și obligația" băncii de a converti în RON creditul acordat; art. 1 pct. 3 lit. f) parțial din Actul adițional nr. x/29.10.2010, în măsura în care suma de 89.680,16 CHF conține comision de risc și comision de rambursare în avans. A obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanților sumele încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, la care se va adăuga dobânda legală, precum și să convertească creditul din CHF în RON la cursul de schimb CHF/RON mai mare cu 10% față de valoarea acestuia la data semnării convenției, cu aplicarea prevederilor Secțiunii 4 "Plăți" din condițiile generale ale convenției. A fost respinsă cererea reclamanților privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 lit. b) condiții speciale din convenție privind "comisionul de analiză a dosarului de credit" și art. 6 din condițiile speciale, precum și cererea privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data semnării convenției. Împotriva sentinței civile nr. 210 din 9 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, au formulat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A. Reclamanții au solicitat reformarea hotărârii atacate, în sensul admiterii pretențiilor referitoare la stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la valoarea de la data contractării, pe toată durata contractului, obligărea pârâtei la restituirea sumelor plătite peste această valoare, cu daune-interese cuantificate la nivelul dobânzii legale penalizatoare. În subsidiar, pentru ipoteza validării statuărilor primei instanțe referitoare la conversia creditului din CHF în RON, reclamanții, au solicitat reformarea hotărârii atacate în sensul înlăturării dispozițiilor privitoare la aplicarea prevederilor secțiunii 4 - Plăți - din condițiile generale ale convenției, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive care reglementează mecanismul conversiei, cu daune-interese cuantificate la nivelul dobînzii legale penalizatoare. De asemenea, reclamanții au solicitat reformarea hotărârii, în sensul anulării mențiunii de la art. 3 pct. 1 lit. f) din Actul adițional nr. x din 21.10.2010, care reglementează costul contractului la nivelul sumei de 89,680,16 CHF. Pârâta C. S.A., prin apelul formulat, a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecința respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 66/2011 din 11 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul constatării caracterului abuziv și nulității absolute a clauzelor privind comisionul de acordare și a comisionului de risc redefinit comision de administrare. Totodată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secțiunea 4 "Plăți" din condițiile generale ale convenției, la punctele 4.2. I/II; 4.3 I/II. S-a dispus anularea parțială a convenției de credit, efectele produse între părți, anterior datei de 6.01.2009 fiind menținute, s-a dispus anularea actelor adiționale subsecvente și repunerea părților în situația anterioară. Au fost obligați reclamanții la plata dobânzii legale remuneratorii calculată asupra capitalului împrumutat în CHF convertit în RON la cursul din data de 6.01.2009, iar pârâta a fost obligată să restituie ratele achitate de reclamanți după data de 6.01.2009 cu titlu de capital, dobândă, alte costuri, comisioane, inclusiv cele percepute în baza clauzelor abuzive. A fost respins apelul pârâtei C. S.A. Pentru argumentele ce se vor arăta în continuare, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs încadrat de recurenta-pârâtă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Din această perspectivă, s-au formulat critici cu privire la aplicarea greșită de către instanța de apel a regulii procedurale instituite prin dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și în apel. Astfel cum prevede art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ., prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare și, de asemenea, în apel nu poate fi schimbată calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. În esență, recurenta-pârâtă a susținut că au fost nesocotite regulile de procedură întrucât instanța a soluționat apelul reclamanților raportat la chestiuni care nu au fost solicitate, fiind depășite limitele învestirii, având în vedere că reclamanții nu au solicitat anularea convenției de credit, ci a unor clauze, respectiv stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data semnării convenției. În considerentele deciziei recurate, analizând clauzele referitoare la conversie, instanța de apel a reținut că acestea sunt abuzive in integrum, iar ca o consecință a acestei constatări, fiind în directă conexiune cu obiectul principal al contractului, a reținut că se impune anularea parțială a convenției de credit. Instanța de apel a constatat că, în cauză, caracterul favorabil pentru consumatori al acestei soluții s-a conturat pe parcursul procesului, acesta nefiind evident la data depunerii cererii introductive, în anul 2017, când consumatorii încă nu achitaseră o sumă atât de mare încât să depășească suma acordată de Bancă cu titlu de împrumut. S-a mai constatat că dreptul național nu poate împiedica consumatorii să se prevaleze de nulitatea contractului, în temeiul art. 6 alin. (1) din Directivă. Cu privire la împrejurarea că reclamanții nu au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a contractului, nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin cererea de apel, aceasta fiind formulată pentru prima dată în concluziile orale preliminare, de la termenul din 17 septembrie 2020, iar instanța de apel a reținut că acest fapt nu constituie un impediment pentru a dispune în acest sens și nu are valențele unei cereri noi în apel. S-a constatat că nulitatea reprezintă un remediu subsecvent constatării caracterului abuziv al clauzelor analizate, care fac parte din obiectul principal al contractului, în condițiile în care nu există dispoziții contractuale sau legale supletive care să le înlocuiască. Procedând astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată încălcând dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., fiind corectă sub acest aspect critica recurentei-pârâte conform căreia aplicarea normelor privind protecția consumatorilor nu poate avea drept consecință încălcarea dispozițiilor procedurale ori nerespectarea garanțiilor procesuale ale celorlalte părți. Instanța de apel, ca instanță de reformare a sentinței primei instanțe, era chemată să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele formulate în calea de atac, neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare care nu au fost indicate în conținutul motivelor de apel, nefiind nici cazul unor motive de ordine publică, invocate din oficiu. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. Potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Prevederile art. 479 C. proc. civ. obligă instanța de apel să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. În conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. Având în vedere limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în aplicarea principiului disponibilității, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În apel, în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu poate proceda la schimbarea cadrului procesual sub aspectul obiectului, ci numai la explicitarea lui în raport cu cererea formulată în primă instanță. O altă critică invocată de pârâta C. S.A. a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, aceasta fiind pronunțată cu neobservarea conținutului concret al clauzelor analizate, în ceea ce privește caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secțiunea 4 "Plăți" din condițiile generale ale convenției la punctele 4.2.1/II; 4.3 l/II. Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a avut în vedere premise care nu se regăsesc în cuprinsul clauzelor analizate de la secțiunea indicată, subliniind că acestea ar avea ca obiect "adaptarea contractului pentru situația în care ulterior încheierii acestuia se înregistrează o fluctuație de peste 10% a cursului de schimb", adaptare însă pe care o abordează din perspectiva unei obligații și nu a unui drept de conversie la creșterea cursului cu 10%. Totodată, s-a mai susținut că instanța de apel a reținut motive străine de natura cauzei cu ocazia analizării "comisionului de acordare", deși clauza înscrisă la art. 5 lit. b) din Condițiile speciale din Convenția de credit trimite la un "comision de analiză a dosarului de credit" în sumă de 60 CHF. De asemenea, recurenta-pârâtă a mai subliniat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât în considerente se reține, pe de-o parte, autonomia clauzei de la art. 4.1. privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune principiul nominalismului exclus de la controlul caracterului abuziv, făcându-se trimitere la pct. 7, pag. 27 din decizia recurată, pentru ca apoi să conchidă în sensul că fără clauzele subsecvente privitoare la conversie de la art. 4.2. și 4.3. contractul nu ar putea continua, astfel cum a reținut instanța de apel la fila x din decizia recurată. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că este fondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva invocării motivelor străine de natura cauzei, în rejudecare, instanța de apel urmând a analiza criticile formulate în apel cu privire la caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în secțiunea 4 "Plăți" din condițiile generale ale convenției la punctele 4.2.1/II; 4.3 l/II, precum și clauza înscrisă la art. 5 lit. b) din Condițiile speciale din Convenția de credit care face trimitere la un "comision de analiză a dosarului de credit". Totodată, în rejudecare, instanța de apel va clarifica și aspectul privitor la motivele contradictorii invocate de recurenta-pârâtă, referitoare la considerentul vizând autonomia clauzei de la art. 4.1. privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune principiul nominalismului exclus de la controlul caracterului abuziv, prin raportare la cele reținute de instanța de apel cu privire la continuarea contractului de credit. Prin urmare, se constată că decizia recurată nu respectă exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ., întrucât nu cuprinde analiza tuturor argumentelor pe care se sprijină cererea de apel, prin arătarea motivelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică obligația instanței de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară și precisă, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar. În ceea ce privește recursul incident, prin care recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat nulitatea întregului contract, Înalta Curte îl va respinge pentru identitate de rațiune, raportat la faptul că, în cauză, nu pot fi depășite limitele învestirii, întrucât în recurs se verifică legalitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Or, în cauză, recurenții-reclamanți, prin recursul promovat, în realitate, formulează cereri noi, ce nu mai pot fi examinate în contextul arătat. Față de efectul produs prin analiza criticilor încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de către recurenta-pârâtă C. S.A. prin cererea de recurs și încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă pârâta C. S.A., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Totodată, va respinge ca nefondat recursul incident declarat de reclamanții A. și B.. Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Raportat la soluția de admitere a recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată solicitate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. nu pot fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestor cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.