ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1038/2022

Ședința publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă la data de 22 ianuarie 2019 sub dosar nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat constatarea nulității și anularea deciziei nr. 56 din 30 noiembrie 2011 și repunerea părților în situația anterioară emiterii acesteia.

Prin sentința civilă nr. 990 din 30 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea nulității înregistrării contractului individual de muncă nr. x/10.05.2018.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., constatându-se că la data de 10 mai 2018 s-a încheiat între părți un contract pe perioadă nedeterminată.

A fost anulată decizia nr. 56/30.11.2018 emisă de pârâtă și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii acesteia și a fost obligă pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi salariale de care acesta ar fi beneficiat, începând cu data de 1 decembrie 2018 și până la pronunțarea prezentei hotărâri.

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea la plata drepturilor salariale aferente perioadei 07-10.05.2018, constatarea includerii în contract a unei clauze de mobilitate, obligarea pârâtei la achitarea unui spor de 50% din venitul net începând cu 7 mai 2018 și la plata daunelor morale de 100.000 Euro.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul A. și pârâta B. S.R.L..

La termenul din 14 septembrie 2021, apelantul-reclamant A., arată că susține cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a dezlega chestiunea de drept referitoare la art. 253 alin. (1) și (2) Codul muncii prin raportare la art. 272 Codul muncii.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție formulată de apelantul-reclamant A., fiind respinsă cererea de suspendare a cauzei, sens în care a acordat termen la 12 octombrie 2021, cu citarea părților.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., întrucât o consideră nefondată, netemeinică, neconstituțională și nelegală, fiind în mod greșit respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și de asemenea apreciază că în mod eronat a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 414, teza I C. proc. civ.

La termenul din 5 mai 2022, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a reținut următoarele:

Hotărârea ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea atacată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Prezentul recurs are ca obiect o hotărâre, care nu este supusă niciunei căi de atac, prin care Curtea de Apel Ploiești, prin încheierea din 14 septembrie 2021 a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la art. 253 alin. (1) și (2) Codul muncii prin raportare la art. 272 Codul muncii formulată de apelantul-reclamant A..

Art. 519 C. proc. civ. prevede că "dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, a cărei lămurire depinde de soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Cute de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Potrivit art. 520 alin. (1) din C. proc. civ. stabilește că:

"Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Caracterul definitiv conferit acestei hotărâri, prin reglementarea legală, exclude posibilitatea declarării căii de atac a recursului.

În consecință, hotărârea atacată nu era susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Conform art. 457 din C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

În cea ce privește cererea recurentului de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 520 alin. (1) teza I partea finală a C. proc. civ. se reține că partea nu mai insistă în demersul său câtă vreme a depus la dosar o cerere de renunțare la judecata întregului dosar nr. x/2019.

În consecință, față de considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2022.