ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5647/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel

cum a fost formulată V.I. și M.M.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, modificarea Deciziei nr.

12382/FF din 18 mai 2010, sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite

prin Raportul de evaluare cu nr. 16166/R/2009, respectiv, stabilirea printr-un

nou raport de evaluare ce urmează a fi administrat în cauză, a valorii reale a

imobilului indicat.

Prin Sentința nr. 243

din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții V.I. și

M.M.L., a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenientul D.P.E. și a respins cererea de chemare în garanție a expertului

evaluator C.P.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că în cauză decizia de stabilire a

despăgubirilor s-a realizat de Comisie în condiții de legalitate, în baza

raportului de evaluare ce a avut în vedere STI, neexistând motive de legalitate

care să afecteze valabilitatea actului conform art. 19 din Titlu VII al Legii

nr. 247/2005.

Sentința menționată a

fost recurată de reclamanții V.I. și M.M.L. și intervenientul D.P.E., iar prin

Decizia nr. 4009 din 9 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de

V.I., M.M.L. și D.P.E. împotriva Sentinței nr. 243 din 14 septembrie 2011 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de recurs a reținut că motivele de nelegalitate

invocate sunt comune ambelor recursuri și vizează, în principal, nulitatea

sentinței recurate care a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 16

pct. 13 din Normele metodologice ale Legii nr. 247/2005 și, în subsidiar,

nelegalitatea sentinței atacate prin care s-a respins contestația formulată de

recurenți, motive de recurs ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

Instanța de recurs a

apreciat că nu se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., din două considerente:

În primul rând,

nemotivarea sentinței recurate cu privire la aspectul de nulitate invocat, în

speță, necomunicarea raportului de evaluare care a stat la baza emiterii

deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, către părți, nu

reprezintă un motiv de casare cu trimitere spre rejudecare.

În al doilea rând,

Raportul de evaluare nr. 166/R/2009 întocmit în Dosarul nr. 14775/FFCC/2008 a

fost comunicat titularului dosarului V.I. conform deciziei de comunicare aflată

la fila 42 dosar fond, recurent care a contestat raportul de evaluare comunicat

prin Adresa înregistrată sub nr. 3953/SCFF din 9 iunie 2010.

Identic a procedat și

recurentul M.M.L. care a declarat că nu este de acord cu evaluarea la data de 4

februarie 2010, iar în ceea ce privește comunicarea către recurenții V.I. și

D.P.E. a raportului de evaluare, acest fapt nu s-a realizat deoarece aceștia au

dobândit drepturi litigioase conform contractelor de cesiune, necomunicate

autorității pârâte. Astfel cuantumul despăgubirilor a fost împărtășit pe cote

astfel 50% în favoarea recurentului-intervenient D.P.E. și o cotă egală de 25%

fiecare pentru recurenții-reclamanți V.I. și M.M.L.

Referitor la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că

este nefondat, în cauză soluția de respingere a acțiunii și a cererii de

intervenție, pe considerentul legalității Deciziei 12382/2010 fiind dată cu

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005

și a Normelor Metodologice de aplicare.

Sub acest aspect,

instanța de recurs a reținut că judecătorul fondului și-a însușit în mod corect

concluziile primului raport de expertiză privind suma stabilită cu titlu de

despăgubire de 306.000 RON și a înlăturat motivat raportul de expertiză

judiciar și răspunsul la obiecțiuni comunicat sub nr. 295 din iunie întocmit de

același expert care efectuase primul raport de expertiză numitului C.P. -

chemat în garanție, în prezenta cauză.

Astfel, a constatat

că prima instanță a analizat corect legalitatea deciziei contestate

reprezentând titlu de despăgubire emis în baza Legii nr. 247/2005, în raport de

actele și operațiunile care au stat la baza emiterii sale conform art. 18 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, deoarece decizia a fost contestată ca act

administrativ, iar la baza emiterii deciziei contestate au stat actele din care

rezultă situația juridică a ''terenului în litigiu care a fost reconstituit în

proprietatea recurenților sau a autorităților acestora în baza Legii nr. 18/199

și a Legii nr. 1/2000 ca teren agricol extravilan și nu ca teren intravilan.

De asemenea, a

apreciat că, în mod corect a fost evaluat terenul agricol extravilan, în anul

2008, având în vedere metoda comparației, care constă în analizarea unor

tranzacții sau prețuri de oferte recente, la nivelul lunii noiembrie 2008,

pentru trenuri comparabile, conform STI.GN1., situația juridică a terenului în

litigiului fiind stabilită corect de autoritatea intimată și contestată de

instanța de fond, neputând fi reținută o altă situație juridică atestată

ulterior prin Adresa nr. 6202 din 10 iunie 2009, răspuns la Cererea nr. 5419

din 19 mai 2010. Această adresă este ulterioară emiterii Deciziei nr. 12382/FF

din 18 mai 2010 și este depusă pro cauza la dosar, nefiind de natură a infirma

legalitatea deciziei contestate în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

stabilite prin raportul de evaluare nr. 16166/R/2009 la nivelul sumei de

306.000 RON.

Totodată, a observat

că prima instanță a înlăturat motivat raportul de expertiză judiciar și

răspunsul la obiecțiuni, constatând că între valoarea despăgubirilor stabilite

de cei doi experți prin folosința aceleiași metode există o diferență de

valoare disproporționat de mare în favoarea expertizei realizată cu ocazia

judecării, în fond, fără ca diferența de valoare să se bazeze pe existența unei

situații obiective care să determine și să justifice discrepanța dintre cele

două valori.

Concluzionând,

instanța de recurs a apreciat că prima instanță a justificat în mod corect

faptul că raportul de expertiză efectuat în baza procedurii administrative are

relevanță juridică mai mare, deoarece a fost efectuată prin metoda comparației

potrivit STI, cu caracteristicile teritoriale și economice ale zonei și

categoria de la data la care s-a formulat cererea de despăgubire - anul 2008 și

nu în raport cu o situație juridică din anul 2010 și justificată pe un raport

de expertiză care a avut în vedere o situație probabilă, dezvoltarea economică

viitoare a localității Șelimbăr - județului Sibiu.

Contestația în

anulare formulată împotriva Deciziei nr. 4009 din 9 octombrie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1371/57/2010 a fost

întemeiată de recurenții-contestatori pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc.

civ. respectiv dezlegarea dată soluționării recursurilor a fost rezultatul unei

greșeli materiale.

Contestatorii arată

în motivarea căii de atac formulată că eroarea materială care a determinat, în

opinia lor respingerea recursurilor ca nefondate, constă în faptul că s-a

menționat greșit în raportul de evaluare întocmit în Dosarul nr. 14775/FFC/2008

a CCSD a fost comunicat titularului V.I. conform deciziei de comunicare.

Aceasta fără a se observa că la fila 42 dosar fond este dovada comunicării

deciziei de stabilire a despăgubirilor, respectiv decizia emisă la data de 18

mai 2010 și comunicată la 3 iunie 2010.

Contestatorii

apreciază că această eroare materială a reprezentat considerentul pentru care

instanța de recurs a respins recursurile ca nefondate.

A doua eroare

materială invocată în cuprinsul contestației în anulare constă în faptul că instanța

de recurs nu a observat înscrisul, acesta reprezentând dovada comunicării

raportului de evaluare mai înainte de emiterea deciziei de stabilire a

despăgubirilor.

Contestatorii

apreciază că aceste erori materiale au determinat soluția greșită a respingerii

recursurilor apreciindu-se ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.

318 C. proc. civ.

La dosar

intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea

contestației în anulare ca nefondată.

Curtea analizând

contestația în anulare, în raport de motivele invocate apreciază, pentru

următoarele considerente că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 318 C. proc. civ. în sensul existenței unei erori materiale care să fie

hotărâtoare în ceea ce privește soluția de respingere a recursurilor dispusă

prin Decizia nr. 4009 din 9 octombrie 2012.

În primul rând prin

Decizia nr. 4009 din 9 octombrie 2012 recursurile, declarate de

contestatorii-recurenți, au fost respinse, ca nefondate, menținându-se soluția

de respingere a acțiunii dispusă prin Sentința civilă nr. 243 din 14 septembrie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia. În recurs cauza nu a fost

soluționată în baza unei excepții de procedură sau de fond, fiind analizat

fondul sentinței recurate prin care a fost respinsă contestația formulată

împotriva deciziei de stabilire a despăgubirilor.

În al doilea rând

erorile materiale invocate de contestatori privind data comunicării sau

recomunicării raportului de evaluare către părțile interesate nu îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

Aceasta deoarece

dezlegarea dată de către instanța de recurs, prin soluția de respingere a

recursurilor ca nefondate, nu este rezultatul direct sau indirect al erorilor

materiale invocate privind data comunicării raportului de evaluare.

Instanța de recurs a

respins recursurile ca nefondate, motivat de temeinicia și legalitatea

sentinței recurate prin care s-a omologat raportul de evaluare efectuat în faza

procedurii administrative și a respins motivat raportul de expertiză judiciară

efectuat în cadrul judecății în primă instanță.

Curtea constată că

erorile invocate nu au reprezentat motivul determinant al respingerii

recursurilor ca nefondate. Motivat, instanța de recurs, prin decizia contestată

a apreciat, datorită diferenței de valoare a despăgubirilor stabilite prin cele

două rapoarte, că raportul de expertiză efectuat în etapa procedurii

administrative este cel corect în raport de actele și situația concretă de la

data formulării cererii de despăgubire, anul 2008, și aceasta în mod

independent de data comunicării raportului de evaluare.

Fapt de necontestat,

raportul de evaluare a stat la baza emiterii Deciziei nr. 12382/2010 emisă de

intimată, decizia care a fost contestată sub aspectul cuantumului

despăgubirilor stabilite de Comisie, contestare care a presupus efectuarea unui

al doilea raport de evaluare, care motivat nu a fost însușit de prima instanță.

Iar prin Decizia

contestată nr. 4009 din 9 octombrie 2012 s-au respins recursurile ca nefondate

menținându-se ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

Față de cele expuse

mai sus pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 318 C. proc. civ.,

Curtea în baza art. 320 C. proc. civ. va respinge contestația în anulare, ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de V.I., M.M.L. și D.P.E. împotriva Deciziei nr. 4009 din

9 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM