ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1131 din 10 octombrie 2018 a Judecătoriei Botoșani, pronunțată în dosarul nr. x/2016, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (3) din C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, modificată.

S-a constatat că inculpatul a fost reținut pe data de 29 octombrie 2015 și arestat preventiv din 30 octombrie 2015 și până la 02 noiembrie 2015.

A fost respinsă acțiunea civilă alăturată procesului penal de către partea civilă B., ca nefondată.

A fost respinsă cererea părții civile B., de acordare a cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocat ales, ca nefondată.

Analizând actele și lucrările dosarului prima instanță a reținut ca fiind temeinic dovedită situația de fapt.

Astfel, prima instanță a reținut că inculpatul s-a întâlnit o singură dată cu B., cercetat penal în legătură cu accidentul auto din 05 iunie 2015, la circa o săptămână după eveniment, la asigurătorul S.C. C., când i-a prezentat pretenția de a fi despăgubit cu suma de 10.000 euro, după momentul la care B. a refuzat să-și declare vinovăția în provocarea accidentului, în cadrul procedurii amiabile de reparare a daunelor.

De asemenea, a constatat că inculpatul s-a întâlnit de două ori cu mama lui B. la mijlocul lunii iulie 2015, a doua oară la promisiunea acesteia de a-i răspunde la pretenția de a fi despăgubit cu suma de 10.000 euro. Inculpatul s-a întâlnit apoi la 27 octombrie 2015 cu B. și cu tatăl acestuia, la inițiativa acestora în sensul de a discuta condițiile unei împăcări în dosarul penal privind accidentul rutier din 05.06.2015, la câteva zile după ce, după trecere a mai mult de trei luni în care A. nu a contactat pe niciunul dintre cei pomeniți, B. a formulat plângerea penală din dosarul de față.

Față de cele expuse, instanța de fond a apreciat că fapta inculpatului de a pretinde să fie despăgubit de cel ce i-a provocat un prejudiciu, invocând în acest sens acționarea în judecată a vinovatului, după care acesta a procedat, în cadrul unui număr minim de întâlniri, nu realizează latura obiectivă a infracțiunii de șantaj. Amenințarea cu aplicarea legii nu reprezintă o activitate de constrângere în sensul arătat de art. 207 alin. (1) C. pen., iar temerea posibil produsă numitului B. trebuie socotită, mai degrabă cauzată, de spectrul angajării răspunderii sale pentru fapta pe care a comis-o, ci nu de prezentarea de către A. a consecinței respective. Mai mult, existența unei asemenea constrângeri trebuie să rezulte dintr-o minimă persuasiune, care să fie aptă de a produce temeri persoanei vătămate, ceea ce nu se dovedește în speță în raport de probele administrate, câtă vreme inculpatul s-a întâlnit o singură dată cu B. și numai de două ori cu mama acestuia, a doua oară la inițiativa respectivei.

Prima instanță a apreciat că inculpatul a dat dovadă de reținere în acțiunile desfășurate în perioada verii iunie - iulie și nu a exagerat în a-l presa pe cel pe care l-a considerat vinovat de daunele ce i-au fost pricinuite. În plus, nu există o probă credibilă din care să rezulte că s-ar fi folosit de calitatea sa de lucrător de poliție, susținerea martorei D. într-un asemenea sens ("cel mai tare gabor din oraș") fiind neverosimilă în raport cu limbajul folosit de inculpat conform înregistrărilor efectuate în cauză.

Totodată, instanța de fond a subliniat că, potrivit înscrisurilor prezentate de inculpat, acesta a purtat corespondență cu asiguratorul, în sensul realizării dezdăunării sale, în raport de conduita lui B., de refuz la a participa la procedura amiabilă. Mai mult decât atât inculpatul a acționat pe cale civilă S.C. C., prin sentința civilă nr. 3432 din 7 iulie 2017 a Judecătoriei Botoșani (dosar x/2016) instanța, admițând în parte cererea formulată de reclamantul A. și înregistrată pe rolul acestei instanțe la 9 august 2016, având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu pârâta S.C. C. și cu B. în calitate de intervenient forțat. În consecință, a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului A. suma de 5.500 euro (echivalent în RON la data executării) cu titlu de daune materiale și suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale. În aceste condiții, prima instanță a constatat că nu se poate vorbi în speță despre un "folos patrimonial injust" care să fi fost urmărit de inculpat.

Astfel prima instanță a reținut că inculpatul A. poate fi îndreptățit la a fi despăgubit moral și material de către B., aspect pentru care s-a emis deja o sentință civilă de către Judecătoria Botoșani, așa cum s-a arătat în precedente. În legătură cu aceste daune, este de consemnat că inculpatul a purtat guler cervical la momentul petrecut la S.C. C., iar că certificatul medical emis de Spitalul Militar Iași, depus la dosarul de față, indică o serie de afecțiuni ce ar putea fi considerate ca urmări ale accidentului din 05 iunie 2015, ceea ce poate conduce la ideea că evenimentul rutier din 05.06.2015 i-ar fi provocat un prejudiciu semnificativ

Instanța de fond a reținut că, într-adevăr, inculpatul A. a făcut și susțineri în sensul că de conduita lui va depinde soarta dosarului penal al lui B. (27 octombrie 2015 și 29 octombrie 2015), însă aceste presiuni s-au bazat pe adevărul că depunerea unei documentații medicale care să ateste că a avut nevoie de mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale va atrage activarea art. 196 alin. (3) C. pen. în sarcina lui B., iar o asemenea documentație poate exista, având în vedere certificatul medical anterior menționat. Esențial este că în aceste discuții inculpatul s-a arătat corect față de B., afirmând că, dacă va fi despăgubit, va remite un înscris în care să se consemneze acest fapt, care să fie înregistrat la dosarul penal deschis pe numele lui B. și care să-i servească acestuia, în sensul de a nu i se reține în cauză săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 196 alin. (3) C. pen.

S-a constatat că inculpatul A. a avut un comportament normal al unei persoane păgubite, care-și urmărește în limite rezonabile interesul de a fi despăgubit, presând în acest sens pe cel vinovat, dar în afara ilicitului penal. Exceptând declarațiile persoanei vătămate B. și ale părinților săi, martorii D. și E. (care, în mod evident sunt subiective) nu rezultă din nici o altă probă evidența unei constrângeri exercitate de către inculpat, prin violență sau amenințare, asupra părții vătămate B.. Mai mult, din vizionarea înregistrărilor ambientale efectuate cu ocazia flagrantului instanța reține că discuțiile dintre inculpat, persoana vătămată și tatăl acestuia sunt cât se poate de civilizate și relaxate, în interesul comun al stingerii unor eventuale litigii ivite în cadrul unui eveniment rutier.

Împotriva sentinței penale nr. 1131 din data de 10 octombrie 2018 a Judecătoriei Botoșani, pronunțată în dosarul nr. x/2016, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoșani, inculpatul A. și partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 597 din 01 iulie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoriei Botoșani și partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 1131 din 10.10.2018 a Judecătoriei Botoșani, a fost desființată, în totalitate, sentința penală atacată și în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) și (3) din C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, republicată.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica direct sau indirect ori cu persoana vătămată B. sau cu membrii de familie ai acesteia, respectiv E. și D. ori de a se apropia de aceștia la o distanță mai mică de 100 m, pe o durată de 3 ani, pedeapsă ce se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.. În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica direct sau indirect ori cu persoana vătămată B. sau cu membri de familie ai acesteia, respectiv E. și D. ori de a se apropia de aceștia la o distanță mai mică de 100 m, pedeapsă ce se va executa în condițiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. coroborat cu art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală de 3 ani închisoare aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la data de 29 octombrie 2015 la 02 noiembrie 2015.

În temeiul art. 91 alin. (1) raportat la art. 92 alin. (1) și (2) din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de 4 ani, ce se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul A. să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Botoșani, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a stabilit în sarcina inculpatului A. obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

Potrivit art. 94 alin. (2) din C. pen., s-a dispus ca supravegherea executării obligației prev. de art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. să se realizeze de Serviciul de Probațiune Botoșani.

Conform art. 93 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 zile la una din următoarele două instituții publice: Primăria municipiului Botoșani, județul Botoșani, respectiv Primăria orașului Flămânzi, județul Botoșani, instituția urmând a fi decisă de consilierul de probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune Suceava în urma evaluării inițiale a inculpatului.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., raportat la art. 96 alin. (1), (2), (4), (6) din C. pen., art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatului A. asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere sau neexecutării obligației impuse ori neîndeplinirii integrale a obligațiilor civile stabilite prin prezenta sau săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere, constând în sancțiunea revocării suspendării sub supraveghere urmată de executarea pedepsei.

A fost obligat inculpatul A. să plătească părții civile B. suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin aceeași decizie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1131 din 10 octombrie 2018 a Judecătoriei Botoșani.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel, prin raportarea dispozițiilor legale (art. 207 C. pen.) la acuzațiile formulate împotriva inculpatului A., a constatat că, deși a reținut în principiu o corectă stare de fapt, reconfirmată urmare a probatoriului readministrat, instanța de fond a ignorat caracterul ilicit penal și practica judiciară în materia șantajului și, astfel, a dispus în mod greșit o soluție de achitare în ceea ce-l privește pe acest inculpat.

Raportat la doctrina în materie, Curtea de apel a reținut că pentru existența infracțiunii de șantaj prin amenințare este suficient ca actele de constrângere să fie de natură să creeze o stare de temere persoanei vătămate, nefiind necesar să se dovedească că victima să fi avut efectiv sentimentul temerii, ci trebuie să fie virtual aptă să producă o temere gravă în spiritul victimei, dedusă într-o mare măsură și din verosimilitatea realizării răului adus la cunoștința victimei, ținând seama și de persoana căreia amenințarea i-a fost adresată. Tot raportat la doctrină, instanța de apel a făcut referiri la cerința specială a amenințării, precum și la latura subiectivă a infracțiunii de șantaj.

În cauză, Curtea de apel a analizat probatoriul administrat după principiul libertății de apreciere a probelor, ținând cont cu precădere de probele având un grad ridicat de obiectivitate, precum și de cele produse de însăși acuzatul în cauză, pentru a stabili situația de fapt sub aspectul elementelor constitutive ale infracțiunii sesizate, așa cum au fost ele descrise mai sus, urmând a da o nouă apreciere probelor, conform art. 420 alin. (9) C. proc. pen.

Astfel, s-a arătat că din declarațiile coroborate ale părții civile B. și ale martorei D. rezultă că, după provocarea evenimentului rutier din data de 05.06.2015 de către partea civilă, inculpatul a exercitat presiuni asupra psihicului părții civile în scopul obținerii în mod injust de foloase patrimoniale de la B.. În acest sens, după o săptămână de la accident, inculpatul a contactat-o telefonic pe partea civilă de două ori, în scopul de a se prezenta la sediul societății de asigurări, aspect recunoscut de către inculpat, solicitare căreia partea civilă i-a dat curs. În timpul acestei întâlniri, inculpatul a adoptat o atitudine intimidantă față de partea civilă, fapt confirmat de către martorii F. și G.. În acest sens, primul martor indicat, inspector de daune, a relatat că inculpatul s-a adresat părții civile pe un ton ridicat, spunându-i în mod repetat să spună adevărul, întrucât "mărturia mincinoasă se pedepsește", determinând-o astfel pe partea civilă să renunțe la completarea declarației în dosarul de daune, deschis la societatea de asigurări, pentru a-și suna avocatul. Declarația părții civile, incompletă se află depusă în copie la dosar de urmărire penală . Discuția dintre părți a continuat pe holul sediului asigurătorului, frânturi din conversație fiind auzite de către martorul G., care a observat că partea civilă a început să plângă din cauza comportamentului inculpatului, ce i-a spus că "ceea ce a făcut este caz de pușcărie, ai mai avut probleme și înainte", făcând referire la antecedența penală a părții civile . Din declarațiile martorilor indicați mai sus nu reiese că, cu prilejul acestei întâlniri, inculpatul ar fi făcut referire la vreo sumă de bani pretinsă cu titlu de despăgubiri.

Însă, imediat după ce au părăsit sediul societății de asigurare, părțile s-au deplasat, la solicitarea inculpatului, la barul din apropiere, "H." Bar, unde, conform declarației părții civile, după ce inculpatul i-a verificat telefonul mobil, i-a solicitat să îi remită suma de 10.000 euro, în caz contrar va face demersuri pentru tergiversarea procesului, această sumă de bani urmând să fie cheltuită de partea civilă pentru servicii de asistența juridică. Fiind audiat, inculpatul a recunoscut că în incinta barului a pretins suma de 10.000 euro de la partea civilă, pretinzând că era îndreptățit la aceste despăgubiri și că a acționat în mod legal.

După această întrevedere, inculpatul a continuat să exercite acte de constrângere morală asupra părții civile, prezentându-se la domiciliul acesteia de două - trei ori în perioada iulie- august, unde a luat legătura cu martora D., mama părții civile. Cu aceste ocazii, inculpatul a reiterat cererea de a primi suma de 10.000 euro, în caz contrar, partea civilă ar putea face pușcărie de la 2 la 7 ani . Astfel, martora D. a relatat că inculpatul a venit de trei ori la domiciliul său, prima dată inculpatul s-a prezentat într-o duminică din luna iulie 2015, când martora se afla în locuință împreună cu I., după care inculpatul a revenit după două zile și ulterior, la începutul lunii iulie-începutul lunii august 2015, pentru a obține suma de bani solicitată părții civile . Prezența inculpatului la domiciliul părții civile în perioada respectivă este confirmată de depozițiile martorilor I. și J.

Ulterior, la 26 octombrie 2015, inculpatul a continuat să facă presiuni asupra părții civile, de aceeași natură, susținând în dialogul purtat cu partea civilă și cu martorul E. că, dacă aceștia i-ar fi remis suma de 10.000 euro, situația juridică a părții civile ar fi fost deja soluționată favorabil, iar neplata acestui sume va avea drept consecințe condamnarea părții civile la pedeapsa închisorii cu suspendare sub supraveghere și anularea permisului de conducere . Pentru a fi convingător, inculpatul a indus în eroare partea civilă susținând că are un număr mai mare de zile de îngrijiri medicale, respectiv 65 de zile, fiind vorba de fapt de zile de concediu medical:

"Eu am, la momentul actual, 65 de zile și îmi mai trebuie 25 să fac 90! Se schimbă încadrarea ta juridică, e o întreagă poveste, știi? Nu mai te încadrezi la fapta care te-o cercetat colegii de la poliție, se schimbă încadrarea ta juridică, ai să fii cercetat pentru altă faptă!".

S-a reținut că după câteva zile, la 29 octombrie 2015, în incinta K. din mun. Botoșani, inculpatul a făcut iar afirmații necorespunzătoare adevărului, în sensul că are deja un certificat medico-legal prin care i-au fost acordate 90 de zile de îngrijiri medicale, pe care îl poate depune la dosar pentru a îngreuna situația juridică a părții civile: "Să vă spun așa! Dosarul, se poate schimba soarta în momentul în care eu depun acel certificat peste nouă zeci de zile. Certificatul e la mine! Eu nu l-am depus, pentru că asta e... ceea ce fac îi legal! Dacă vreau îl depun, dacă nu vreau nu-l depun! Deci nu mă poate obliga nimeni! Este, pardon, numai la dorința mea! Deci nu poate să mă oblige nimeni să fac!". În acest sens, pentru a convinge și determina partea civilă să îi remită suma de bani solicitată, inculpatul A. a adus cu el mai multe înscrisuri medicale, care au fost identificate asupra sa în momentul flagrantului, fiind indicate în procesul-verbal întocmit de către organele de cercetare penală . Așa cum s-a menționat și anterior, zilele de "îngrijiri medicale" la care făcea referire inculpatul erau în realitate zile de concediu medical, acordate, contrar opiniei instanței de fond, pentru afecțiuni fără legătură de cauzalitate cu accidentul rutier din 05 iunie 2015, astfel cum reiese din raportul de expertiză medico-legală nr. x întocmit de SML Botoșani.

Curtea de apel a constatat că din conținutul proceselor-verbale de redare a înregistrărilor în mediu ambiental privind dialogurile purtate între inculpat și partea civilă și martorul E. la 26 octombrie 2015 și 29 octombrie 2015, reiese cu evidență că inculpatul a afirmat că de conduita sa depinde soarta dosarului penal în care era cercetată partea civilă. Sub acest aspect prezintă relevanță discuțiile evidențiate în procesele-verbale de redare a convorbirilor, aflate la f. x ds. u.p și f.21-22 vol. III ds. u.p.. De altfel, instanța de control judiciar a procedat în mod nemijlocit la ascultarea și vizionarea înregistrărilor efectuate în cauză, sens în care a întocmit proces-verbal în acest sens.

Având în vedere succesiunea derulării activității infracționale și probatoriul administrat în cauză, contrar opiniei apărării, Curtea de apel a constatat că inculpatul a avut inițiativa contactării părții civile în scopul de a o determina să îi plătească suma de 10.000 de euro, sens în care inculpatul a apelat-o telefonic de două ori pe partea civilă pentru a se deplasa la sediul asigurătorului, s-a prezentat de două-trei ori la domiciliul lui B., unde a luat legătura cu mama acestuia, martora D. (de 3 ori conform depoziției acesteia), s-a întâlnit cu partea civilă și cu tatăl acesteia la 26 octombrie 2019, iar, ulterior, la 28 - 29 octombrie 2015, inculpatul a purtat patru convorbiri telefonice cu partea civilă și cu martorul E., trei dintre acestea fiind inițiate de către inculpat și doar un apel a fost inițiat de martor, pentru a solicita lămuriri privind întâlnirea din 29 octombrie 2015. Deși inculpatul a invocat în cursul procesului penal că fapta de a pretinde în mod repetat sume de bani de la partea civilă este o acțiune legală, fiind îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de partea civilă, ca urmare a accidentului rutier, Curtea de apel, fără a nega caracterul licit al despăgubirilor pretinse, în calitate de victimă a unui delict civil constând în accidentul rutier produs între părți, a apreciat însă că modul în care acesta a procedat pentru a obține aceste despăgubiri este injust. Cu alte cuvinte, esențial pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de șantaj este modul injust prin care se urmărește obținerea folosului, în speță patrimonial, chiar dacă folosul respectiv este unul just, ce poate fi obținut pe cale legală. Așadar, în cauză, instanța de control judiciar a apreciat că este îndeplinită această cerință a elementului material al infracțiunii de șantaj, din probele administrate rezultând caracterul injust al demersului inculpatului.

Astfel, din procesul-verbal de redare a convorbirii în mediu ambiental purtată de inculpat cu partea civilă și cu martorul E. și din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante a rezultat că inculpatul a invocat în mod constant calitatea de persoană vătămată în dosarul penal constituit ca urmare a accidentului rutier provocat de B. la 05 iunie 2015, calitate în baza căreia ar avea dreptul de a pretinde despăgubiri. Or, în contextul în care inculpatul avea o experiența vastă în structurile poliției, la Serviciul rutier, rezultă cu evidență că acesta a avut reprezentarea faptului că eventualele pretenții civile nu pot fi soluționate în cadrul acelui dosar penal. Inculpatul a știut cu certitudine că fapta de vătămare corporală cu privire la care s-a dispus începerea urmăririi penale în rem nu îndeplinește condiția de tipicitate a infracțiunii prevăzute de art. 196 C. pen., dat fiind că leziunile suferite de el au necesitat un număr de 6 - 8 zile de îngrijiri medicale, inferior limitei legale de 90 de zile și că poate obține despăgubiri doar pe calea unei acțiuni civile sau prin intermediul societății de asigurări, căi legale la care de altfel inculpatul a apelat. Or, presiunile exercitate de inculpat asupra psihicului părții civile au fost de natură să îi producă acesteia o stare de temere și în concret, au avut un efect intimidant asupra ei, relevante în acest sens fiind declarațiile coroborate ale martorilor G., D. și L. din care reiese că partea civilă a fost afectată pe plan emoțional de conduita inculpatului, a fost surprinsă în timp ce plângea la sediul asigurătorului, era stresată, demoralizată și era în mod vizibil preocupată să facă rost de suma de bani solicitată de inculpat. De asemenea, martorul M. a observat că partea civilă era îngrijorată de anularea permisului de conducere. Afirmațiile și acțiunile inculpatului au avut aptitudinea de a alarma partea civilă, ținând cont de gradul de instrucție mediu al acesteia, de vârsta sa - de 23 de ani, de lipsa pregătirii juridice, dar și de antecedența sa penală, partea civilă fiind cercetată în timpul minorității pentru comiterea unei infracțiuni la regimul rutier, împrejurare pe care a perceput-o ca pe un element agravant. Or, toate aceste circumstanțe au fost valorificate în procesul de constrângere psihică a părții civile de către inculpat, care profitând de experiența profesională acumulată în cariera sa de organ de poliție în compartimentul rutier, i-a expus părții civile consecințele negative pe multiple planuri ale refuzului de a-i remite suma de bani solicitată, respectiv pe plan juridic - condamnarea la pedeapsa închisorii cu executare sau cu suspendarea sub supraveghere și anularea permisului de conducere, dar și pe plan financiar, în contextul în care a aflat de la partea civilă că aceasta are nevoie de permis pentru a se angaja în calitate de șofer.

Totodată, deși inculpatul a susținut că nu s-a folosit de funcția de polițist, instanța de control judiciar a considerat această apărare nepertinentă. Chiar dacă inculpatul nu a spus explicit, în discuțiile purtate cu partea civilă ce profesie are, acest aspect nu prezintă relevanță, întrucât partea civilă a obținut această informație imediat după provocarea accidentului rutier, cu ocazia prezentării la sediul poliției pentru a da declarație. Pe de altă parte, inculpatul însuși cunoștea că partea civilă știe ce funcție deține încă din momentul întâlnirii la sediul asigurătorului, iar din cuprinsul procesului-verbal de redare a convorbirii dintre inculpat și E. rezultă că inculpatul a făcut referire la funcția de polițist:

"ținând cont că lucrez în domeniu, v-am spus cum stau lucrurile" "păi nu fac eu dosarul, dosarul îl fac colegii mei". Împrejurarea că partea civilă a beneficiat de asistență juridică nu poate conduce la concluzia că a avut cunoștință că o eventuală retragere a plângerii prealabile ca urmare a remiterii sumei de bani solicitate, este lipsită de eficiență juridică, ținând cont de faptul că avocatul ales a asistat partea civilă în faza incipientă a urmăririi penale, când nu se cunoștea parcursul procesului penal, iar la dosarul cauzei nu era depus certificatul medico-legal, B. renunțând apoi la contractul de asistență juridică. În acest sens, martorul N. a arătat că partea civilă nu a fost asistată de apărător în cursul audierii, după efectuarea în continuare a urmăririi penale, împrejurare care rezultă și din conținutul declarației date de partea civilă în calitate de suspect, declarația ce nu este semnată de vreun avocat.

Curtea de apel a constatat că în cauză sunt întrunite, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj prevăzute de art. 207 alin. (1), (3) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 modificată, fiind dovedite atât acțiunile de constrângere psihică exercitate de inculpat asupra părții civile în scopul de a o determina să îi remită o sumă de bani, modul injust în care a acționat inculpatul pentru a-și valorifica dreptul la daune materiale și morale, precum și aptitudinea constrângerii exercitate de inculpat de a insufla o stare de temere părții civile.

Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii imputate inculpatului, așa cum a precizat și acuzarea, se impune a fi menționat faptul că inculpatul a precizat pentru prima dată cuantumul daunelor morale, în dosarul de daune deschis la societatea de asigurări C. S.A, la o dată ulterioară datei flagrantului (suma indicată fiind de 44.000 RON, echivalentul sumei de 10.000 euro la cursul valutar de la data respectivă), iar în dosarul penal nr. x/2015, inculpatul a depus prin poștă, la 06 noiembrie 2015, data certă a depunerii la oficiul poștal, ulterioară flagrantului din 29 octombrie 2015, cererea de constituire de parte civilă cu aceeași sumă, de 44.000 RON, chiar dacă pe această cerere a trecut data de 28 octombrie 2015, scopul evident fiind acela de a crea aparența de legalitate a acțiunilor sale, ceea ce reflectă convingerea acestuia că demersul său de a pretinde bani părții civile excede cadrului legal.

S-a apreciat că inculpatul a conștientizat modul ilicit prin care a pretins despăgubiri de la partea civilă, acționând cu intenție directă calificată prin scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial.

Practica judiciară a stabilit că fapta unei persoane de a solicita alteia realizarea unei anumite conduite, amenințând-o că în cazul unui refuz va interveni pe lângă un funcționar asupra căruia pretinde că are influență, pentru ca acesta să îi creeze o situație defavorabilă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj.

Varianta agravantă este prevăzută în art. 131 din Legea nr. 78/2000 și se referă o sancționare mai severe a șantajului atunci când aceasta are una din calitățile menționate la art. 1 ale textului de lege menționat.

Or, în speță, raportând aspectele de ordin teoretic la acuzele aduse inculpatului A., la probatoriul la care s-a făcut referire în cele ce preced, Curtea de apel a apreciat că este dovedită activitatea imputată acestuia, constând în aceea că, în perioada iunie - octombrie 2015, a purtat discuții cu persoana vătămată B. și cu părinții acesteia, D. și E., în cursul cărora a exercitat acte de constrângere psihică, susținând că are posibilitatea de a influența cercetările penale efectuate în legătură cu producerea accidentului rutier din data de 05 iunie 2015, în care au fost implicați atât inculpatul cât și persoana vătămată B., în sarcina acesteia din urmă reținându-se săvârșirea infracțiunii de "părăsirea locului accidentului", prev.de art. 338 alin. (1) C. pen., prin aceea că va suporta consecințe din cele mai grave, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani, prevăzută de lege pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă (deși inculpatul nu a deținut niciodată un certificat medico - legal cu un număr de peste 90 zile de îngrijiri medicale), anularea permisului de conducere al persoanei vătămate și imposibilitatea acesteia de a exercita meseria de șofer mult timp, precum și tergiversarea procesului penal, context în care i-a pretins persoanei vătămate B. suma de 10.000 euro, cu titlu de daune, deși prin prisma atribuțiilor de serviciu pe care le-a exercitat mult timp - agent de poliție rutieră - cunoștea că nu poate avea calitatea de persoană vătămată în condițiile în care prin certificatul medico-legal eliberat în data de 01.09.2015 i s-au acordat un număr de 6-8 zile de îngrijiri medicale situație în care eventualele despăgubiri materiale și morale le putea obține doar prin intermediul societății de asigurări în baza asigurării obligatorii de răspundere civilă RCA sau prin intermediul unei acțiuni civile, acțiunii de constrângere psihică în urma cărora, în data de 29.10.2015, inculpatul a primit de la numitul E., tatăl persoanei vătămate, suma de 3.000 Euro, reprezentând un avans din suma pretinsă.

Cu alte cuvinte, din starea de fapt enunțată reiese că inculpatul a urmărit crearea unei stări de temere acesteia, amenințând-o că în cazul în care nu oferă suma de 10.000 euro, cu titlu de daune cauzate în urma accidentului în care au fost implicate, va suporta consecințe din cele mai grave, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani, prevăzută de lege pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă (deși acesta nu a deținut niciodată un certificat medico-legal cu un număr de peste 90 zile de îngrijiri medicale), anularea permisului de conducere al persoanei vătămate și imposibilitatea acesteia de a exercita meseria de șofer mult timp, precum și tergiversarea procesului penal.

În consecință, fapta unei persoane de a solicita alteia realizarea unei anumite conduite, amenințând-o că în cazul unui refuz are posibilitatea de a influența cercetările efectuate în legătură cu producerea accidentului rutier din data de 05 iunie 2015, în care au fost implicați atât inculpatul cât și persoana vătămată B., în sarcina acestuia din urmă reținându-se săvârșirea infracțiunii de "părăsirea locului accidentului", prev.de art. 338 alin. (1) C. pen., pentru ca acesta să îi creeze o situație defavorabilă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj.

Ori, în speță, din întreg probatoriul administrat, inclusiv din vizualizarea imaginilor și a conținutului dialogului ambiental, purtat la 29 octombrie 2015, între denunțătorul B., martorul E. și inculpatul A., cu ocazia întâlnirii acestora în incinta K. din municipiul Botoșani, rezultă faptul că dialogul celor trei interlocutori debutează în aceeași modalitate ca și dialogurile purtate anterior, în ziua de 26 octombrie 2015 la sediul Serviciului Rutier Botoșani, în sensul că inculpatul A. face presiuni și adresează amenințări denunțătorului B. în scopul obținerii în mod injust a folosului în cuantum de 10.000 de euro de la acesta, afirmațiile inculpatului fiind de natură a-i produce denotatorului temerea că, în viitor, el ar putea să suporte un rău.

Prin urmare, Curtea de apel, analizând situația de fapt reținută și descrisă anterior, a apreciat că aceasta se circumscrie, în drept, infracțiunii de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 rep., iar vinovăția inculpatului a fost pe deplin dovedită de ansamblul probelor administrate, declarația părții civile B. coroborându-se cu procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, cu procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice și în mediu ambiental purtate de inculpate cu partea civilă și cu martorul E. și cu declarațiile martorilor D., E., I., N., M., F. și G..

Față de toate aceste motive, Curtea de apel a reținut că fapta imputată inculpatului autor există, a fost săvârșită de acesta, care va răspunde penal în acest sens, neimpunându-se achitarea sa în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., așa cum a solicitat apărarea în calea de atac promovată. Pentru a fi incident acest caz de achitare, Curtea a constatat că trebuie să rezulte din probe că fapta nu există în materialitatea ei, or probatoriul existent în cauză, așa cum s-a arătat mai sus, demonstrează contrariul.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 02 septembrie 2021 (dată ștampilă plic).

În cuprinsul cererii de recurs în casație, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) și art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susținut că nu există corespondență între fapta săvârșită, astfel cum rezultă din situația de fapt și configurarea legală a infracțiunii, nefiind îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de șantaj.

Cu titlu prealabil, a precizat că, potrivit practicii și doctrinei, "amenințarea" cu un drept nu poate constitui o amenințare în sensul legii penale, întrucât nu este de natură a deturna și influența factorul volitiv al unei persoane fizice, cu atât mai mult cu cât, în cauză, dreptul s-a dovedit a fi fost legitim, instanța civilă admițând pretențiile recurentului cu privire la dreptul care a făcut obiectul infracțiunii de șantaj.

Recurentul a susținut că interpretarea reținută de instanța de apel, conform căreia modalitatea de obținere a folosului trebuie să fie justă, nu numai folosul, nu poate fi primită, întrucât o astfel de interpretarea ar conduce la imposibilitatea recuperării banilor de către orice persoană printr-o solicitare nemijlocită.

În opinia recurentului inculpat, instanța de apel face confuzie între cele două infracțiuni pentru care era cercetat intimatul B., cu privire la necesitatea existenței zilelor de îngrijiri medicale relaționat la eventuala împăcare a părților. Astfel, deși instanța a reținut că inculpatul cunoștea că numărul de zile de îngrijiri medicale reprezenta o condiție necesară reținerii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, a apreciat că acesta a exercitat acte de constrângere lăsând impresia lui B. că se poate dispune clasarea cauzei cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) din C. pen.

Inculpatul a arătat că instanța a reținut elemente în defavoarea sa, astfel cum rezultă din aprecierile referitoare la imperativul cunoașterii de către recurent a prevederilor legale cu privire la numărul de zile de îngrijiri medicale, ca și condiție sine qua non cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 196 din C. pen., deși, pe de-o parte, clasarea cauzei intervine după audierea inculpatului și solicitările cu privire la documentele medicale (moment până la care nu se poate cunoaște soluția din dosar) și, pe de altă parte, la momentul săvârșirii infracțiunii exista o practică neunitară în privința reținerii infracțiunii de vătămare corporală din culpă atunci când exista un număr mai mic de zile de îngrijiri medicale.

Recurentul a mai susținut că circumstanțele personale ale părții civile nu sunt apte să motiveze nivelul constrângerii psihice ori existența acesteia, întrucât, într-o ipoteză contrară, norma juridică ar deveni neclară și discriminatorie, fiind exclusiv orientată după nivelul de studii, intelect sau percepție socială ale victimei. Tocmai antecedența penală a victimei ar trebui să constituie elementul care să nu limiteze percepția acesteia față de rigorile legii penale, nefiind justificate reținerile instanței cu privire la o stare de temere pe care B. o avea față de funcția de polițist a inculpatului. Mai mult, pe tot parcursul discuțiilor purtate cu privire la despăgubire, B. a fost asistat de părinții săi, martori în dosar, chestiune reținută de către instanță, însă ignorată în aprecierea circumstanțelor personale ale acestuia. În opinia recurentului, constrângerea psihică (de altfel, neprobată) nu poate fi reținută în vederea valorificării unui drept legitim.

În continuare, recurentul a susținut că modul subiectiv de interpretare a probatoriului de către Curtea de Apel Suceava este materializat, printre altele, în aprecierea relevanței depozițiilor de martor din faza de urmărire penală și nu a celor din faza de judecată a apelului, cele din urmă fiind favorabile inculpatului.

În opinia inculpatului, instanța de apel a reținut o situație de fapt eronată. Astfel, dacă B. a beneficiat de asistență juridică, studiile acestuia nu mai sunt relevante, iar constrângerea psihică devine lipsită de eficiență juridică. Modalitatea calculată în care a acționat B. este de natură să releve că, de fapt, acesta nu se regăsește în situația de fapt reținută în rechizitoriu și de către Curtea de Apel Suceava - că ar fi fost constrâns să dea bani -, ci, dimpotrivă, relevă că intenția acestuia a fost de a-l atrage pe recurent, prin discuții repetate și crearea senzației că cererile sale sunt întemeiate și li se va da curs, pe tărâmul dreptului penal.

În ceea ce privește aprecierile instanței de apel sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, recurentul a apreciat că nu prezintă relevanță momentul precizării pretențiilor materiale și morale (sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă), câtă vreme acestea au fost formulate în termenul legal, cu atât mai mult cu cât pretențiile recurentului cu privire daune au fost soluționate definitiv de către instanța civilă, fiind admise, chiar înaintea soluționării fondului cauzei ce face obiectul prezentului dosar. Tot din situația de fapt reținută de către instanța de apel rezultă fără echivoc faptul că pretențiile inculpatului au fost juste, sub rezerva modalității de obținere a acestora. Însă, elementul constrângerii, în sensul obținerii în mod injust a folosului material, nu poate exista câtă vreme temerea nu are un fundament obiectiv real.

Recurentul a făcut referire la considerentele hotărârii atacate, în cuprinsul cărora s-a reținut că "Practica judiciară a stabilit că fapta unei persoane de a solicita alteia realizarea unei anumite conduite, amenințând-o că în cazul unui refuz va interveni pe lângă un funcționar asupra căruia pretinde că are influență, pentru ca acesta să îi creeze o situație defavorabilă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj" și a susținut că o astfel de conduită întrunește, în realitate, elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență. A arătat că nu s-a probat în niciun moment că ar fi avut cea mai mică intenție de a exercita vreo influență față de ofițerul care instrumenta dosarul.

S-a menționat că varianta agravantă reținută (prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000) conduce la majorarea limitelor de pedeapsă cu o treime, indiferent de elementele constitutive ale infracțiunii. În aceste condiții, intervenirea pe lângă un funcționar public, în lipsa conduitei solicitate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență.

În continuare, recurentul a susținut că, din economia dispozițiilor art. 207 din C. pen., rezultă că victimei trebuie să îi fie insuflată o temere justificată față de un observator obiectiv, nu o temere față de rigorile legii penale aplicabile în orice situație sau față de obligațiile de dezdăunare pe care B. le avea față de inculpat în cealaltă cauză. Făcând referire la hotărârea civilă prin care i s-au acordat daune, recurentul a arătat că a chemat în judecată, pe cale civilă, pe S.C. C., iar prin sentința civilă nr. 3432 din 07 iulie 2017 a Judecătoriei Botoșani (dosarul nr. x/2016) instanța a admis, în parte, cererea sa, înregistrată pe rolul instanței la e 09 august 2016, având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu pârâta S.C. C. și cu B., în calitate de intervenient forțat. În consecință, a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului A. suma de 5.500 euro (echivalent în RON la data executării) cu titlu de daune materiale și suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

În ceea ce privește latura subiectivă, recurentul a învederat că fapta poate fi comisă cu intenție, directă sau indirectă. Desigur, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, autorul trebuie să aibă și reprezentarea "temerii" uneia sau a mai multor persoane pentru a fi reținută constrângerea. Or, în cauză, din reținerea situației de fapt, nu rezultă insuflarea unei temeri care să izvorască din conduita inculpatului, ci din rigorile legii penale.

Nici interpretarea, prin analogie, a afirmațiilor inculpatului, în legătură cu rolul său în instrumentarea cauzei, nu poate fi reținută în sensul constrângerii, întrucât s-a referit la infracțiunea de vătămare corporală din culpă, ce se afla, de asemenea, în instrumentare la acel moment. În consecință, inculpatul nu a dorit să insufle o temere persoanei vătămate și nu a constrâns-o pe aceasta să aibă o conduită nepermisă de lege, prejudiciul urmând să fie acoperit ca urmare a pronunțării unei soluții pe latura civilă a dosarului penal.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, recurentul a susținut că este neclar dacă instanța de apel a reținut amenințarea ca modalitate a constrângerii, întrucât, în partea introductivă a considerentelor, se face o comparație între prevederile C. pen. actual și ale celui anterior, în condițiile în care, în absența reținerii infracțiunii de trafic de influență, singura modalitate de alarmare obiectivă pe care era apt să o producă inculpatul era cea de amenințare.

Atât infracțiunea de amenințare, cât și cea de șantaj aduc atingere aceleiași valori sociale, libertatea psihică a persoanei, însă, în timp ce amenințarea este interzisă de lege pentru că produce în mod nejustificat un sentiment de temere, fără alte consecințe, șantajul este incriminat nu numai pentru constrângerea psihică pe care o provoacă, ci și pentru scopul ilicit urmărit de făptuitor. Astfel, în timp ce amenințarea se oprește în stadiul violării libertății psihice a individului, șantajul depășește acest stadiu și impune, suplimentar, o condiție atașată laturii subiective, și anume, scopul urmărit de făptuitor, de a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul. Scopul devine astfel, prin menționarea expresă în norma de incriminare, element constitutiv al infracțiunii. Însă scopul urmărit de făptuitor nu a fost în niciun moment ilicit, fiind evident, chiar și în absența infracțiunii de vătămare corporală din culpă, că folosul era legitim, după cum și modalitatea de obținere a folosului se putea realiza în urma unor discuții libere, nefiind necesară o mediere asistată.

S-a susținut că, pentru a se constata că este realizat conținutul constitutiv al infracțiunii de șantaj, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții ce caracterizează latura obiectivă, printre care și cea a aptitudinii actului de constrângere de a inspira victimei temerea serioasă că, în viitor, ea sau o rudă, urmează să suporte un rău.

Un alt aspect ce trebuie analizat este acela dacă mijloacele utilizate de inculpat au putut avea, în mod real, aptitudinea de a-i induce, în mod efectiv, lui B., starea de temere că acesta sau/și familia sa, în ipoteza în care nu pot da curs cererii inculpatului, ar urma să fie expuși unui "rău", care să lipsească victima de resursele psihice, interioare, necesare pentru a rezista constrângerii. Or, în cauza de față, din situația de fapt reținută de către instanța de apel, singura acțiune a lui B. de a rezista constrângerii era aceea de a lăsa justiția să își urmeze cursul legal, față de acesta neexistând nicio repercusiune, cu atât mai puțin o constrângere sau o temere.

S-a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 21 din C. pen., conform cărora "Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta."

În același sens, s-a solicitat să fie avut în vedere art. 22 din C. pen., din situația de fapt reținută de către ambele instanțe de judecată rezultând fără dubiu manifestarea de voință a persoanei vătămate în vederea achitării prejudiciului din primul moment.

Așadar, recurentul a susținut că modalitatea în care a ales să valorifice dreptul de a fi dezdăunat nu poate face obiectul infracțiunii de șantaj.

S-a mai arătat că premisele reținute de către instanța de apel în conturarea situației de fapt, nu pot fi avute în vedere, întrucât "constrângerea" prevăzută de lege, astfel cum este descrisă în conținutul constitutiv al infracțiunii de șantaj, nu se regăsește în cauză, având în vedere că doctrina și practica judiciară sunt constante în a statua că răul cu care se "amenință" trebuie să fie injust, astfel încât nu constituie infracțiune amenințarea cu formularea unei plângeri sau acțiuni în justiție, ori continuarea demersurilor deja înaintate, acestea nereprezentând altceva decât realizarea unui drept împotriva celui amenințat, prin folosirea unei căi legale. În cauză, B. avea posibilitatea neîngrădită de a comunica inculpatului, în mod expres, că nu dorește să îi satisfacă pretențiile materiale pe care le solicita în schimbul vătămărilor create în urma accidentului rutier.

Totodată, în ceea ce privește aspectul temeiniciei demersurilor penale promovate de recurent, s-a susținut că doar instanțele civile și penale erau în măsură să se pronunțe cu privire la acestea, procurorul fiind lipsit de posibilitatea de a aprecia în ce măsură aceste acțiuni, în lipsa unor hotărâri definitive și irevocabile, constituie o modalitate injustă de a obține un folos patrimonial în accepțiunea art. 207 din C. pen. Raportând modul de a acționa, astfel cum a fost descris în situația de fapt reținută de către Curtea de Apel Suceava, la elementele laturii obiective ale infracțiunii de șantaj, recurentul a apreciat că acestea nu sunt întrunite, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

În opinia recurentului, constrângerea psihică reținută de către instanță, constând în aceea că "inculpatul a urmărit crearea unei stări de temere acesteia, amenințând-o că în cazul în care nu oferă suma de 10.000 euro, cu titlu de daune cauzate în urma accidentului în care au fost implicate, va suporta consecințe din cele mai grave, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani, prevăzută de lege pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă (deși acesta nu a deținut niciodată un certificat medico-legal cu un număr de peste 90 zile de îngrijiri medicale), anularea permisului de conducere al persoanei vătămate și imposibilitatea acesteia de a exercita meseria de șofer mult timp, precum și tergiversarea procesului penal" nu întrunește cerințele de tipicitate ale infracțiunii de șantaj.

Deopotrivă, recurentul a susținut că "fapta unei persoane de a solicita alteia realizarea unei anumite conduite, amenințând-o că în cazul unui refuz are posibilitatea de a influența cercetările efectuate în legătură cu producerea accidentului rutier din data de 05 iunie 2015", nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, cu atât mai mult cu cât influența la care face referire instanța este descrisă în pasajul anterior enunțat, prerogativele enumerate nereprezentând de fapt atributul inculpatului.

În aceste condiții, recurentul a considerat, astfel cum a arătat deja, că nu există corespondență între situația de fapt reținută de către instanță și elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj.

Referitor la reținerea incidenței dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 78/2000, recurentul a susținut că aceste prevederi vizează săvârșirea infracțiunii de șantaj în exercitarea atribuțiilor de serviciu. În prezenta cauză, deși avea o funcție aptă circumscrierii art. 1 din Legea nr. 78/2000, aceasta nu prezintă interes din perspectiva art. 131, câtă vreme calitatea pe care o avea în momentul săvârșirii infracțiunii era aceea de persoană vătămată în cadrul infracțiunilor incriminate de art. 194 și art. 338 din C. pen.. Așadar, calitatea de lucrător în cadrul Poliției Române nu are relevanță în cauză. În aceste condiții, aplicarea articolului de lege menționat nu a