ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1862/2017

Asupra cauzei de față, deliberând în condițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea formulată la 13 februarie 2015, reclamantul B. a solicitat, în contradictoriu cu C. (asigurător al autovehiculul x, înmatriculat sub nr. x implicat în accidentul produs la 24.08.2005) despăgubiri în cuantum de 300.000 RON.

Prin sentința nr. 3821 din 22 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată și a fost obligat asigurătorul la plata sumei de 50.000 euro.

Soluția de primă instanță a fost schimbată prin decizia nr. 602/A din 27 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, conform căreia a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei a declarat recurs B., care a susținut nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive:

Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 271 din 27 martie 2009 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca și a deciziei penale nr. 120/A din 14.03.2011 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția penală (motiv de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, s-a arătat că prin sentința penală nr. 271 din 27 martie 2009, Judecătoria Cluj-Napoca l-a condamnat pe inculpatul D. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă și l-a obligat pe acesta, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. E. S.A., la plata sumei de 851.897,66 RON reprezentând daune materiale și a sumei de 100.000 RON daune morale.

Această soluție a fost confirmată potrivit deciziei penale nr. 120 din 14 martie 2011 a Tribunalului Cluj, prin care au fost respinse apelurile declarate în cauză, iar prin decizia penală nr. 947/R din 7.06.2011 a Curții de Apel Cluj, hotărârile instanțelor de fond au fost casate în parte doar sub aspectul cheltuielilor judiciare acordate părții civile B.

În contextul judecății penale existente și a modalității în care aceasta a tranșat problema despăgubirilor civile, aprecierea instanței de apel din prezenta cauză, conform căreia acestea s-ar datora doar în limita sumei de 100.000 RON prevăzută de Ordinul CSA nr. 3108/2004, este nelegală, nesocotind lucrul judecat anterior.

Astfel, în cadrul judecății penale, asigurătorul a invocat, în repetate rânduri, că răspunderea sa este limitată la suma de 100.000 RON, prin raportare la Ordinul menționat anterior, dar prin decizia penală nr. 120/A/2011, Tribunalul Cluj a respins acest motiv de apel, considerând că se cuvin despăgubiri ce depășesc acest plafon.

Pe cale de consecință, instanța de apel reține în mod greșit că răspunderea asigurătorului nu a făcut obiectul unei analize jurisdicționale anterioare prezentului litigiu, răspunderea asiguratorului reieșind implicit din constatarea valabilității poliței de asigurare R.C.A. (dovada contractului de asigurare), din respingerea apelului asigurătorului și din calitate de asigurător de răspundere civilă constatată prin hotărârea definitivă.

Or, constatarea calității C., de asigurător de răspundere civilă are drept consecință obligația acestuia de a acoperi prejudiciul creat prin fapta inculpatului, cu atât mai mult cu cât C. și-a executat voluntar obligația de plată stabilită prin hotărârea penală. Aceasta înseamnă că a considerat implicit că obligația de reparare integrală a prejudiciului cauzat prin infracțiune îi revine în temeiul contractului de asigurare, iar prin plata peste limita prevăzută de legea menționată, a recunoscut implicit că datorează despăgubiri peste limita prevăzută de Ordinul CSA nr. 3116 din 29 iunie 2005.

-A. Instanța de apel a încălcat norme de drept material (motiv prev. art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), respectiv art. 49 din Legea nr. 136/1995 și Convențiile care reglementează sistemul Carte Verde, art. 998-999 C. civ.

Astfel, instanța de apel a încălcat art. 49 din Legea nr. 136/1995 și convențiile internaționale aferente, în condițiile în care a reținut că limita de despăgubire este cea dată de Ordinul C.S.A., deși există o limită superioară de despăgubire prevăzută în contractul de asigurare.

Având în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă tip Carte Verde, care atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de circulație pentru folosirea autovehiculului prin mijlocirea căruia s-a produs prejudiciul, în cauză devine incident art. 49 din Legea nr. 136/1995, text conform căruia ori de câte ori contractul de asigurare prevede o limită de despăgubire superioară celei prevăzute de legislația specială a statului terț, pe teritoriul căruia se produce prejudiciul, se aplică limita prevăzută în contract.

Or, în speță, contractul conține clauze ce erau reglementate de norme interne germane, în concordanță cu Directiva Europeană 2005/14/CE, conform cărora limita minimă a despăgubirilor la nivelul Uniunii Europene era de 1.000.000 euro, iar în Germania, limita minimă era de 2.500.000 euro/persoană și 7.500.000 euro/accident pentru accidente produse în anul 2005.

Aceste limite erau prevăzute în contractul de asigurare în mod expres, întrucât polița R.C.A a fost încheiată de pârâtă, asigurător în Germania.

Deși instanța de apel a reținut în mod corect că răspunderea asigurătorului se întemeiată pe Cartea Internațională de Asigurare pentru Autovehicule, a interpretat și aplicat greșit regimul A."Carte Verde".

Astfel, este eronată și în vădită contradicție cu principiul protecției terței persoane prejudiciate, aprecierea instanței de apel conform căreia A."sistemul Carte Verde are ca scop despăgubirea victimei, așa încât asigurătorul străin este cel plasat în situația asiguratorului național, nicidecum victima națională nu este plasată în situația victimei străine".

Legislația europeană, transpusă prin intermediul art. 49 din Legea nr. 136/1995, are în vedere tocmai faptul că în anumite state există dispoziții mai favorabile victimelor decât în statele pe teritoriul cărora s-au produs accidente rutiere.

Din acest motiv, dispozițiile menționate indică o ipoteză alternativă, despăgubirile fiind plafonate în primul rând de limita națională și în al doilea rând, în cazul în care este superioară, de limita contractuală a poliței străine.

Or, contractul de asigurare nu are clauze ce se modifică în funcție de fiecare stat vizitat de autoturismul asigurătorului.

Instanța de apel a reținut greșit că s-ar fi susținut, de către reclamant, că limita aplicabilă ar fi cea din "țara de origine". În realitate, s-a invocat faptul că limita aplicabilă este cea din contractul de asigurare RCA.

De asemenea, instanța a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 și prin raportare la forța juridică a acestui act normativ, superioară celei a Ordinului CSA nr. 3116 din 29 iunie 2005.

Mai mult, deși în considerentele deciziei atacate, instanța reține în mod corect incidența dispozițiilor art. 3 și 4 din Acordul între birourile naționale de asigurări, membre ale spațiului economic european referitoare la faptul că biroul trebuie să consulte asigurătorul cu privire la acea parte a cererii de despăgubire (care depășește condițiile sau limitele aplicabile în temeiul legii privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto), ignoră aspectul că acordul asigurătorului nu este cerut în cazul în care legea aplicabilă impune biroului obligația de a lua în considerare garanțiile contractuale care depășesc condițiile sau limitele prevăzute în legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă din țara în care s-a produs accidentul.

-A. Decizia atacată a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., atunci când a reținut că "deteriorarea stării de sănătate, confirmată de probatoriul administrat de prima instanță, nu se constituie în prejudicii noi, susceptibile a fi reparate prin acțiuni succesive în instanță", încălcându-se astfel principiul răspunderii civile delictuale privind repararea integrală a prejudiciului.

Astfel, cererea de chemare în judecată a fost formulată urmare a agravării efectelor negative ale accidentului din 24.08.2005, neputându-se susține că prin hotărârea penală au fost acoperite și prejudicii ulterioare pronunțării acesteia.

Or, potrivit raportului de expertiză medico-legală, starea de sănătate s-a agravat ulterior datei de 7 iunie 2011, existând recomandarea medicilor pentru endoprotezarea totală a genunchiului drept.

Instanța a considerat în mod nelegal că pentru aplicarea art. 998-999 C. civ., în speță era necesar să se identifice o altă cauză a disfuncționalităților confirmate prin raportul de expertiză (respectiv, deteriorarea altui organ în afara celor reținute prin expertiza anterioară).

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Susținerea că instanța de apel ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 271 din 27 martie 2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca și a deciziei penale nr. 120/A din 14.03.2011 a Tribunalului Cluj referitoare la despăgubirile acordate pe latura civilă a cauzei sunt lipsite de temei întrucât nesocotesc fundamentului autorității de lucru judecat.

Astfel, pentru ca o dezlegare jurisdicțională să fie înzestrată cu atributul autorității de lucru judecat este necesar ca aceasta să fie rezultatul dezbaterii contradictorii a părților și tranșării aspectului litigios dedus judecății.

O soluție adoptată de instanță fără a avea acest fundament, al spunerii dreptului și al tranșării disputei litigioase, cu respectarea garanțiilor procesuale, este lipsită de autoritatea lucrului judecat.

Deși este de principiu că în raportul dintre jurisdicții penală și civilă ceea ce s-a tranșat pe latură civilă în procesul penal se repercutează în procesul civil (efectul pozitiv al lucrului judecat în penal care se manifestă asupra acțiunii civile ulterioare), pentru a se produce o astfel de extindere a efectelor judecății din procesul penal, este necesar ca dezlegările date de instanță să se bucure de autoritatea lucrului judecat.

Pe acest aspect, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că problema răspunderii asigurătorului și a limitelor întinderii acesteia (intimata-pârâtă din prezentul dosar) nu a constituit obiect de dezbatere în procedura judiciară penală și nici al unei analize jurisdicționale care să dea soluției efectul autorității de lucru judecat.

Astfel, prin sentința penală nr. 271 din 27 martie 2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a constatat doar faptul că aparține societății "C." calitatea de asigurător, analiza instanței limitându-se la verificarea raportului de prepușenie între inculpat și societatea-parte responsabilă civilmente S.C. E. S.A.

În ce privește decizia penală nr. 120/A/2011 a Tribunalului Cluj, care a păstrat sentința menționată, aceasta nu a realizat niciun fel de analiză asupra criticilor prin care asigurătorul a susținut în procesul penal că A."răspunderea sa este una limitată, în conformitate cu actul normativ în vigoare la data producerii accidentului, în speță Ordinul nr. 3108/2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor".

Dimpotrivă, conform considerentelor deciziei, instanța penală s-a limitat la a constata calitatea de asigurător a C. și faptul că acesta nu a contestat valabilitatea poliței de asigurare, dar nici nu a fost obligat la despăgubiri civile.

Ca atare, nesupunând verificării jurisdicționale apărările din primă instanță și respectiv, criticile deduse judecății în apel referitoare la limitele angajării răspunderii asiguratorului în conformitate cu o anumită legislație pretins aplicabilă de către acesta, nu se poate susține că există o dezlegare sub acest aspect din partea instanței penale, aptă să se opună cu efectul autorității de lucru judecat în fața jurisdicției civile.

Simpla constatare a calității în care a stat în proces ca asigurător al părții responsabile civilmente obligate la despăgubiri civile nu înseamnă o dezlegare a chestiunii litigioase (care a constituit apărarea în proces și respectiv, obiect al criticilor din apel) referitoare la condițiile angajării răspunderii acestuia, în absența oricărui raționament și a oricărei statuări a instanței pe aspectele menționate deduse judecății.

Așa cum s-a arătat, fundamentul autorității de lucru judecat este dat de existența dezbaterilor contradictorii, în condiții de garanții procesuale, asupra aspectelor litigioase și de verificarea jurisdicțională, aptă să asigure imutabilitatea dezlegărilor instanței prin efectul autorității de lucru judecat, cel care interzice repunerea în discuție a celor tranșate de instanță.

Cum aceste elemente nu se regăsesc în speță, recurentul-reclamant nu se poate prevala de autoritatea lucrului judecat a hotărârii penale pe aspecte ce nu au constituit obiect de analiză pentru instanța penală.

În egală măsură, nu poate fi vorba de un lucru judecat implicit (așa numita autoritate a soluțiilor implicite ale instanței) dedus din aceea că, dispunând obligarea părții responsabile civilmente (asigurat al intimatei din prezenta cauză) la plata unei sume de peste 800.000 RON, ar însemna că au fost analizate și înlăturate (implicit) susținerile asigurătorului, potrivit cărora răspunderea nu putea depăși o anumită valoare, prevăzută de Ordinul nr. 3108/2004 al C.S.A.

Extensiunea autorității de lucru judecat asupra chestiunilor rezolvate de o manieră implicită poate fi admisă doar dacă între ceea ce s-a statuat și lucrul judecat implicit există o legătură necesară care să facă să se presupună că în statuarea expresă a instanței se regăsește și rezolvarea altei chestiuni.

De asemenea, presupune tocmai pentru a nu se eluda funcția și rolul autorității de lucru judecat, de a da imutabilitate dezlegărilor jurisdicționale să nu se detașeze lucrul judecat implicit de circumstanțele în care s-a realizat judecata, pentru că numai astfel se poate aprecia dacă a fost supus dezbaterii și dacă mai poate sau nu să facă obiect al discuției ceea ce și-a găsit o rezolvare implicită.

Or, circumstanțele judecății penale pe aspectul laturii civile și în mod particular, al răspunderii asigurătorului, relevă faptul că nu au avut loc o dezbatere și o verificare jurisdicțională asupra susținerilor acestuia referitoare la limitele răspunderii sale și a legislației aplicabile, de natură să se opună cu efectul autorității lucrului judecat în fața jurisdicției civile.

De aceea, criticile formulate pe temeiul art. 488 pct. 7 C. proc. civ., în legătură cu nesocotirea autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 271 din 27 martie 2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca și a deciziei penale nr. 120/A din 14.03.2011 a Tribunalului Cluj, sunt nefondate.

De asemenea, sunt lipsite de fundament susținerile referitoare la încălcarea normelor de drept material și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, cu privire la pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 și a Convențiilor internaționale ce reglementează sistemul A."Carte Verde", recurentul-reclamant pretinde în mod greșit că a avut loc o interpretare și aplicare eronată a acestora, atunci când s-a reținut că limita de despăgubire este cea dată de Ordinul C.S.A., deși există o limită superioară de despăgubire în contractul de asigurare.

În realitate, recurentul-reclamant este cel care nesocotește convenția părților și dispozițiile legale incidente, atunci când pretinde un cuantum al despăgubirilor (al cărui nivel îl situează între 2.000.000-2.500.000 euro, sub motiv că în mod uzual, la nivelul anului 2005, când a avut loc accidentul, aceasta era limita minimă per persoană, în Germania).

Pretinzând aplicabilitatea unor asemenea limite de despăgubiri - avansate de către recurent, cu argumentul că polița R.C.A. a fost încheiată de pârâtă, care este un asigurător din Germania - recurentul ignoră faptul că răspunderea acestui asigurător se întemeiază pe riscul produs - respectiv, accident provocat de către asigurat în afara teritoriului țării - ceea ce atrage incidența Cărții Internaționale de Asigurare (sistemul Carte Verde).

Or, potrivit art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule "în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire prevăzut de legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare".

De asemenea, conform Cărții Internaționale de Asigurare, cu valabilitate 9.02.2005-9.02.2010, încheiate între asigurat S.C. E. S.A. și asigurător C., în temeiul căruia se cere angajarea răspunderii acestuia din urmă, s-a prevăzut că:

"În fiecare țară vizitată, Biroul acelei țări garantează acoperirea prin asigurare pentru prejudiciul cauzat prin utilizarea vehiculului, în conformitate cu legea din acea țară privind asigurarea obligatorie".

Așadar, convenția părților - ale cărei limite de despăgubire ar fi fost nesocotite, în opinia recurentului - este cea care face trimitere la legislația țării pe teritoriul căruia se produce evenimentul asigurat, în conformitate cu care urmează să se garanteze acoperirea prejudiciului.

Norma legală ce constituie sediul materiei este reprezentată de dispoziția art. 49 din Legea nr. 136/1995 (în forma menționată anterior), iar limitele de despăgubire, pentru anul 2005, se regăsesc în Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004 (de până la 100.000 RON pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 500.000 RON, indiferent de numărul persoanelor accidentate).

În același timp, verificându-se, în conformitate cu criteriile art. 49 din Legea nr. 136/1995, cel mai mare nivel de despăgubire, dintre cel prevăzut de legislația respectivă - a țării pe teritoriul căreia s-a produs accidentul - și cel prevăzut în contractul de asigurare, se constată că limita nu poate fi alta decât cea menționată anterior.

Aceasta întrucât convenția părților trimite la nivelul despăgubirilor reglementat de legislația țării vizitate, pe teritoriul căreia s-a produs accidentul (în speță, Ordinul C.S.A., ca legislație secundară, emisă în baza unor norme legale).

Susținerea recurentului conform căreia i s-ar cuveni un alt cuantum al despăgubirilor, mult mai mare (și acesta ar rezulta din contractul de asigurare încheiat de un asigurător german, coroborat cu nivelul despăgubirilor practicate în Germania în anul 2005) nesocotește faptul că, în speță, riscul asigurat a fost dat de producerea accidentului în afara țării de origine a asiguratului, situație în care condițiile angajării răspunderii sunt cele date de Cartea Internațională de Asigurare (sistemul Carte Verde), ale cărei clauze trimit, cum s-a arătat, la legislația țării pe teritoriul căreia a avut loc accidentul.

Contrar susținerii recurentului, aplicarea convenției părților, ca temei al angajării răspunderii asigurătorului nu înseamnă că "ar exista clauze ce se modifică în funcție de fiecare stat vizitat de autoturismul asiguratului."

Dimpotrivă, clauza este neschimbată, doar în determinarea conținutului ei făcându-se apel la legislația țării vizitate, pe teritoriul căreia se produce accidentul, rațiunile juridice fiind date de producerea riscului în afara teritoriului țării de origine.

Acesta este de altfel, motivul pentru care a fost instituit și reglementat sistemul Carte Verde, ca document internațional de asigurare emis în numele biroului național, în conformitate cu Recomandarea nr. 5 din 25 ianuarie 1949, adoptate de Subcomitetul de Transport Rutier al Comitetului de Transporturi Interioare din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U. (art. 11 pct. 8 din Legea nr. 136/1995, în completarea dată prin O.U.G. nr. 61/2005).

În mod contradictoriu recurentul-reclamant pretinde pe de o parte, că asigurătorul C. s-ar fi obligat să repare orice prejudiciu produs în statele membre ale Convenției Carte Verde unei terțe persoane, în limita sumelor menționate în legislația germană iar pe de altă parte, că instanța de apel ar fi reținut greșit susținerea reclamantului conform căreia limita de despăgubire aplicabilă ar fi cea din "țara de origine", în condițiile în care în repetate rânduri a arătat că limita aplicabilă este cea din contractul de asigurare R.C.A.

În realitate, pretinzând un cuantum ridicat al despăgubirilor, recurentul este cel care a apelat la legislația germană în materie, arătând că potrivit acesteia, suma de 2.500.000 euro/persoană era cea plătită cu titlu de despăgubiri în caz de vătămări corporale provocate de accidente auto la nivelul anului 2005, pentru a deduce că aceasta trebuia să fie suma prevăzută în contractul de asigurare (în absența depunerii contractului în întregul lui, din care să rezulte respectiva sumă).

Singura dovadă - suficientă, de altfel, pentru probarea raporturilor contractuale de asigurare, relevantă pentru datele speței, este Cartea Internațională de Asigurare care, în privința limitelor despăgubirii, trimite, cum s-a menționat, la legislația țării pe teritoriul căreia se produce accidentul.

Făcând referire la un alt nivel al despăgubirilor, recurentul ignoră situația concretă, a producerii riscului asigurat în afara teritoriului țării de origine, precum și rolul și funcțiile sistemului Carte Verde, operant pentru acoperirea prejudiciului în asemenea ipoteze.

Față de convenția de asigurare care reglementează, într-o anumită modalitate, repararea prejudiciului pentru situațiile în care se produc riscul asigurat - acoperit de clauzele documentului Cartea Verde - nu se pune problema unei interpretări "în favoarea victimei", cum pretinde recurentul, ci a respectării contractului părților.

 Este eronată susținerea recurentului conform căreia instanța ar fi acordat forță juridică superioară unui Ordin al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în raport cu prevederile legii (art. 49 din Legea nr. 136/1995).

De fapt, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța a făcut trimitere la legislația secundară doar pentru a determina limitele despăgubirii la nivelul anului 2005 (reglementarea unui astfel de domeniu putându-se realiza, tocmai pentru a da eficiență normei legale, prin acte ale organelor de specialitate în domeniu). Astfel, Ordinul menționat a fost emis pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule (în conformitate cu art. 5 și 53 din Legea nr. 136/1995, art. 4 alin. (27) și art. 47 pct. 2 lit. k) din Legea nr. 32/2000).

 De asemenea, pretinzând o aplicare greșită a prevederilor art. 3 alin. (4) și (5) din Acordul între birourile naționale de asigurări membre ale spațiului economic european și ale altor state asociate (semnat la Rethymno), recurentul este în aceeași eroare în legătură cu clauzele contractuale incidente, susținând în mod greșit că trebuia luată în considerare o garanție contractuală A."care depășește limita prevăzută de legea română, anume limita de despăgubire prevăzută în contractul R.C.A".

Pentru motivele expuse deja, limita de despăgubire din polița R.C.A. este limita maximă a despăgubirii prevăzute în legislația română.

Ca atare, pentru toate considerentele arătate anterior, criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material care reglementează răspunderea asigurătorului, raportat la datele speței, au fost găsite nefondate.

În ce privește încălcarea prevederilor art. 998-999 C. civ., respectiv a principiului reparării integrale a prejudiciului, dată de nerecunoașterea agravării stării de sănătate a recurentului, verificarea legalității acestei critici este subordonată dezlegărilor date aspectelor anterioare deduse judecății.

Separat de faptul că recurentul supune analizei mijloace de probă, a căror reevaluare o pretinde în mod nepermis procedural în faza recursului, cenzurarea modalității în care instanța de apel a făcut aplicarea art. 998-999 C. civ. raportat la situația de fapt stabilită de aceasta, este lipsită de suport.

Aceasta, în contextul în care s-a stabilit inexistența unui temei juridic care să-l îndreptățească pe reclamant la obținerea unor despăgubiri suplimentare, având în vedere că limita maximă la care era îndreptățit a fost atinsă în procedura judiciară penală.

Faptul că instanța de apel inserează în conținutul considerentelor și aprecieri referitoare la inexistența unui prejudiciu agravat față de cel care a făcut deja obiectul reparației este lipsit, în economia motivării, de caracter determinant în adoptarea soluției.

Ceea ce a justificat soluția și s-a constituit în considerentele determinante, necesare ale adoptării acesteia, a fost lipsa temeiului de drept al pretențiilor reclamantului, instanța de apel subliniind în mod corect că nu poate judeca în echitate, în condițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme există norme de drept material, care impun acceptarea obiecțiilor asigurătorului.

În consecință, toate criticile îndreptate împotriva deciziei din apel au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei nr. 602/A din 27 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2017.