ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5514/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cauzei și procedura derulată de prima instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a chemat în judecată pe pârâtul Ț.A., născut în localitatea Moreni, județul Dâmbovița, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să constate calitatea pârâtului de colaborator al Securității. În motivarea acțiunii, reclamantul a prezentat activitatea desfășurată de pârât în sprijinul Securității, precum și urmările pe care le-au produs informațiile furnizate de acesta asupra persoanelor vizate de notele informative.

Ca atare, reclamantul a arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, întrucât pârâtul a furnizat informații care se refereau la activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, iar acestea au încălcat dreptul de exprimare, libertatea opiniilor și dreptul la viață privată. În întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. În dovedirea acțiunii, reclamantul a prezentat Nota de constatare nr. DI/I/2240 din 27 septembrie 2010, precum și documentația care a stat la baza întocmirii acesteia. Hotărârea Curții de Apel Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 619 din 30 ianuarie 2012, a admis acțiunea reclamantului Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că, în speță, sunt întrunite condițiile cumulative impuse de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008. În concret, în privința primei condiții, instanța a arătat faptul că pârâtul, student în anul I la Facultatea de Drept din București, a fost recrutat la data de 22 ianuarie 1982 de către Securitate pentru cunoașterea atitudinilor studenților de la această facultate. În acest sens, pârâtul a semnat un angajament de colaborare, în urma căruia a preluat numele conspirativ de „A.Ș”.

Sub numele anterior menționat, pârâtul a întocmit mai multe note informative referitoare la manifestările anticomuniste ale unui vecin al său, la manifestările religioase ale unei casiere de la întreprinderea unde acesta s-a angajat după terminarea studiilor universitare, precum și la comentariile negative la adresa regimului comunist făcute de o persoană pe care a întâlnit-o în tren. În urma analizării rapoartelor depuse la dosar și menționate în nota de constatare, prima instanță a concluzionat în sensul că pârâtul a furnizat informații utile organelor de Securitate care se pot încadra în textul legal anterior individualizat și a fost recompensat pentru acestea.

În legătură cu cea de-a doua condiție, instanța de primă jurisdicție a subliniat faptul că, prin informațiile pe care le-a furnizat, pârâtul a contribuit la îngrădirea: - dreptului la libertatea de exprimare și libertatea opiniilor, drept prevăzut de art. 28 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 19 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice; - dreptului la libertatea conștiinței și religiei, drept prevăzut de art. 30 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 18 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. 3. Recursul declarat de pârâtul Ț.A. În recursul său, reclamantul a solicitat casarea sentinței pentru nemotivare și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în raport de prevederile art. 312 alin. (2) și (3), art. 313 și art. 314 C. proc.

civ, sau respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată, întrucât partea nu a probat faptul că activitățile menționate în nota de constatare au avut drept consecință suprimarea sau îngrădirea drepturilor fundamentale ale omului. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată, în primul rând, faptul că instanța de fond a preluat în considerentele hotărârii atacate conținutul cererii de chemare în judecată prin procedeul „copy paste”, nu a prezentat apărările pe care le-a formulat în cuprinsul întâmpinării și nu a motivat în niciun fel îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008.

În al doilea rând, recurentul susține că hotărârea judecătorească cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. În concret, recurentul precizează că nu a efectuat „activități în cadrul Direcției pentru Securitatea Statului” după cum a reținut judecătorul fondului și nici nu a realizat „activitățile acestei activități de șomaj” după cum se consemnează în sentința contestată. Pe acest aspect, recurentul concluzionează în sensul că instanța de fond a reușit să deducă din întâmpinarea pe care a formulat-o în cauză ”o altă realitate decât cea a dosarului” și, pe cale de consecință, a analizat apărări ce nu au fost invocate. În opinia recurentului, nemotivarea hotărârii judecătorești echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei și impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul menționează că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008. În dezvoltarea acestui motiv de modificare, recurentul susține că actele prezentate de intimatul-reclamant, respectiv un „dosar personal” și o „mapă anexă” sunt „o parte dintr-un dosar militar” al său. Activitățile calificate de intimat ca fiind unele de „colaborare” se constituie, prin chiar conținutul lor, ca fiind unele de „culegere de informații” sau de „cunoaștere” și erau desfășurate, în bună măsură, la solicitarea ofițerului de securitate controlor, care cerea o „notă de cunoaștere” dintr-un domeniu anume sau despre o persoană anumită.

Ca atare, recurentul menționează că a desfășurat o activitate primară care nu putea influența, prin ea însăși, activitatea și drepturile unei persoane. În concepția recurentului, activitatea informativă este o activitate de cunoaștere și prevenție și nu una de coerciție, motiv pentru care nu se încadrează în norma anterior individualizată. Activitatea pe care a desfășurat-o nu a fost una de colaborare benevolă sau forțată; ea a avut loc în cadrul serviciului militar pe care l-a prestat la trupele de Securitate. În fine, recurentul susține că informările și notele de cunoaștere pe care le-a dat nu au privit atitudini potrivnice regimului comunist, ci atitudini potrivnice statului român. Acestea nu au determinat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, după cum s-a reținut în motivarea sentinței atacate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a învestit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect constatarea calității recurentului-pârât Ț.A. de colaborator al Securității. Curtea de apel a admis acțiunea, pentru considerentele expuse la pct. 1.2 din prezenta decizie.

Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată. Detaliind problemele de drept deduse judecății și răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele: 1.1. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. Într-adevăr, în cauza de față, prima instanță a procedat la redarea în întregime a conținutului cererii de chemare în judecată în sentința atacată, conform susținerilor recurentului. Însă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o analiză proprie a susținerilor părților și a materialului probator existent la dosarul cauzei din perspectiva celor două condiții impuse de art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008. Ca atare, instanța de control judiciar reține că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul Ț.A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a fost verificat de către intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în urma cererilor formulate în acest sens de către numiții I.S. și T.M., precum și de Consiliul Superior al Magistraturii, în baza prevederilor art. 3 lit. l) și art. 33 alin. (1) din O.U.G.

nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008 (cererile nr. P 658/09 din 7 februarie 2008, nr. P 3609/08 din 10 octombrie 2008 și nr. P 7961/10 din 15 iunie 2010). În urma acestor verificări, intimatul-reclamant a întocmit nota de constatare DI/I/2240 din 27 septembrie 2010 în baza căreia a sesizat instanța specializată cu prezenta acțiune în constatare. Art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, instituie două condiții pentru dobândirea calității de colaborator al Securității: 1) Persoana să fi furnizat organelor de Securitate „informații, indiferent sub ce formă, precum și note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității”.

2) Informațiile furnizate să denunțe activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și să vizeze îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Pe aspectul îndeplinirii acestor condiții, instanța de control judiciar reține faptul că, într-adevăr, recurentul-pârât a fost recrutat în calitate de colaborator al Securității la data de 22 ianuarie 1982, în timp ce era student în anul I la Facultatea de Drept din București, pentru cunoașterea stării de spirit, a eventualelor frământări sau nemulțumiri din rândul studenților anului I, precum și pentru stabilirea comportării și concepțiilor studenților străini, a influențelor negative pe care aceștia le-ar fi putut exercita asupra colegilor lor români.

Recurentul-pârât a semnat un angajament de colaborare, în urma căruia a preluat numele conspirativ de „A.Ș.”. După terminarea studiilor universitare, recurentul fost repartizat ca jurist la Întreprinderea Județeană de Producție Industrială și Prestări Servicii Piatra-Neamț și a continuat colaborarea cu Securitatea în perioada 1986 - 1988, când a întocmit mai multe note informative cu privire la majoritatea salariaților din întreprindere și la evenimentele care au avut loc în cadrul acesteia; unele dintre ele au fost nominalizate și de către prima instanță. De pildă, în nota dată la 4 iunie 1986, recurentul a relatat despre un vecin al său din București, absolvent al Facultății de Drept, că și-a manifestat atitudinea ostilă față de regimul comunist, că era suspectat de legături cu postul de radio „E.L.”, că ascultă acest post și comentează știrile difuzate, dar și că a avut o relație cu preotul C., în perioada cât a fost jurist la Patriarhie.

Această notă a fost trimisă spre exploatare la Inspectoratul de Securitate al Municipiul București. În mod corect prima instanță a reținut în privința acestei note faptul că, înainte de anul 1989, ascultarea postului de radio anterior arătat reprezenta o atitudine ostilă regimului comunist. De asemenea, într-o altă notă, recurentul a relatat despre o casieră de la întreprinderea unde lucra că citea o broșură cu conținut religios dată de pastorul de la biserica baptistă și a apreciat, pe marginea acestui eveniment, că broșura este doar o modalitate de a face propagandă unor posturi străine. În urma acestor relatări, persoana în cauză a fost verificată de organele de Securitate. Ultima notă nominalizată de prima instanță se referă la o discuție făcută în tren de către un călător nemulțumit de condițiile oferite în timpul deplasării.

După această informare, ofițerii au propus identificarea persoanei semnalate în respectiva notă. Pentru activitatea prestată, recurentul a fost recompensat material în repetate rânduri, după cum rezultă din actele aflate la filele dosar CAB. Așadar, contrar celor susținute în memoriul de recurs, colaborarea recurentului cu organele fostei Securități a fost făcută cu acordul său. Înalta Curte, în acord cu prima instanță, apreciază că activitatea desfășurată de recurent a încălcat libertatea de exprimare și libertatea opiniilor, prevăzută de art. 28 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 19 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, dreptul la viață privată, reglementat de art. 33 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

În fine, instanța de control judiciar consideră că nu prezintă nicio relevanță juridică în cauza de față celelalte susțineri făcute de recurent în legătură cu absolvirea de către acesta a Școlii Militare de Ofițeri de Rezervă. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ț.A. împotriva Sentinței civile nr. 619 din 30 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2013. Procesat de GGC - LM