ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5477/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București reclamanta S. (L.) A. a chemat în judecată pe pârâții U.S.H. și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei U.S.H. să îi elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă, iar MECTS în calitate de emitent al formularelor de diplomă de licență. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a înscris în anul 2006 pentru a urma studiile Facultății de Psihologie-Pedagogie, specializarea Psihologie, din cadrul U.S.H., forma de învățământ ID. A mai arătat că a fost admisă la examenul de licență în sesiunea iulie 2009 și a promovat acest examen și i s-a eliberat adeverința din 25 iulie 2009. Reclamanta a mai arătat că în data de 14 decembrie 2010 a solicitat rectorului pârâtei U.S.H.

eliberearea diplomei de licență, însă nu a primit nici un răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului administrativ. În continuare reclamanta a făcut trimitere la dispozițiile art. 60 din Legea nr. 84/1995, considerând că absolvenții programelor de studii cu frecvență redusă sau la distanță au dreptul la certificarea studiilor prin diplome de licență. La data de 26 iulie 2011 pârâtul MECTS a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii. La data de 19 octombrie 2011 reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a solicitat obligarea MECTS la emiterea formularului de diplomă de licență în favoarea U.S.H.

La data de 26 octombrie 2011 pârâta U.S.H. a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Prin Sentința nr. 492 din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.A., a obligat pârâta U.S.H. să completeze diploma de licență și suplimentul acesteia reclamantei și să-l emită în conformitate cu actele normative în vigoare, a respins în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele: Cu privire la cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta U.S.H.

s-a reținut că reclamanta a absolvit cursurile unei facultăți din cadrul universității pârâte, aspect necontestat de către aceasta pârâtă. Singurul temei invocat de pârâtă pentru neemiterea diplomei de licență și a suplimentului acestei diplome, este acela că nu ar fi în posesia formularelor diplomei de licență, întrucât acestea nu i-au fost eliberate de pârât. În opinia instanței, un astfel de refuz de eliberare a diplomei reclamantei nu poate fi considerat drept justificat deoarece pârâtul MECTS nu eliberează formularele ori tipizatele individual, astfel că este la alegerea pârâtei cui eliberează sau cui nu eliberează diplome în funcție de numărul de tipizate primite. Mai mult, din actele depuse la dosar de către MECTS s-a reținut că pârâtei U.S.H.

i-au fost avizate în mai multe rânduri eliberarea de tipizate. Pârâta U.S.H. nu a făcut dovada că nu i-au fost eliberate tipizate pentru toți absolvenții pe care a declarat că i-a școlarizat potrivit actelor normative în vigoare. Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta U.S.H. a MECTS s-a constatat că tipărirea formularelor tipizate se face în funcție de situațiile și raportările făcute de pârâta U.S.H. și acreditările existente și nu prin raportare la persoane strict determinate. De asemenea s-a mai reținut că U.S.H. nu a dovedit că pârâtul MECTS nu ar fi respectat dispozițiile art. 7 din Ordinul nr. 2284/2007 în sensul că nu ar fi aprobat tipărirea și difuzarea formularelor actelor de studii în condițiile legii.

Cu privire la cererea reclamantei de obligarea a MECTS la emiterea formularului diplomei de licență, s-a reținut pe de o parte că această autoritate nu emite formularul ci doar avizează tipărirea formularelor diplomelor de licență, iar pe de altă parte nu s-a dovedit că acest pârât ar refuza în mod nejustificat să avizeze tipărirea formularelor diplomelor de licență în mod nejustificat. În opinia instanței, problema acreditării sau nu a pârâtei U.S.H. în privința organizării învățământului la distanță pentru Facultatea de Psihologie Pedagogie din Brașov, specializarea Psihologie și a organizării licenței pentru absolvenții facultății indicate, forma de învățământ nu poate fi analizată pe cale incidentală prin analizarea refuzului pârâtului de a aproba/aviza tipărirea de tipizate.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că chiar dacă instanța ar putea să analizeze un astfel de refuz, dispozițiile art. 60 din Legea nr. 84/1995 nu pot fi interpretate în sensul indicat de reclamantă și pârâta U.S.H., deoarece din formularea textului reiese numai o posibilitate, adică numai în cazul în care o facultate are cursuri de zi poate organiza și forme de învățământ la distanță nu și că îndeplinirea acestei condiții atrage automat acreditarea de a organiza astfel de forme de învățământ. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs U.S.H. criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul din 30 mai 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În legătură cu această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei. Mai precis, învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc.

civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul litigiului, în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și MECTS, pentru un capăt de cerere subsidiar. Pârâta U.S.H.

poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, U.S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, U.S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal. De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de U.S.H. împotriva Sentinței 492 din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013. Procesat de GGC - CL