ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 287/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 34/F din data de 24 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie s-a admis contestația la executare formulată de contestatoarea A. împotriva sentinței penale nr. 10/F/CC, din data de 16 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/2021.

S-a dedus din pedeapsă și perioada executată de la data de 21.07.2021 la 09.11.2021.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Ploiești a reținut din procesul-verbal nr. x/03.12.2021 emis de Penitenciarul de femei Târgșor că numita A. a început executarea pedeapsei cu închisoarea stabilită prin hotărârea pronunțată de autoritățile italiene, recunoscută de Curtea de Apel Pitești prin sentința nr. 10/F/CC/2021, la data de 09.11.2021, iar intervalul dintre data data de 21.07.2021, până la 09.11.2021, când a început că execute pedeapsa în România nu a fost luat în considerare.

Cât privește intervalul în care condamnata s-a aflat în arest la domiciliu, Curtea a apreciat că trebuie avută în vedere pedeapsa executată potrivit legii statului italian, or, având în vedere că aceste perioade nu sunt menționate în certificat, înseamnă că arestul la domiciliu, pe teritoriul statului italian nu este considerat ca fiind parte din executarea pedepsei, astfel că acest interval nu poate fi dedus din pedeapsă.

Împotriva acestei sentințe condamnata A. a formulat contestație.

În esență, a solicitat admiterea contestației și deducerea unui număr total de 1533 zile din pedeapsa ce o are de executat, precizând că a fost supusă de către autoritățile italiene unor măsuri privative de libertate, astfel că aceste perioade trebuie deduse și ele din durata pedepsei închisorii. A arătat contestatoarea că nu s-a dedus o perioadă de 2 ani 10 luni și 2 zile în care a fost obligată să nu părăsească domiciliul, respectiv 13 ore pe zi nu părăsea domiciliul, iar când ieșea afără din casă trebuia să aducă la cunoștința autorităților unde merge, respectiv la muncă sau la cumpărături.

Examinând contestația formulată de contestatoarea A., în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea prin care condamnata A. (aflată în prezent în executarea pedepsei de 9 ani închisoare aplicată prin sentința nr. 1068/12 R.G. TRIB.-12153/12 R.G.N.R.-, pronunțată la data de 06.07.2015 de Tribunalul Agrigento, modificată parțial prin sentința nr. 3542/2018 pronunțată la data de 05.07.2018 de Curtea de Apel din Palermo, secția a III-a Penală, recunoscută prin sentința penală definitivă nr. 10/F/CC din data de 16 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2021) a solicitat deducerea, din pedeapsa în executarea căreia se află, a întregii perioade considerate ca executată ca urmare a arestului la domiciliu în care a fost plasată în Italia, anterior predării sale.

Cererea astfel formulată constituie o contestație la executare care își găsește temeiul în dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 156 alin. (1) din același act normativ.

Potrivit art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, "În cazul în care România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanța română, este guvernată de legea română. Din durata pedepsei privative de libertate care trebuie executată în România se deduc durata pedepsei privative de libertate executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau grațierea acordată anterior, precum și, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislației statului emitent."

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată, "În cazul în care, ulterior transferării persoanei condamnate, statul emitent transmite o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care persoanei condamnate i s-au acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în România, acestea vor fi recunoscute de curtea de apel care a pronunțat hotărârea prevăzută la alin. (6). Dispozițiile din C. proc. pen. referitoare la contestația la executare se aplică în mod corespunzător".

Aceste texte de lege, care garantează că, în procedura de transferare, persoanele condamnate vor beneficia de toate deducerile de pedeapsă acordate în statul emitent până la momentul transferării efective în România, instituie în sarcina instanțelor naționale obligația deducerii din pedepsa privativă de libertate care trebuie executată în România atât a duratei pedepsei privative de libertate executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau grațierea acordată anterior, cât și, dacă este cazul a numărului de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislației statului emitent.

În considerarea acestor dispoziții legale, cetățeanul român condamnat într-un stat membru al Uniunii Europene printr-o hotărâre judecătorească definitivă, recunoscută în România, care a beneficiat, în statul de condamnare, de recunoașterea ca executată a unei perioade de timp, ca efect al arestului la domiciliu, își păstrează acest drept și ulterior transferării sale într-un loc de deținere din țara de origine, el urmând să producă efecte identice în ambele ordini juridice, atât a statului de condamnare, cât și a statului de executare.

Pentru a produce însă astfel de efecte, recunoșterea ca executată a unei perioade de timp, ca efect al arestului la domiciliu, trebuie să fie acordată printr-o hotărâre judecătorească sau un act judiciar emis de autoritățile acestui stat, care urmează a fi recunoscute în condițiile art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Evaluând datele concrete ale speței prin prisma considerațiilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că, în susținerea cererii sale, condamnata A. nu a depus, iar autoritățile italiene nu au transmis vreun act judiciar prin care contestatoarei să i se fi recunoscut ca executată o anumită perioadă de timp, ca urmare a plasării în arest la domiciliu în Italia, anterior predării către autoritățile române.

Astfel, autoritățile statului de condamnare au transmis exclusiv certificatul menționat la art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/GAI, emis la data de 22.07.2021 de Procuratura Generală a Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Palermo, iar nu și acte judiciare prin care contestatoarei să i se fi recunoscut ca executată o parte din pedeapsă, ca urmare a plasării în arest la domiciliu în Italia.

Or, în lipsa unei hotărâri judecătorești sau a unui act judiciar emis de autoritățile statului de condamnare, prin care condamnatei să i se fi recunoscut ca executată o anumită perioadă de timp, ca efect al plasării sale în arest la domiciliu pe teritoriul acestui stat, instanța statului de executare nu poate proceda la reducerea corespunzătoare a pedepsei în executarea căreia se află aceasta, în condițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, nu poate proceda la valorificarea perioadei cât persoana condamnată a fost plasată în arest la domiciliu în statul de condamnare nici în condițiile art. 100 alin. (3) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, întrucât, pe de o parte, dispozițiile Legii nr. 302/2004 nu prevăd în mod expres această posibilitate, iar pe de altă parte, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene interzice statului de executare să aplice dreptul propriu privind executarea pedepselor, în locul dreptului statului emitent.

Înalta Curte constată că se solicită de către contestatoare deducerea perioadei în care a fost supusă măsurii domiciliare obligatorii, care este diferită de măsura arestului la domiciliu. De asemenea, în ceea ce privește conținutul acestei măsuri, din actele de la dosar rezultă că în perioada în care a fost supusă acestei măsuri contestatoarea putea să părăsească zilnic domiciliul, astfel că perioada de 1533 de zile ce se solicită a fi dedusă din pedeapsa pe care contestatoarea o are de executat nu poate fi asimilată cu măsura arestului la domiciliu care presupune o privare totală de libertate.

Față de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatoarea A. împotriva sentinței penale nr. 34/F din data de 24 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Va obliga contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatoarea A. împotriva sentinței penale nr. 34/F din data de 24 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2022.