ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Deliberând asupra cererii de recurs în casație de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1654 din 18 decembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Bistrița, a fost condamnat inculpatul A., pentru comiterea infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control, prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991, la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza cu art. 45 alin. (2) C. pen. raportat la art. 66 lit. a) și b) C. pen., art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării, pe o durată de 2 ani, a drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții elective publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, urmând să fie executată după data executării sau considerării ca executate a pedepsei închisorii.

În baza cu art. 45 alin. (5) C. pen. rap. la art. 66 lit. a) și b) C. pen., art. 65 alin. (3) C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor a căror exercitare a fost interzisă cu titlu de pedeapsă complementară, urmând să fie executată din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante.

A fost condamnat inculpatul B., pentru comiterea infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control, prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991, la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza cu art. 45 alin. (2) C. pen. raportat la art. 66 lit. a) și b) C. pen., art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării, pe o durată de 2 ani, a drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții elective publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, urmând să fie executată după data executării sau considerării ca executate a pedepsei închisorii.

În baza cu art. 45 alin. (5) C. pen. raportat la art. 66 lit. a) și b) C. pen., art. 65 alin. (3) C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor a căror exercitare a fost interzisă cu titlu de pedeapsă complementară, urmând să fie executată din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante.

S-a luat act de faptul că persoana vătămată Primăria mun. Bistrița, prin primar, nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În drept, s-au reținut următoarele:

Fapta inculpatului A. care, după data de 19.08.2015 (data aducerii la cunoștință a procesului-verbal nr. x/05.08.2015 de constatare a contravenției și de dispunere a sistării lucrărilor de construire) a continuat executarea lucrărilor de construcții la imobilul situat în Mun. Bistrița, str. x, jud. Bistrița - Năsăud, după ce s-a dispus oprirea acestora de către organele de control, edificând, în calitate de investitor-beneficiar și administrator al S.C. C. S.R.L., 1 etaj în plus de la data dispunerii sistării lucrărilor - 05.08.2015 și 3 etaje în plus, față de S+P+7 etaje, conform autorizației de construcție nr. x/09.03.2015, săvârșită cu vinovăție în forma intenției, sub aspectul laturii subiective, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control, prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., întrucât fapta există, a fost săvârșită de către inculpat și constituie infracțiune, instanța a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, la pedeapsa principală de 1 an închisoare.

Fapta inculpatului B. care, după data de 18.08.2015 (data comunicării procesului-verbal nr. x/05.08.2015 de constatare a contravenției și de dispunere a sistării lucrărilor de construire), a continuat executarea lucrărilor de construcții la imobilul situat în Mun. Bistrița, str. x, jud. Bistrița - Năsăud, după ce s-a dispus oprirea acestora de către organele de control, edificând, în calitate de executant și administrator al S.C. D. S.R.L., 1 etaj în plus de la data dispunerii sistării lucrărilor și 3 etaje în plus, față de S+P+7 etaje, conform autorizației de construcție nr. x/09.03.2015, săvârșită cu vinovăție în forma intenției, sub aspectul laturii subiective, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control, prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., întrucât fapta există, a fost săvârșită de către inculpat și constituie infracțiune, instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, la pedeapsa principală de 1 an închisoare.

Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel inculpații A., B. și partea responsabilă civilmente S.C. C. S.R.L..

Prin decizia penală nr. 1501/2021 din data de 25.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori, au fost admise apelurile declarate de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 1654 din 18 decembrie 2020 pronunțată de Judecătoria Bistrița, sentință care a fost desființată și pronunțând o nouă hotărâre:

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpații A. și B., trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de partea responsabilă civilmente S.C. C. S.R.L. împotriva aceleiași sentinței penale.

În esență, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește prescripția răspunderii penale, prin rechizitoriul din data de 5 iunie 2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistrița s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A. și B. pentru săvârșirea infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control, faptă prev. de art. 24 lit. b) Legea nr. 50/1991.

În raport de starea de fapt reținută prin actul de sesizare al instanței având în vedere că infracțiunea s-a epuizat la data de 20 august 2015 când lucrătorii poliției locale Bistrița Biroul Disciplină în construcții au efectuat un nou control la imobilul situat în Bistrița, str. x unde au constatat că nu au fost respectate măsurile dispuse prin procesul-verbal nr. x din 5 august 2015, instanța de apel a constatat că răspunderea penală s-a prescris la data de 20 august 2021.

De asemenea, pe durata procesului penal ca urmare a instituirii stării de urgență, cursul prescripției a fost suspendat pentru o durată totală de 60 zile astfel că termenul de prescripție s-a împlinit la 20 octombrie 2021.

În consecință, Curtea de Apel Cluj a apreciat că în cauză se impune pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În ceea ce privește solicitarea inculpaților de pronunțare a unei soluții de achitare, întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., fie pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., instanța de apel a constatat că toate criticile formulate de inculpați prin apărătorii aleși sunt nefondate.

În esență, sub acest aspect, Curtea de apel a constatat că în mod corect instanța de fond a apreciat că fapta inculpaților care, ulterior datei de 19 august 2015 data aducerii la cunoștință a procesului-verbal de constatare a contravenției și de dispunere a sistării lucrărilor de construire, au continuat executarea lucrărilor la imobilul situat pe str. x edificând un etaj în plus de la data dispunerii sistării lucrărilor și trei etaje în plus față de S+P+7 etaje conform autorizației de construire se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de continuarea a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control faptă prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991. Ca atare, s-a apreciat că solicitarea formulată de inculpați, de pronunțare a unei soluții de achitare fundamentată pe prevederile art. 16 lit. a) ori 16 lit. b) C. proc. pen., este nefondată.

Împotriva deciziei nr. 1501 din 25.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, la data de 15.12.2021, au formulat recurs în casație inculpații A. și B., prin avocat E., în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

În cuprinsul motivelor de recurs a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În esență, prin cererea de recurs în casație, inculpații A. și B., au arătat că, în temeiul cazului de casare invocat, raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a solicitat să se dispună achitarea inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control, prev. de art. 24 lit. b) din Legea 50/1981.

Cu titlu prealabil, prin cererea de recurs în casație formulată, s-a arătat că motivul de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., este aplicabil în mod corespunzător și în situația inculpaților din prezenta cauză față de care s-a dispus încetarea procesului penal, deoarece, în fața instanței da apel, ulterior solicitării de a se constata că în privința infracțiunii reținute în sarcina lor a intervenit prescripția răspunderii penale, inculpații A. și B. au solicitat, în baza art. 18 C. proc. pen., continuarea procesului penal și pronunțarea unei soluții de achitare. Însă instanța de apel a considerat că solicitările inculpaților sunt neîntemeiate și a dispus încetarea procesului penal pe motiv că a intervenit prescripția. Prin urmare, instanța de apel a considerat că fapta inculpaților ar exista, ar constitui infracțiune și ar fi fost săvârșită de inculpați cu vinovăția prevăzută de lege, însă a fost nevoită să dispună încetarea procesului penal dată fiind împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

Pe fondul cererii de recurs în casație, apărarea recurenților a solicitat achitarea inculpaților pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale contravenției prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea 50/1991, raportat la neîndeplinirea condiției să nu se fi solicitat o nouă autorizație de construire în situațiile prevăzute la art. 7 alin. (15) din Legea nr. 50/1991; nulitatea dispoziției de oprire a lucrărilor; fapta nu este prevăzută de legea penală.

S-a arătat că potrivit art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea 50/1991, constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii, să fie considerate infracțiuni:

b) executarea sau desființarea, cu nerespectarea prevederilor autorizației și a proiectului tehnic, a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepția celor prevăzute la lit. b), c), e) și g), precum și continuarea executării lucrărilor autorizate fără solicitarea unei noi autorizații de construire în situațiile prevăzute la art. 7 alin. (15), de către investitor și executant.

Potrivit art. 7 alin. (15) din Legea 50/1991, în situația în care în timpul executării lucrărilor și numai în perioada de valabilitate a autorizației de construire survin modificări de temă privind lucrările de construcții autorizate, care conduc la necesitatea modificării acestora, titularul are obligația de a solicita o nouă autorizație de construire, potrivit prevederilor prezentei legi.

Așadar, s-a susținut că în vederea întrunirii elementelor constitutive ale contravenției prev. de art. 26 alin. (1) lit. b) Legea 50/1991, se impune îndeplinirea unei condiții negative, respectiv să nu se fi solicitat o nouă autorizație de construire în situațiile prevăzute le art. 7 alin. (15). Or, s-a arătat că, sub acest aspect, trebuie remarcat faptul că ulterior emiterii Autorizației de construire nr. x din 09.03.2015, în perioada de valabilitate a acesteia, în data de 24.07.2015, S.C. C. S.R.L., prin administrator A. a depus la Primăria mun. Bistrița, o cerere pentru emiterea certificatului de urbanism întrucât în timpul executării lucrărilor au survenit modificări de temă privind lucrările de construcții autorizate. Prin cererea formulată, s-a solicitat modificarea regimului de înălțime a imobilului, întrucât imobilul era situat în zona cu regim de construire P+1OE. Această solicitare era din punct de vedere procedural, primul demers necesar în vederea solicitării unei noi autorizații de construire. Potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea 50/19912, documentația necesară pentru eliberarea unei autorizații de construire trebuie să cuprindă și certificatul de urbanism.

Cererea a fost înregistrată cu nr. x în data de 24.07.2015, cu 11 zile înainte de controlul din 05.08.2015 și încheierii Procesului-verbal de contravenție.

Certificatul de urbanism a fost emis la data de 04.09-2015, cu nr. x, la o lună după controlul din 05.08.2015. La rubrica 3 - REGIMUL TEHNIC din certificatul emis, se prevede: "Nu este posibila extinderea si modificarea regimului de înălțime ai imobilului in curs de execuție; prin urmare nu putem da curs solicitării dumneavoastră". Rezultă de aici că, ceea ce s-a solicitat este modificarea regimului de înălțime.

S-a susținut de apărarea recurenților că textul art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, prevede ca și condiție doar să se fi solicitat o nouă autorizație de construire, nu să se fi și acordat o nouă autorizație de construire. Această condiție a fost îndeplinită de către inculpații A. și B., la data controlului din 04.08.2015 fiind formulată cererea.

Prin urmare, s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea 50/1991, procesul-verbal de contravenție fiind netemeinic și astfel, mai departe, sancțiunea dispusă prin acesta este nelegală, inclusiv sancțiunea complementară a opririi lucrărilor.

S-a mai susținut că elementul material al infracțiunii prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991 (continuarea executării lucrărilor) este indisolubil legat de măsura/sancțiunea opririi lucrărilor dispusă de organul competent. Așa fiind, în ipoteza în care măsura/sancțiunea opririi lucrărilor este dispusă într-un mod vădit ilegal, cum s-a întâmplat și în speța de față, persoana care continuă executarea lucrărilor în aceste condiții nu poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991.

Or, s-a arătat că infracțiunea reținută în sarcina inculpaților are ca și premisă tocmai sancțiunea contravențională nelegală de sistare a lucrărilor. În condițiile în care nu erau întrunite elementele constitutive ale contravenției, iar măsura sistării lucrărilor are caracter nelegal, apărarea recurenților consideră că fapta de a desfășura activități de construire nu are caracter penal.

Potrivit art. 24 lit. b) Legea 50/1991 constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora da către organele de control competente, potrivit legii. În opinia apărării, neexistând o dispoziție legală de oprire a lucrărilor, evident nu pot exista premisele infracțiunii.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație s-a mai arătat că un alt argument pentru care se impune, în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpaților A. și B. sub aspectul săvârșirii de către aceștia a infracțiunii prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991, constă în aceea că acțiunile întreprinse în concret de către aceștia nu sunt prevăzute de legea penală.

Sub acest aspect, s-a precizat că, mai întâi, se impune a se constata că, în contradicție cu cele reținute în acuzare, ultimul etaj (al 10-lea) al imobilului situat în mun. Bistrița, str. x, jud. Blstrița-Năsăud, a fost edificat anterior comunicării proceselor-verbale nr. x/05.08.2015 (în cazul inculpatului A., în data de 19.08,2015), respectiv nr. x/05.08.2015 (în cazul inculpatului B., în data de 18.03.2015). În continuare, se impune a se constata că, în ceea ce privește lucrările executate ulterior comunicării proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, la dosarul cauzei nu exista probe care să releve în ce au constat acestea și care a fost tipul lor. Or, pentru a se reține infracțiunea prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991 este necesar să se constate că, ulterior dispunerii opririi lucrărilor, inculpatul a executat lucrări pentru care ora necesară obținerea autorizației de construire.

Așa fiind, pornind de la declarațiile inculpaților A. și B. care au arătat că de la data opririi lucrărilor au fost întreprinse doar activități de conservare a imobilului, acestea putându-se încadra în categoria lucrărilor pentru care nu era necesară emiterea unei autorizații de construire, și aplicând regula in dubio pro reo, se impune a se constata că acțiunile inculpaților nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991.

Astfel, s-a menționat că, în realitate, ultimul etaj al clădirii, de la cota de înălțime 32,4 m a fost edificat înainte de comunicarea proceselor-verbale de constatare a contravenției și dispunere a sistării lucrărilor de construire, respectiv înainte de data de 19.08.2015 în ceea ce îl privește pe inc. A., și înainte de data de 18.08.201S în ceea ce îl privește pe inc. B.. S-a arătat că această împrejurare de fapt rezultă din actele dosarului, astfel cum au fost enumerate în cuprinsul motivelor de recurs. Totodată, s-a făcut referire la declarațiile martorilor audiați în fața Curții de Apel Cluj, care confirmă împrejurarea că ultima furnizare de beton a avut loc în data de 11.08.2015, că la dala de 11.08,2015 lucrările de edificare au fost finalizate, după acea dată fiind efectuate doar lucrări de decofrare si lucrări ce țin de organizarea de șantier si securizarea șantierului.

S-a mai arătat de către apărarea recurenților că premisa avută în vedere de textul de lege reținut la condamnarea inculpaților este dispoziția de oprire a lucrărilor. Oprirea executării lucrărilor este o sancțiune complementară amenzii, în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prev. de art. 26 alin. (1) lit. a) și b), respectiv în cazul în care se execută lucrări fără autorizație, sau în cazul în care lucrările sunt executate cu nerespectarea autorizației. În ambele cazuri, dispoziția de oprire a executării lucrărilor este legată de lucrări pentru care este necesară autorizația de construire, care fie lipsește, fie nu s-a respectat. Întrucât dispoziția de oprire a executării lucrărilor este legată de lucrări pentru care este necesară autorizația de construire (care fie lipsește, fie nu s-a respectat), a apreciat apărarea recurenților că și infracțiunea prevăzută de art. 24 alin. (1) lit. b) nu poate viza decât lucrări pentru care este necesară autorizația de construire. Neputând fi dispusă oprirea în cazul lucrărilor pentru care nu este necesară autorizația de construire, evident acestea nu pot fi vizate nici de art. 24 din Legea 50/1991.

De asemenea, s-a susținut că niciunul dintre mijloacele de probă aduse în susținerea acuzării nu este în măsură să dovedească tipul de lucrări care s-au efectuat în concret la imobil după dispunerea opririi lucrărilor. Sub acest aspect, s-a mai făcut referire și la declarațiile martorilor F. și G..

Prin urmare, s-a precizat că niciuna dintre probele existente la dosarul cauzei nu poate conduce la stabilirea în mod exact și concret a tipului de lucrări care se efectuau la imobil în 20.08.2015 (data efectuării controlului). Inculpații A. și B. au susținut în mod constant că "activitatea" de pe șantier de la data controlului viza exclusiv activități de conservare a imobilului. Acestea se puteau încadra în categoria lucrărilor pentru care nu era necesară dispunerea unei autorizații de construire, astfel că nu puteau fi vizate de dispoziția de oprire a lucrărilor.

Totodată, prin motivele de recurs în casație s-a susținut că este incidentă și regula in dubio pro reo. Având în vedere că proba cu declarațiile inculpaților nu este contrazisă de nicio altă probă existentă la dosarul cauzei s-a considerat că subzistă prezumția de nevinovăție a inculpaților cu privire la natura lucrărilor desfășurate după dispoziția sistării lucrărilor. Or, răsturnarea prezumției de nevinovăție poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăție, care lipsesc de la dosarul cauzei.

În final, s-a arătat că, raportat la subzistența prezumției de nevinovăție se impune achitarea inculpaților în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., natura lucrărilor desfășurate pentru care nu era necesară obținerea unei autorizații de construire ieșind din sfera ilicitului penal.

Prin încheierea din data de 15 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 1501/2021 din data de 25.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori.

În acest sens, Înalta Curte a reținut că deși în cuprinsul cererii de recurs în casație au fost invocate dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., în realitate, situația premisă avută în vedere de recurenți în motivele invocate în susținerea căii extraordinare de atac se circumscriu art. 438 pct. 8 C. proc. pen., în condițiile în care prin decizia atacată s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal, care este exclusă de la controlul de legalitate care se circumscrie cazului invocat.

Analizând recursul în casație formulat de recurenții-inculpați B. și A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din data de 15 februarie 2022, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurenți trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

Prin cererea de recurs în casație formulată, recurenții-inculpați B. și A. au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., însă prin încheierea de admitere în principiu din data de 15 februarie 2022, Înalta Curte a apreciat că situația premisă avută în vedere de recurenți în motivele invocate în susținerea căii extraordinare de atac se circumscriu art. 438 pct. 8 C. proc. pen., în condițiile în care prin decizia atacată s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal și care este exclusă de la controlul de legalitate care se circumscrie cazului invocat.

În acest context, Înalta Curte reține că acest caz de casare vizează acele situații în care, față de actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., respectiv: lit. e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; lit. f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică; lit. g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; lit. h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; lit. i) există autoritate de lucru judecat; lit. j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. se constată numai prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

Recursul în casație declarat pentru acest caz poate viza atât condamnarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei (dacă este formulat de procuror sau partea civilă), cât și achitarea inculpatului (când este promovat de acesta).

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 18 C. proc. pen., în caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. În această situație, în conformitate cu dispozițiile art. 396 alin. (7) și (8) C. proc. pen., dacă se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță achitarea, iar, în caz contrar, dispune încetarea procesului penal.

Se observă, așadar, că, prin solicitarea de a se continua procesul penal, inculpatul urmărește ca instanța, în baza probelor administrate, să constate, după caz, că fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, că nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea ori că există o cauză justificativă sau de neimputabilitate. Dacă, urmare a manifestării de voință a inculpatului, ulterior analizării coroborate a probatoriului administrat în cauză, se constată incidența vreuneia dintre ipotezele menționate, instanța pronunță achitarea, iar nu încetarea procesului penal. (decizia penală nr. 339/RC din 11 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală).

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpații au susținut că în mod greșit, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., întrucât se impunea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. achitarea inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control, prev. de art. 24 lit. b) din Legea 50/1991, apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, iar în raport de faptul că elementul material al infracțiunii (continuarea executării lucrărilor) este indisolubil legat de măsura/sancțiunea opririi lucrărilor dispusă de organul competent, persoana care continuă executarea lucrărilor în aceste condiții nu poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991.

Verificând în acest context criticile formulate, Înalta Curte reține că potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a instanței supreme modificarea situației de fapt, în acest stadiu se poate analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanțele inferioare, întrunesc, în persoana celor doi recurenți, toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.

Înalta Curte constată că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991 elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă în acțiunea de a continua o lucrare în legătură cu care există o decizie de încetare emisă de un organ cu atribuții de control în domeniul construcțiilor. Or, în cauză, recurenții inculpați au continuat executarea lucrărilor de construcții ulterior aducerii la cunoștință a proceselor-verbale nr. x/05.08.2015 și y/05.08.2015 prin care s-a dispus sistarea lucrărilor de construire, astfel încât Înalta Curte apreciază că situația de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanța de apel se pliază pe condițiile de tipicitate obiectivă ce caracterizează infracțiunea de continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente.

Deopotrivă, Înalta Curte reține că, nu poate face obiectul cenzurii instanței întrunirea elementelor constitutive ale contravenției prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 chiar și în situația în care aceasta s-ar afla într-o indisolubilă legătură cu infracțiunea reținută în sarcina inculpaților, și mai mult, nu poate fi analizată legalitatea proceselor-verbale de constatare a contravenției și de dispunere a sistării lucrărilor de construire, inculpații având la dispoziție alte remedii procesuale, eventual de natură civilă, de a-și clarifica situația juridică.

Așadar, condamnarea recurenților inculpați pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991 a fost urmarea analizei ansamblului probelor administrate în cauză, iar rolul Înaltei Curți în procedura pendinte nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanța de casație verifică, prin raportare la normele de configurare legală a infracțiunii, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, astfel încât criticile recurenților inculpați, care reiau în fapt apărările formulate în fața celorlalte instanțe, respectiv împrejurarea că la momentul săvârșirii infracțiunii măsura sistării lucrărilor astfel cum a fost dispusă prin procesul-verbal de contravenție avea un caracter nelegal, având în vedere că inculpatul A. a depus la Primăria mun. Bistrița, o cerere pentru emiterea certificatului de urbanism, ca urmare a modificărilor de temă privind lucrările de construcții autorizate, iar niciuna dintre probele existente la dosarul cauzei nu poate conduce la stabilirea în mod exact și concret a tipului de lucrări care se efectuau la imobil în data de 20.08.2015 (data efectuării controlului) se impun a fi respinse ca nefondate, acestea nu pot fi analizate în actualul cadru procesual.

În consecință, raportat la situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză, fapta concretă reținută în sarcina recurenților inculpați care au continuat executarea lucrărilor de construcții după ce s-a dispus sistarea acestora de către organele de control, edificând un etaj în plus de la data aducerii la cunoștință a proceselor-verbale de constatare a contravenției, întrunește condițiile de bază ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991, fiind realizată o corespondență deplină între faptele comise, astfel cum au fost reținute de instanța de apel și configurarea legală a infracțiunii.

Pentru aceste considerente, va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de recurenții-inculpați B. și A. împotriva deciziei penale nr. 1501 din data de 25 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Va obliga recurenții-inculpați la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de recurenții-inculpați B. și A. împotriva deciziei penale nr. 1501 din data de 25 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurenții-inculpați la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 martie 2022.