ÎCCJ, decizie (scj.ro #192261)

Încheiere de suspendare a judecății până la pronunțarea soluției asupra întrebării preliminare adresată CJUE într-o altă cauză. Nelegalitatea soluției în raport cu neîndeplinirea condiției privind caracterul similar al cauzelor

Codul de procedură civilă, art. 413 alin. (1) pct. 1

1

Conform dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1

1

Cod procedură civilă suspendarea se poate dispune când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară, ceea ce implică suspendarea judecării cauzei până la soluționarea sesizării adresate instanței europene. Însă, pentru ca decizia pronunțată ca urmare a sesizării adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene să influențeze soluția ce va fi pronunțată în cauză, este necesar ca acțiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare celor care fac obiectul întrebărilor adresate instanței europene.

În situația în care analiza instanței de judecată în cauza în care s-a dispus suspendarea viza verificarea concluziilor raportului de evaluare referitor la o presupusă stare de incompatibilitate, răspunsul CJUE la întrebările preliminare referitoare la respectarea caracterului proporțional al sancțiunilor prevăzute de lege pentru nerespectarea regimului incompatibilităților nu avea aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecății, astfel că, reținându-se caracterul neprocedural al măsurii de suspendare precum și împrejurarea că în măsura în care la finalul judecării cauzei existența stării de incompatibilitate ar fi confirmată, reclamantul ar avea la dispoziție mijloace procedurale de valorificare ulterioară a deciziei pronunțate de CJUE, încheierea de suspendare a fost desființată, cu consecința reluării judecării cauzei în fața instanței de fond.

ÎCCJ, SCAF - Decizia nr. 1828 din 25 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin Încheierea din 28 ianuarie 2021 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 32281/3/2019* în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. 1 pct. 1

1

din Codul de procedură civilă s-a dispus suspendarea judecării cauzei privind pe reclamantul A și pârâtul Agenția Națională de Integritate.

Împotriva soluției de suspendare a cauzei a formulat recurs recurenta-pârâtă Agenția Națională de Integritate, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

În esență, susține recurenta ca Încheierea atacată este nemotivată, atâta vreme cât din cuprinsul Încheierii nu rezultă considerentele pentru care instanța a apreciat că există similitudine între cauza ce face obiectul dosarului nr. 38497/3/2019 al Curții de Apel Timișoara și prezenta cauză, respectiv să fie prezentate motivele pentru care dezlegarea cererii de chemare în judecată depinde de răspunsul pe care instanța europeană îl va da întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată.

Afirmă recurenta că lipsa motivării Încheierii îngreunează analiza de legalitate a acestei horărâri, instanța de control judiciar neputând examina în ce măsură este îndeplinită condiția legăturii dintre soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța europeană și soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Totodată, susține recurenta că Agenția Națională de Integritate întocmește rapoarte care se concretizează în evaluări ale unor fapte ori situații cu semnificație juridică a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanțelor de judecată, sau după caz, a altor autorități și instituții competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege. Prin Raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate nu se dispune aplicarea de sancțiuni sau interdicții, ci doar sesizează organele competente în vederea declanșării procedurii disciplinare potrivit art. 22 alin. 3 din Legea nr. 176/2010.

În această situație, cererea de trimitere preliminară formulată privind principiul proporționalității pedepselor, nu are nicio relevanță în prezenta cauză, deoarece potrivit prevederilor Legii nr. 176/2010 prin raportul de evaluare nu sunt aplicate sancțiuni sau interdicții persoanei evaluate.

Principiul proporționalității pedepselor care presupune ca orice măsură luată de o autoritate publică care afectează drepturile indivizilor, trebuie să fie corespunzătoare atingerii unui scop legitim, necesară în vederea atingerii acelui scop și în același timp cea mai rezonabilă, poate fi pus în discuție doar la momentul când autoritatea competentă, potrivit prevederilor art. 26 din Legea nr. 176/2010 dispune aplicarea unor sancțiuni ca urmare a rămânerii definitive a prezentului raport de evaluare.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea Încheierii și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A a solicitat respingerea recursului ca nefondat

Sub un prim aspect se arată ca Încheierea atacată este motivată, iar împrejurarea că raționamentul instanței coincide cu argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu lipsa motivării sau cu inexistența unui raționament propriu al instanței.

Sub un al doilea aspect susține intimatul-reclamant că există un interes concret în prezenta cauză întrucât urmărește să evite aplicarea unei interdicții, interdicție menționată expres în Raportul de evaluare, dacă aceasta este contrară principiului proporționalității sancțiunilor prevăzut de art. 49 alin. 1 din Cartă, dat fiind că aceasta se va aplica automat în cazul unei soluții de respingere a contestației.

În același timp, imposibilitatea de a contesta sancțiunea disciplinară complementară a interdicției de a ocupa funcții publice timp de 3 ani care intervine automat, în temeiul legii, pune în discuție compatibilitatea acestei prevederi cu dreptul la o cale de atac eficientă, garantat de Cartă (art. 47).

În aceste context răspunsul la întrebările formulate pe calea trimiterii preliminare de către Curtea de Apel Timișoara apar ca fiind absolut necesare în soluționarea legală a prezentei cauze, întocmai cum a apreciat și Curtea de Apel București.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea Încheierii recurate prin prisma criticilor  invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A a solicitat anularea raportului de evaluare nr. 31935/G/II/03.10.2019 prin care inspectorul de integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate a reținut faptul că ”numitul A nu a respectat dispozițiile legale privind regimul juridic al incompatibilităților, întrucât în perioada exercitării funcției publice de conducere de director executiv la Direcția Dispecerat din cadrul Primăriei Sectorului 3 București a candidat la alegerile parlamentare din data de 11 decembrie 2016 pentru funcția de deputat în Parlamentul României – Camera Deputaților, încălcând astfel prevederile art. 34 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici”.

Prin Încheierea din data de 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1

1

Cod procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecării cauzei privind pe reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate până la soluționarea trimiterii preliminare invocată în cauza nr. 38497/3/2019 a Curții de Apel Timișoara.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde: „

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;

”.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, deci și a încheierilor, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 Cod de procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din Codul de procedură civilă, sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. 2 din Codul de procedură civilă, revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată parte a garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

„

30.

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

34.

Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).

”

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: „

30

. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a „audia” argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30).”

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că suspendarea judecării prezentei cauze s-a dispus fără a fi indicat raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția de temporizare a judecății, instanța de fond rezumându-se la simpla dispunere a măsurii suspendării.

Preluarea normei juridice fără însă a efectua o analiză a condițiilor impuse de aceasta nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare și nu oferă certitudinea analizării efective a cauzei, neîntrunind rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și constituind motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

Instanța de fond nu a făcut nicio referire la eventuala incidență în cauză a trimiterii preliminare invocată în cauza nr. 38497/3/2019 a Curții de Apel Timișoara.

În aceste condiții, lipsa motivării încheierii îngreunează analiza de legalitate a acestei hotărâri instanța de control judiciar neputând examina în ce măsură este îndeplinită condiția legăturii dintre soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța europeană și soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Pe de altă parte, suspendarea prezentei cauze s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. 1 pct. 1

1

din Codul de procedură civilă situație în care era necesar ca din încheierea atacată să rezulte considerentele pentru care instanța a apreciat că există similitudine între cauza ce face obiectul dosarului nr. 38497/3/2019 al Curții de Apel Timișoara și prezenta cauză, respectiv să fie prezentate motivele pentru care dezlegarea cererii de chemare în judecată depinde de răspunsul pe care instanța europeană îl va da întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată.

Analizând cererea de suspendare formulată de reclamantul A prin raportare la cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei și la întrebările preliminare cu care CJUE a fost sesizată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 38497/3/2019, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1

1

Cod procedură civilă, astfel încât instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea judecării cauzei.

Conform dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1

1

Cod procedură civilă suspendarea se poate dispune când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară, ceea ce implică suspendarea judecării cauzei până la soluționarea sesizării adresate instanței europene.

Însă, pentru ca decizia pronunțată ca urmare a sesizării adresate CJUE să influențeze soluția ce va fi pronunțată în cauză, este necesar ca acțiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare celor care fac obiectul întrebărilor adresate instanței europene.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A a solicitat anularea raportului de evaluare nr. 31935/G/II/03.10.2019 prin care inspectorul de integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate a reținut faptul că ”numitul A nu a respectat dispozițiile legale privind regimul juridic al incompatibilităților, întrucât în perioada exercitării funcției publice de conducere de director executiv la Direcția Dispecerat din cadrul Primăriei Sectorului 3 București a candidat la alegerile parlamentare din data de 11 decembrie 2016 pentru funcția de deputat în Parlamentul României – Camera Deputaților, încălcând astfel prevederile art. 34 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici”.

Pe de altă parte, întrebările preliminare vizează aplicarea principiului proporționalității pedepselor, prevăzut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în contextul art. 15 și art. 47 din Cartă, în referire la sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani, în cazul constatării conflictului de interese.

Așadar, întrebările preliminare vizează proporționalitatea sancțiunilor suportate de persoana cu privire la care s-a constat un incident de integritate, iar nu legalitatea raportului de evaluare.

În cauză, sesizarea instanței de judecată vizează verificarea concluziilor raportului de evaluare, astfel încât răspunsul CJUE la întrebările preliminare referitoare la respectarea caracterului proporțional al sancțiunilor prevăzute de lege nu are aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecății a existenței sau nu a stării de incompatibilitate reținută în sarcina reclamantului.

Este de menționat și faptul că  reclamantul are la dispoziție mijloace procedurale de valorificare ulterioară a deciziei ce va fi pronunțată de CJUE, în măsura în care hotărârea judecătorească ce va fi pronunțată în prezenta cauză va confirma existența stării de incompatibilitate.

Având în vedere toate aceste motive, Înalta Curte constată că măsura de suspendare a judecării cauzei nu este conformă cu dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1

1

Cod procedură civilă, iar încălcarea regulilor procedurale care permit temporizarea cursului judecății nu poate fi îndreptată decât prin desființarea încheierii recurate, cu consecința reluării judecării cauzei în fața instanței de fond.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 497 Cod procedură civilă, recursul a fost admis, încheierea recurată aa fost casată iar cauza a fost trimisă instanței de fond în vederea continuării judecății