ÎCCJ, decizie (scj.ro #192259)

Cauțiune consemnată în vederea soluționării cererii de suspendare a unui act administrativ-fiscal. Cerere de restituire. Condiții

Codul de procedură civilă, art. 1064

Se observă o diferență de reglementare a procedurii de eliberare a cauțiunii, după cum măsura suspendării a fost admisă [caz reglementat de alineatele (1) și (2) ale art. 1064], sau cererea de suspendare, pentru a cărei soluționare a fost consemnată cauțiunea, a fost respinsă [caz reglementat de alineatul (4) al art. 1064]. Astfel, în situația admiterii cererii de suspendare se solicită îndeplinirea unui cumul de condiții pentru a se putea dispune restituirea cauțiunii și anume: să existe o cerere a persoanei îndreptățite; cauza să fie definitiv soluționată; să nu existe o cerere pentru plata despăgubirilor, formulată de partea în defavoarea căreia s-a dispus suspendarea în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Pe de altă parte, în situația respingerii cererii de suspendare, textul de lege nu prevede vreo condiție pentru  restituirea cauțiunii, această măsură putând fiind dispusă din oficiu.

Prin urmare, în situația respingerii cererii de suspendare nu poate fi reținut argumentul în sensul că pentru restituirea cauțiunii ar fi fost necesară finalizarea litigiului având ca obiect anularea actului, câtă vreme dispozițiile art. 1064 alin. (4) Cod procedură civilă nu prevăd o astfel de condiție, fiind suficientă pronunțarea unei soluții de respingere a cererii de suspendare.

ÎCCJ, SCAF - Decizia nr. 1214 din 2 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2021, pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 2971/2/2018*, reclamanta Societatea „A” S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecție Fiscală, a solicitat restituirea cauțiunii în cuantum de 18.279 lei, consemnată în dosarul nr. 2971/2/2018, conform avizului nr. 2054327 din 12.07.2018, emis de Banca X.

Prin încheierea din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Societatea „A” S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecție Fiscală și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 18.279 lei consemnată în dosarul nr. 2971/2/2018 conform avizului nr. 2054327 din 12.07.2018 emis de Banca X.

Împotriva încheierii din 18 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecție Fiscală, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și respingerea cererii de restituire a cauțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susține că suma consemnată de reclamantă cu titlu de cauțiune a intrat în proprietatea privată a statului conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 și art. 1 lit. h) și art. 5 alin. (9) din H.G. nr. 731/2007.

De asemenea, consideră recurenta-pârâtă că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1064 Cod procedură civilă, referitoare la încetarea efectelor măsurii pentru care s-a dispus, nefiind relevantă chestiunea judecării în mod definitiv a cauzei vizând suspendarea, ci este necesar a se soluționa definitiv fondul cauzei privind legalitatea deciziei de impunere.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, Societatea „A” S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă (în ale căror dispoziții se încadrează criticile formulate), Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1064 din Codul de procedură civilă, republicat:

„(1) Cauțiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluționarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(2) Cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauțiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus. (…)

(4)

Dacă cererea pentru care s-a depus cauțiunea a fost respinsă, instanța va dispune din oficiu și restituirea cauțiunii.

”

În raport de aceste prevederi, se observă o diferență de reglementare a procedurii de eliberare a cauțiunii, după cum măsura suspendării a fost admisă (caz reglementat de alineatele 1 și 2 ale art. 1064), sau cererea de suspendare, pentru a cărei soluționare a fost consemnată cauțiunea, a fost respinsă (caz reglementat de alineatul 4 al art. 1064). Astfel, în situația admiterii cererii de suspendare se solicită îndeplinirea unui cumul de condiții pentru a se putea dispune restituirea cauțiunii și anume: să existe o cerere a persoanei îndreptățite; cauza să fie definitiv soluționată; inexistența unei cereri pentru plata despăgubirilor, formulată de partea în defavoarea căreia s-a dispus suspendarea în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. În situația respingerii cererii de suspendare, textul de lege nu prevede vreo condiție pentru  restituirea cauțiunii, această măsură putând fiind dispusă din oficiu.

În cauza de față, este incidentă această din urmă ipoteză, reglementată de art. 1064 alin. (4) Cod procedură civilă, întrucât cauțiunea ce face obiectul cererii de restituire a fost consemnată în vederea soluționării cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. F-M3 116/12.10.2017. Cererea de suspendare a fost respinsă prin sentința civilă  nr. 3398/20.07.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, soluție menținută prin decizia nr. 4402/02.10.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte, în sensul că pentru restituirea cauțiunii este necesară finalizarea litigiului având ca obiect acțiunea în anularea deciziei de impunere, câtă vreme dispozițiile art. 1064 alin. (4) Cod procedură civilă nu prevăd o astfel de condiție, fiind suficientă pronunțarea unei soluții de respingere a cererii de suspendare.

Cât privește susținerile recurentei-pârâte referitoare la incidența în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 și art. 1 lit. h) și art. 5 alin. (9) din H.G. nr. 731/2007, Înalta Curte constată că aceste acte normative reglementează modul și condițiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, iar cauțiunea consemnată de reclamantă nu face parte din această categorie de bunuri, întrucât nu a intrat în proprietatea statului prin vreo modalitate prevăzută de lege.

Înalta Curte reține că prevederile art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 dispun că bunurile confiscate sau neridicate în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătorești definitive ori, după caz, definitive și irevocabile, iar dispozițiile art. 1 lit. h) și art. 5 alin. (9) din H.G. nr. 731/2007 dispun că pot fi valorificate sumele consemnate în orice scop de către persoane fizice sau juridice, la dispoziția organelor judiciare, pentru care s-a dispus restituirea și nu s-a cerut ridicarea de către cei care le-au depus sau care erau îndreptățiți să le ridice, în termenul de prescripție prevăzut de legislația în vigoare. Or, în cauză nu suntem în ipoteza reglementată de aceste texte normative, cauțiunea consemnată de reclamantă neputând fi considerată bun confiscat sau neridicat în procedura judiciară și nici sumă neridicată de partea interesată în termenul de prescripție, deși s-a dispus restituirea. Este de observat că această ultimă ipoteză presupune existența unei hotărâri judecătorești prin care se dispune restituirea, iar partea să nu fi valorificat această soluție în termenul de prescripție,  însă, în speță, intimata-reclamantă nu beneficiază de o astfel de hotărâre judecătorească, scopul formulării cererii fiind acela de obținere a unei încheieri care să-i permită ridicarea sumei consemnată cu titlu de cauțiune.

În consecință, instanța de fond a reținut în mod corect că sunt îndeplinite cerințele art. 1064 alin. (4) Cod procedură civilă pentru a dispune restituirea sumei consemnate cu titlu de cauțiune, iar criticile pârâtei din recurs nu sunt apte să conducă la reformarea acestei soluții.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respings recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecție Fiscală, ca nefondat.