ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3166/2022

Ședința publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, admiterea contestației formulate și desființarea Rezoluției Inspectorului-Șef nr. x din 29.09.2020 (nr. lucrare x din 29.09.2020) din dosarul nr. x al Inspecției Judiciare, prin care Inspectorul-Șef al Inspecției Judiciare, d-nul judecător B., i-a respins plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare emise în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare, precum și desființarea Rezoluției nr. 2023/A/03.07.2020 (Direcția de inspecție pentru judecători, nr. lucrare x din 03.07.2020) din dosarul nr. x al Inspecției Judiciare, prin care d-na inspector judiciar - judecător C. a dispus clasarea sesizării din 23.06.2020 înregistrată la Inspecția Judiciară sub nr. x din 26.06.2020 cu privire la faptele săvârșite în mod abuziv/cu rea-credință de către magistrați din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv doamnele judecător D. și E. și domnii judecători F. și G., în dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu consecința trimiterii dosarului Inspecției Judiciare pentru completarea verificărilor și a obligării pârâtei Inspecția Judiciară la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentința nr. 344 din 18 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și considerând că a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., art. 6 par. 1 din CEDO, principiului egalității (art. 8 C. proc. civ.), dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și principiului contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.).

A invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința modificării în tot a acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și obligarea pârâtei Inspecția Judiciară la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea recursului a arătat că sentința de fond este nelegală întrucât prin aceasta prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în contextul expunerii obiectului cererii de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București, a susținut că potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii și trebuie să menționeze, printre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

A apreciat că, deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în răspunsul la întâmpinare formulat în cauză a criticat în mod clar și explicit anumite aspecte și a formulat solicitări precise, instanța de fond în mod nelegal i-a respins acțiunea fără a face vreo referire la aceste solicitări și motive raportat la materialul probator pe care l-a solicitat în dosarul nr. x/2020, asupra căruia s-a pronunțat fără să-l vadă și să-l analizeze, reținând în mod inexact solicitările sale.

De asemenea, a arătat că sentința de fond nu este susținută de nicio probă, fiind contrazisă de actele aflate la dosarul cauzei, atât de cele depuse de el, cât și de cele emise și depuse de pârâta Inspecția Judiciară, concluzionând că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 8, art. 10 și art. 14 din C. proc. civ., evitând să vadă și să studieze materialul probatoriu solicitat și să se poată pronunța astfel în cunoștință de cauză asupra admiterii acestuia, precum și să întreprindă demersuri în vederea administrării materialului probator și să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări și aspecte. Totodată, instanța de fond a ignorat prevederile art. 22 din C. proc. civ., deoarece nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În plus a arătat că, prin conduita procesuală adoptată, instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare prin obstrucționarea accesului la materialul probator pe care l-a solicitat, acesta fiindu-i imperios necesar pentru a-și dovedi susținerile. Din această perspectivă a subliniat că prima instanță a dovedit parțialitate față de pârâta Inspecția Judiciară, întrucât nu a întreprins niciun demers pentru a vederea materialul probator menționat, pentru a se putea pronunța în cunoștință de cauză asupra admiterii acestuia, față de care și-a formulat și susținut criticile în cauză.

În susținerea argumentelor invocate a făcut trimitere la jurisprudența în materie a instanței supreme, exemplificând în acest sens mai multe decizii pronunțate de aceasta, astfel cum au fost menționate la filele x din cererea de recurs.

În continuare a susținut că hotărârea de fond este nelegală întrucât instanța de fond a simulat/cercetat în mod superficial obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București, criticând susținerile acesteia de la paragrafele 12 și 13 ale paginii 17 și de la paragraful 1 al paginii 18 ale sentinței de fond și arătând în acest sens că instanța a recunoscut că a simulat/cercetat și analizat în mod superficial obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București, ceea ce echivalează cu necercetarea și neanalizarea obiectului prezentei cauze.

Ca urmare, instanța de fond a apreciat că acțiunea sa este neîntemeiată pretinzând în acest sens în mod nereal că în cauză ar fi dovedit faptul că cele două rezoluții de clasare contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile și în limita atribuțiilor și a competențelor conferite în mod expres de lege Inspecției Judiciare, fără însă a arăta sau a indica și care sunt respectivele verificări efectuate și dovezi reținute în acest sens. Or, în opinia recurentului, contrar aspectelor reținute de instanța de fond în paragrafele menționate la paginile 17 și 18 ale sentinței recurate, inspectorul judiciar desemnat cu soluționarea sesizărilor sale a recunoscut că a soluționat superficial lucrarea, limitându-se să verifice evidențele înregistrărilor în sistemul Ecris al Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dosarul nr. x/2014.

În cuprinsul paginilor 7-9 ale cererii de recurs a reiterat recurentul-reclamant apărările formulate și în fața instanței de fond în referire la modalitatea de soluționare a sesizărilor sale de către inspectorul judiciar C., în privința căreia a susținut că a încălcat dispozițiile art. 21-24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, și, raportat la aceste aspecte, a criticat argumentele primei instanțe reținute în cuprinsul paragrafelor 12 și 13 de la pagina 17 și în paragraful 1 al paginii 18 din sentința de fond, apreciind, contrar aspectelor constatate de prima instanță, că simpla studiere a sesizării sale și a completărilor la sesizare dovedește că Rezoluția Inspectorului-Șef nr. x din 29.09.2020 și Rezoluția nr. 2023/A/03.07.2020 cuprind doar o analiză superficială a unora dintre motivele și argumentele invocate, cele două rezoluții nerăspunzând criticilor și argumentelor sale, iar emitenții celor două acte demonstrând că pretinsa cercetare a fost soluționată în mod superficial.

Așadar, a conchis recurentul-reclamant, în aceste condiții sentința de fond este nelegală, deoarece prima instanță a simulat/cercetat și analizat în mod superficial obiectul cererii de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu necercetarea și neanalizarea obiectului prezentei cauze, sub aceste aspecte considerând că prima instanță a încălcat grav dispozițiile legale în materie procedurală și drepturile sale procesuale.

Totodată, a arătat că față de aceste aspecte esențiale care au condus la respingerea acțiunii, sentința de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar neanalizarea aspectelor menționate, precum și nemotivarea respectivei neanalizări de către instanța de fond echivalează cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

A mai susținut recurentul nelegalitatea hotărârii primei instanțe pentru motivul că nu a cercetat și nu a analizat în mod corect faptul că Rezoluția nr. 2023/A/03.07.2020, care face obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul Curții de Apel București nr. x/2020, nu respectă condițiile de formă și de fond.

Astfel, contrar argumentelor primei instanțe expuse la paragraful 14 al paginii nr. 17 din sentința pronunțată, consideră că inspectorul judiciar desemnat cu soluționarea sesizărilor sale nu a consemnat în mod judicios nici data și nici modalitatea în care a sesizat Inspecția Judiciară, în condițiile în care legea stabilește în mod expres în cazul fiecărui act emis de o autoritate publică condiții de formă și fond, nerespectarea acestora sancționând respectivul act cu nulitatea, în acest sens reluându-și afirmația că este neclară data la care a transmis sesizarea din 23.03.2020 și data la care a fost primită de Inspecția Judiciară (fiind menționată doar data la care a fost înregistrată), precum și modalitatea prin care a transmis respectiva sesizare către Inspecția Judiciară, ce nu a fost consemnată.

Or, instanța de fond nu a cercetat și nu a analizat în mod corect aceste aspecte, în cuprinsul sentinței civile nr. 344/18.03.2021 neexistând o motivare explicită a acestui fapt, contrar jurisprudenței instanței supreme exemplificată prin Decizia nr. 789 din data de 16.03.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013.

În opinia recurentului, sentința atacată este nelegală și pentru că instanța de fond nu a cercetat și nu a analizat în mod corect faptul că Rezoluția Inspectorului-Șef nr. x din 29.09.2020 și Rezoluția nr. 2023/A/03.07.2020 ce fac obiectul cererii de chemare în judecată înregistrată în dosarul Curții de Apel București nr. x/2020, nu cuprind decât referiri superficiale despre o mică parte din abaterile disciplinare pe care le-a sesizat, pârâta Inspecția Judiciară neefectuând verificări asupra tuturor abaterilor disciplinare semnalate.

Sub acest aspect a criticat argumentele primei instanțe reținute la paragrafele 2-11 ale paginii 18 și la paragraful 1 al paginii 19 din sentința de fond, reluând în acest sens apărările formulate în fața primei instanțe cu privire la modalitatea de soluționare a sesizărilor sale de către inspectorul judiciar desemnat, inclusiv în referire la probatoriul solicitat și care, pe de o parte nu a fost administrat corespunzător dorinței sale, iar, pe de altă parte, nu a fost verificat și studiat, argumentându-și soluțiile de clasare în mod superficial, fără a studia probele propuse și fără a înțelege cu adevărat situația de fapt, pe care a redat-o trunchiat, astfel cum a subliniat partea în cuprinsul paginilor 13-18 din cererea de recurs.

În atare situație, a susținut că instanța de fond nu a cercetat și nici nu a analizat opinia inspectorului judiciar - judecător C. cu privire la faptul că membrii completului nr. 5 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a pronunțat încheierea din data de 14.01.2020 în dosarul nr. x/2014, i-au respins în mod abuziv cererea de recuzare a președintelui completului de judecată menționat și tot în mod abuziv i-au aplicat o amendă judiciară, fără a lua în considerare argumentele pe care le-a expus în cererea de recuzare și fără a administra probele solicitate în acest sens din dosarul nr. x/2014, pe care le-a apreciat extrem de relevante în demonstrarea incompatibilității judecătorului recuzat.

Or, în condițiile în care nici inspectorul judiciar desemnat cu soluționarea sesizărilor sale și nici Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare nu au înțeles care sunt aspectele pe care le-a semnalat, sunt nelegale reținerile instanței de fond conform cărora în prezenta cauză nu au fost identificate indicii în sensul săvârșirii de către judecătorii în cauză a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) și lit. t) din Legea nr. 303/2004, aceste considerente ale instanței dovedind subiectivismul și reaua-credință a acesteia, precum și ale inspectorului judiciar și inspectorului-șef, în condițiile în care simpla studiere a sesizării sale din 23.06.2020, înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 26.06.2020 sub nr. x, dovedește săvârșirea de către judecătorii în cauză a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a)-c), lit. f), lit. i), lit. n), lit. s) și lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Contrar alegațiilor instanței de fond de la paragraful nr. 6 de la pagina nr. 18 din sentința de fond, recurentul a considerat că soluțiile de clasare date de inspectorul judiciar și inspectorul-șef nu s-au dovedit a fi corecte, fiind infirmate de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, acest fapt fiind ignorat de instanța de fond, care nu a motivat în niciun fel alegațiile menționate.

În contextul expunerii criticii sus-menționate, recurentul a reluat la paginile 19-20 și 51-56 aspectele invocate la fond în cererea de chemare în judecată cu privire la situația de fapt și probatoriul administrat, precum și în referire la modalitatea de interpretare a probatoriului administrat de către inspectorul judiciar și inspectorul-șef în cadrul soluționării sesizărilor formulate, apreciind în acest sens că au fost menționate ca fiind efectuate pretinse verificări ale aspectelor semnalate, fără să fie însă nominalizate aceste verificări, încălcându-se în acest fel dispozițiile art. 21-24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție. Totodată, în cuprinsul paginilor 20-50 din recurs a făcut ample referiri la împrejurările și aspectele de fapt din dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv la apărările formulate în cadrul acelui dosar, care au determinat formularea sesizărilor ce fac obiectul cauzei de față.

Așadar, în considerarea tuturor acelor aspecte prezentate în detaliu, recurentul-reclamant a apreciat că sentința de fond este nelegală pentru că nu a analizat în profunzime toate aspectele semnalate, neluând în considerare că pârâta Inspecția Judiciară nu a avut la dispoziție întregul material probator relevant, astfel încât nu a avut cum să analizeze toată documentația referitoare la abaterile disciplinare reclamate.

Prin urmare, a considerat că prima instanță nu a cercetat și nici nu a analizat împrejurarea că superficialitatea Rezoluției nr. 2023/A/03.07.2020 este dovedită chiar de inspectorul judiciar desemnat cu soluționarea sesizării sale, care a recunoscut că nu i-a verificat sesizarea decât în evidențele înregistrărilor în sistemul Ecris al Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dosarul nr. x/2014, examinarea aspectelor semnalate de el în sesizarea formulată fiind realizată de pârâtă nu nerespectarea prevederilor legale și fără a ține cont de elementele de fapt și de drept invocate.

În aceste condiții a citat recurentul dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. și a arătat că instanța de fond a încălcat aceste norme în contextul în care nu a cercetat și nici nu a analizat faptul că argumentația inspectorului judiciar din Rezoluția nr. 2023/A/03.07.2020 nu are legătură cu aspectele reclamate de el în sesizarea formulată la data de 23.06.2020.

De asemenea, a afirmat că sentința de fond este nelegală pentru că instanța nu a cercetat și nu a analizat în mod corect că Rezoluția nr. x din 29.09.2020 a inspectorului-șef, precum și Rezoluția nr. 2023/A/03.07.2020 a inspectorului judiciar desemnat cu soluționarea sesizării sale, rezoluții ce fac obiectul cererii de chemare în judecată din această cauză, nu cuprind decât referiri superficiale despre o mică parte din abaterile disciplinare semnalate de el, fiind redată în mod trunchiat situația de fapt, fără a fi analizate aspectele pe care le-a semnalat, pârâta Inspecția Judiciară neefectuând verificări asupra tuturor abaterilor disciplinare reclamate, ceea ce echivalează, în opinia acestuia, cu necercetarea și neanalizarea obiectului prezentei cauze.

Mai mult, a susținut că sentința de fond este nelegală întrucât instanța nu a cercetat și nu a analizat în mod corect Rezoluția nr. 2023/A/03.07.2020 în ceea ce privește situațiile de incompatibilitate pe care le-a sesizat, ceea ce echivalează cu necercetarea și neanalizarea obiectului cauzei. A mai arătat că instanța de fond pretinde în mod nereal că lucrarea ar fi fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat, în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuate a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136/2018, când, în realitate, chiar inspectorul judiciar desemnat cu soluționarea recunoaște în cuprinsul acesteia că nu a efectuat decât activitățile de la art. 14 alin. (1) lit. a) din Regulamentul amintit.

Or, atât inspectorul judiciar desemnat, cât și inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, au tratat cu superficialitate faptele săvârșite abuziv/cu rea-credință de către magistrații din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr. x/2014, astfel cum au fost nominalizați, în aceste condiții sentința de fond fiind nelegală, întrucât instanța nu a cercetat și nu a analizat în mod corect Rezoluția nr. 2023/A/03.07.2020 în ceea ce privește situațiile de incompatibilitate pe care le-a sesizat, ceea ce echivalează cu necercetarea și neanalizarea obiectului prezentei cauze.

În fine, recurentul-reclamant a considerat că sentința de fond este nelegală întrucât prima instanță nu a cercetat și nu a analizat în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București, afirmând că a pretins instanța în mod nereal că nu ar avea competența necesară să soluționeze cauza.

Contrar acestor aprecieri ale instanței de fond, recurentul a susținut că alegațiile reținute sunt contrazise de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., pe care le-a citat în cuprinsul cererii de recurs, arătând în acest sens că rolul Inspecției Judiciare nu este de a soluționa eventualele "nemulțumiri" ale părților implicate în procese, ci de a cerceta și sancționa faptele săvârșite abuziv/cu rea-credință de către magistrați, contribuind astfel la îmbunătățirea calității actului de justiție, a eficienței și eficacității activității instanțelor și parchetelor prin intermediul unor verificări independente, în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.

În plus, a arătat că este evident că aspectele care sunt de competența instanței de control judiciar sunt diferite de aspectele sesizate către Inspecția Judiciară, astfel că este de competența acesteia din urmă să se sesizeze și să aplice sancțiuni disciplinare judecătorilor dovediți că au emis o hotărâre judecătorească sau o încheiere în mod abuziv/cu rea-credință, indiferent dacă acestea sunt definitive sau nu.

În fapt, contrar susținerilor inspectorului-șef din rezoluția contestată, consideră că nu și-a exprimat nemulțumirea în cuprinsul sesizării formulate la data de 23.06.2020 cu privire la activitatea desfășurată de magistrații din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci a sesizat Inspecția Judiciară cu privire la faptele săvârșite abuziv/cu rea-credință de către acei magistrați.

În final, în contextul expunerii în paginile 60-65 din recurs a argumentelor pentru care a considerat că inspectorul judiciar desemnat și inspectorul-șef au soluționat aspectele semnalate în sesizarea din data de 23.06.2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 21-24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, recurentul a arătat că instanța de fond nu a cercetat nici faptul că aspectele de la paginile nr. 4 și nr. 5 de la pct. 4 intitulat "Argumentarea soluției" din Rezoluția inspectorului-șef nr. x din 29.09.2020, prin care i-a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare emise în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare, sunt superficiale și nu răspund criticilor pe care le-a formulat.

În concluzie, prima instanță nu a cercetat susținerea conform căreia inspectorul-șef al Inspecției Judiciare a încălcat dispozițiile art. 21-24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, soluționându-i în mod superficial plângerea și completarea la aceasta, astfel încât nu a cercetat și nu a analizat aspectele pe care le-a sesizat, limitându-se să formuleze apărări pârâtei Inspecția Judiciară fără să le motiveze în vreun fel.

Pentru aceste considerente, expuse amplu în cuprinsul cererii de recurs, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că raportând criticile formulate de recurent la conținutul sentinței recurate, nu rezultă o corespondență factuală între susținerile acestuia și considerentele reținute în cuprinsul motivării ci, dimpotrivă, instanța de fond a analizat cererea de chemare în judecată în mod judicios, a stabilit în mod corect obiectul acesteia și a identificat în concret nemulțumirile reclamantului, realizând cercetarea judecătorească cu respectarea normelor procedurale și răspunzând aspectelor punctuale invocate de reclamant printr-o motivare coerentă și argumentată a soluției date.

Totodată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, intimata-pârâtă a considerat că instanța de fond a făcut aplicarea întocmai a normelor speciale aplicabile în materie, motivând coerent și explicit soluția pronunțată, prin raportare la dispozițiile legale incidente și situația de fapt dedusă judecății.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând instanței să respingă apărările intimatei-pârâte și să-i admită recursul conform argumentelor pe care le-a reiterat în cuprinsul răspunsului formulat. De asemenea, la data de 2 iunie 2022, a transmis, prin e-mail, înscrisuri și o cerere de probatorii, solicitând atașarea la prezenta cauză a mai multor dosare, obligarea Serviciului Român de Informații și a Înaltei Curți de Casație și Justiție să transmită mai multe documente considerate relevante, precum și eliberarea înregistrărilor audio ale ședințelor de judecată din dosarul nr. x/2014.

La termenul din data de 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte, deliberând cu prioritate asupra cererii de probatorii formulate de recurentul-reclamant, a reținut că, față de stadiul soluționării cauzei și limitele învestirii cu prezentul recurs, cererea de probatorii nu este întemeiată, motiv pentru care a respins-o ca atare, a acordat părții cuvântul asupra fondului recursului și a reținut calea de atac pentru soluționare.

Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, circumscrise de acesta dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge în consecință, pentru considerentele ce succed.

5.1. Cu titlu preliminar, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulțumit și de modalitatea în care instanța de fond a administrat și a analizat și interpretat probatoriile administrate, cu referire punctuală atât la împrejurările și aspectele de fapt din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. x/2014, respectiv la apărările formulate în cadrul acelui dosar, cât și la documentația existentă la dosarul prezentei cauze, precum și la proba cu înscrisuri din dosarul de strămutare nr. x2014, probă pretins a fi fost în mod greșit neadministrată în cadrul dosarului nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, se impune a se preciza, pe de o parte, că probatoriul relevant a fost administrat în cadrul procedurii administrative desfășurate în fața Inspecției Judiciare, iar, pe de altă parte, că modalitatea în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau modul de administrare a probatoriului în cauză și interpretarea acestuia nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

O altă observație care se impune a se face cu titlu preliminar este aceea că, deși partea a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, din dezvoltarea recursului nu rezultă că au fost formulate critici concrete care să poată face posibilă o încadrare a acestora în dispoziții legale invocate.

Prin urmare, se constată că recurentul a invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la normele de drept material pretins a fi fost încălcate de către instanța de fond, singurele referiri la norme legale încălcate fiind făcute de recurent la termenul de dezbateri din 2 iunie 2022 când, interpelat fiind de către Înalta Curte în sensul de a preciza care sunt normele de drept material pretins a fi fost încălcate de prima instanță, acesta a susținut că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea dispozițiilor Regulamentului nr. 136/11.12.2018, care nu a fost luat în considerare.

Or, potrivit acestui motiv de recurs invocat de parte, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcarea normelor de drept material putându-se face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute în mod greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, este de observat că prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

De altfel, așa cum s-a arătat în precedent, în actuala reglementare recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, iar obiectul său constă în verificarea aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de art. 488 din C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și a dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, în acest sens condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implicând determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează. Totodată, este de observat că textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea normelor de drept material pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste norme, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Așadar, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speță la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 8 al textului de lege antereferit. Aceasta întrucât în practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod expres și limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, simpla indicare a textelor de lege neputând echivala cu motivarea recursului și să determine, în mod implicit, casarea hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reține că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute în mod expres la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, pornind de la aceste considerente, instanța de control judiciar constată că în cauza de față motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat de recurentul-reclamant în acord cu exigențele reglementării actuale a acestei căi de atac promovate de parte, simpla invocare formală a acestui motiv de recurs și reluarea apărărilor formulate în fața instanței de fond în ceea ce privește contextul factual nefăcând posibilă exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar asupra sentinței recurate din perspectiva reliefată.

De aceea, Înalta Curte va proceda la analizarea sentința de fond exclusiv sub aspectul incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., întrucât dezvoltarea criticilor subsumate acestor dispoziții legale face posibilă această examinare.

5.2. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat sentința de fond pentru încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, subsumând acestuia mai multe critici de nelegalitate.

Prealabil, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, într-adevăr, atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecății potrivit etapelor și fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum și normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanței.

Astfel, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularități de ordin procedural însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, iar criticile formulate de parte sunt încadrabile în ipotezele care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost în mod nelegal îndeplinit, acestea urmează a fi analizate de către instanța de control judiciar din această perspectivă. De asemenea, este important a se reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situația în care instanța a apreciat fondate sau nefondate apărările sau criticile formulate de parte asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

În speță, din examinarea criticilor formulate prin intermediul demersului judiciar pendinte, reiese că recurentul-reclamant a înțeles să circumscrie acestui motiv de casare, în primul rând aspecte referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 6, art. 8, art. 10 și art. 14 din C. proc. civ., considerând că instanța a evitat să constate și să studieze materialul probatoriu pe care l-a solicitat și să se pronunțe astfel în cunoștință de cauză asupra admiterii acestuia, pentru ca, ulterior, să întreprindă demersuri în vederea administrării materialului probatoriu invocat și să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări și aspecte, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare prin obstrucționarea accesului la materialul probator pe care l-a solicitat, considerat a fi fost imperios necesar în dovedirea susținerilor formulate (pagina nr. 5 din cererea de recurs).

Pe de altă parte, recurentul a susținut că instanța de fond nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, pe acest fond subliniind că prima instanță a dovedit parțialitate față de pârâta Inspecția Judiciară, întrucât nu a întreprins niciun demers pentru a vederea materialul probator pe care l-a solicitat și, astfel, nici nu l-a studiat pentru a se putea pronunța în cunoștință de cauză asupra admiterii acestuia.

Or, așa cum s-a arătat în precedent, instanța de control judiciar va examina hotărârea recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., exclusiv prin raportare la neregularitățile de ordin procedural, neputându-se circumscrie acestei critici de nelegalitate modul în care instanța a administrat și a interpretat materialul probator și situația în care aceasta a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile recurentului-reclamant.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant referitoare la neregulile de procedură, aduse sentinței de fond prin prisma încălcării principiului contradictorialității procesului civil.

În primul rând este de observat faptul că, deși partea a susținut că instanța de fond nu a supus dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări și aspecte, nu a indicat în concret la care anume solicitări și aspecte se referă.

În al doilea rând, recurentul a formulat aceste susțineri în paragraful referitor la critica privind neadministrarea materialului probator considerat relevant în cauză, astfel că instanța de control judiciar va analiza această critică din perspectiva cererilor de probatorii și a celorlalte împrejurări de fapt și de drept invocate, prin prisma dispozițiilor art. 14 din C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege:" (1) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel. (2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. (3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză. (4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. (5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Din această perspectivă Înalta Curte reține că, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prima instanță a respectat întocmai dispozițiile legale anterior citate, la primul termen de judecată, la care părțile nu au fost prezente până la închiderea dezbaterilor, deliberând asupra probelor solicitate, a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, apreciindu-le relevante în soluționarea cauzei. Așadar, s-a acordat părților posibilitatea să formuleze apărări și să administreze proba cu înscrisuri, astfel încât nu se poate susține cu suficient temei că instanța de fond i-ar fi încălcat recurentului-reclamant dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil.

De altfel, din dosarul de fond rezultă că reclamantului i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de partea adversă, având posibilitatea să combată susținerile acesteia în cuprinsul răspunsului la întâmpinare pe care l-a depus la dosar, iar la termenul din 4 martie 2021, în contextul în care acesta s-a prezentat după rămânerea cauzei în pronunțare, instanța de fond i-a adus la cunoștință părții împrejurarea rămânerii cauzei în pronunțare și a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru a-i acorda posibilitatea să depună concluzii scrise, împrejurări în raport de care instanța de control judiciar constată că părții i-a fost respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, în accepțiunea dispozițiilor legale incidente în materie.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește opinia instanței de fond în ceea ce privește procedura desfășurată în primă instanță sau considerentele și probatoriul ce i-au fundamentat soluția adoptată, nu este de natură a conduce la nelegalitatea hotărârii din perspectiva încălcării unor reguli de ordin procedural, întrucât instanța a procedat la soluționarea cauzei cu respectarea normelor de procedură, în acord cu dispozițiile art. 7 din C. proc. civ. conform cărora: "(1) Procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. (2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces". Din această perspectivă sunt relevante și dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I din C. proc. civ., care prevăd că "Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător (. . . . . . . . . . . .)".

În plus, împrejurarea că legea aplicabilă stabilește condiții în ceea ce privește modalitatea de soluționare a litigiilor de această natură în procedura administrativă și în fața instanței de contencios administrativ în referire la obiectul, limitele controlului de legalitate și la probatoriul corespunzător administrat, nu poate fi interpretat ca o limitare a accesului părții la justiție sau ca o negare a dreptului la un proces echitabil, prin prisma art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de către recurentul-reclamant, deoarece legiuitorul este cel care stabilește procedura de judecată, inclusiv condițiile și termenele în care părțile pot formula apărări și propune probe.

După cum s-a reținut și de către Curtea Europeană a Dreptului Omului în jurisprudența în materie, accesul la justiție nu este un drept absolut, ci, se pretează la limitări, admisibile, cum sunt și condițiile formulării de apărări și probe în raport de natura litigiului în discuție, ținând cont de faptul că, prin chiar natura sa, necesită o reglementare din partea statului, iar statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, adică au o libertate în alegerea mijloacelor proprii să permită sistemului lor judiciar să răspundă exigențelor articolului 6 din Convenție.

În concluzie, Înalta Curte reține că prima instanță a respectat regulile de procedură incidente în speță, precum și principiul contradictorialității procesului civil, îndeplinindu-și obligația de a exercita rolul activ, prevăzut de art. 22 din C. proc. civ., astfel încât nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

5.3. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, reclamantul a criticat sentința de fond și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În prezenta cauză recurentul-reclamant a susținut că, deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în acela al răspunsului la întâmpinare, a criticat în mod clar și explicit anumite aspecte și a formulat solicitări precise, în mod nelegal instanța de fond i-a respins acțiunea, fără a face vreo referire la aceste solicitări și motive raportat la materialul probator solicitat, asupra căruia s-a pronunțat fără ca măcar să-l vadă și să-l analizeze, reținând în acest fel în mod eronat solicitările sale.

Pe de altă parte, a criticat soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii sale, care a fost pronunțată fără indicarea dovezilor reținute și a verificărilor efectuate, arătând în acest sens că hotărârea de fond nu este susținută de nicio probă, fiind contrazisă de actele aflate la dosarul cauzei, atât cele depuse de el, cât și cele depuse de pârâta Inspecția Judiciară.

Totodată, a arătat că sentința de fond este nelegală întrucât prima instanță a cercetat și a analizat în mod superficial obiectul cererii de chemare în judecată și doar o parte din argumentele sale, în condițiile în care simpla studiere a sesizării sale și a completărilor la sesizare dovedesc că Rezoluția inspectorului-șef nr. x din 29.09.2020 și Rezoluția nr. 2023/A/03.07.2020 nu respectă condițiile de formă și de fond și nu conțin decât o cercetare și o analiză superficiale, inclusiv sub aspectul datei și a modalității de sesizare a Inspecției Judiciare.

De asemenea, în opinia părții recurente, sentința de fond este nelegală și pentru că instanța nu a cercetat și nu a analizat în mod corect faptul că cele două rezoluții contestate nu cuprind decât referiri superficiale despre o mică parte din abaterile disciplinare pe care le-a semnalat, inclusiv în referire la modalitatea de respingere a cererii de recuzare a domnului judecător F., neluând în considerare faptul că pârâta Inspecția Judiciară nu a efectuat verificări asupra tuturor abaterilor disciplinare reclamate, pronunțându-se astfel fără a le verifica și a studia probele propuse și, drept consecință, neînțelegând cu adevărat situația de fapt, nu și-a motivat alegațiile în niciun fel.

În fine, în ceea ce privește reținerea primei instanțe că lucrarea ar fi fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, a susținut că sentința de fond nu cuprinde o analiză corectă a Rezoluției nr. 2023/A/03.07.2020 în ceea ce privește situațiile de incompatibilitate, ceea ce echivalează cu necercetarea și neanalizarea cauzei, inclusiv sub aspectele reținute cu privire la competența instanței de contencios administrativ și a Inspecției Judiciare.

În acest punct instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol invocat și de către recurentul-reclamant.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În speță, din lecturarea considerentelor sentinței recurate Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel fiind, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Din considerentele expuse în hotărârea de fond recurată, rezultă că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod just, logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

Prin urmare, se constată că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, răspunzând instanța de fond în mod punctual și argumentat susținerilor reclamantului, în raport de probele și actele de la dosar și de normele legale aplicabile în materie, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, toate susținerile recurentului-reclamant referitoare la cercetarea și analiza, pretins a fi fost efectuate în mod superficial de către inspectorul-șef și inspectorul judiciar desemnat, și de către prima instanță în hotărârea atacată, și doar cu privire la anumite aspecte și argumente dintre cele invocate, în concret făcând trimitere la împrejurările și aspectele de fapt din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 361/42/2014, respectiv la apărările formulate în cadrul acelui dosar și la documentația existentă la dosarul prezentei cauze, precum și la modalitatea de întocmire a celor două rezoluții și la neadministrarea probei cu înscrisuri din dosarul de strămutare nr. x/2014, reflectă dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat.

De aceea, nu poate fi reținut argumentul recurentului în sensul că hotărârea de fond ar fi nemotivată în contextul în care nu i-au fost analizate toate aspectele sesizate, din această perspectivă reținându-se că, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o motivare care corespunde exigențelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanța a răspuns în detaliu tuturor argumentelor și nuanțelor aferente acestor argumente, cum în mod greșit avansează această ipoteză partea recurentă.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține, așa cum s-a statuat în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți cadrului factual ș