ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3124/2022

Ședința publică din data de 31 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 26 februarie 2019, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de recuzare formulată de către recurentul reclamant A., în cauza privind recursul în contencios administrativ și fiscal, având ca obiect anulare act administrativ, declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 430/02.04.2018 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., Școala Gimnazială Specială Constantin Pufan.

1.2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 26 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-reclamant A., prin care, invocând prevederile art. 488 alin. (1), punctele 1, 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea încheierii recurate, desființarea Deciziei nr. 205205/26.02.2019 pronunțată în recurs, refacerea actelor de procedură și administrarea probelor solicitate în recurs conform legii de recurent și trimiterea cauzei spre rejudecare către un complet de recurs din jurisdicția Înaltei Curți, altul decât cele de la Curtea de Apel Galați.

În motivarea recursului, recurentul a susținut că pentru soluționarea cererii de recuzare cu privire la componența completului de judecată s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (1), art. 47 alin. (1) C. proc. civ. și art. 110 alin. (4) din ROI.

Invocarea și aplicarea textelor de lege anterior amintite nu este suficientă, ci trebuiau coroborate cu prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1, 2 și 13 și art. 43 alin. (2) din C. proc. civ.

În fapt, încheierea din cameră de consiliu din data de 26.02.2019 a fost pronunțată de un complet de judecată avându-i în componență pe domnii judecători L., președinte, și M., judecător.

În cauză, domnii judecători erau obligați să se abțină conform prevederilor art. 43 alin. (2) C. proc. civ., deoarece se aflau în stare de incompatibilitate conform prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1,2 și 13 C. proc. civ.

Cauza principală a cererii de recuzare a fost acțiunea părtinitoare cu rea credință a completului de judecată care în data de 12.02.2019, netemeinic și nelegal, a respins proba cu înscrisurile solicitată de recurent, încălcându-i dreptul la un proces echitabil, exigență prevăzută de Constituția României art. 21 alin. (3) și Convenția Europeană a drepturilor Omului - art. 6 paragraful 1.

Din completul de judecată în data de 12.02.2019, care netemeinic și nelegal a respins cererea de înfățișare de înscrisuri, făceau parte judecătorii anterior amintiți, dumnealor fiind consultați și dându-și acordul la adoptarea deciziei de respingere a cererii de înfățișare de înscrisuri, contestată ulterior de recurent.

Practic în judecarea cererii de recuzare, domnii judecători L., președinte, și M., judecător au judecat o cauză asupra căreia se antepronunțase.

În adoptarea deciziei din cameră de consiliu din data de 12.02.2019 referitoare la recuzarea doamnei judecător N., domnii judecători L. și M. aveau evident un interes personal, dovadă fiind înregistrarea audio a ședinței de judecată din data de 12.02.2019 și încheierea de ședință din aceiași dată și decizia din data de 26.02.2019.

În judecata pe fond a cererii de recuzare instanța de recurs trebuie să țină seama de netemeinicia, nelegalitatea și reaua voință cu care a fost adoptată Decizia 205/26.02.2019 pronunțată în cauză, în recurs, de completul Curții de Apel Galați și care confirmă reaua-credință a judecătorilor din dosar, invocată inițial în cererea de recuzare a doamnei judecător N..

Hotărârea 205/26.02.2019 a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În adoptarea acestei hotărâri instanța de apel, cu premeditare, a denaturat și a interpretat complet eronat prevederile legale care reglementează situația supusă judecății, iar domnii judecători L. și M., în ciuda faptelor descrise, au acceptat să judece cauza în dosarul x/2016

1.3. Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cererea de recurs prin prisma criticilor dezvoltate de recurentă, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile procedurale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele în continuare prezentate.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

"1. când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale."

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ.. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

Recurentul - reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor procedurale legate de regimul incompatibilităților, în condițiile în care domnii judecători L. și M., membrii ai completului de judecată care a soluționat cererea de recuzare, au făcut parte din completul de judecată care la termenul de judecată din data 12.02.2019 a respins cererea în probațiune a recurentului - reclamant, aflându-se astfel în stare de incompatibilitate conform prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1, 2 și 13 C. proc. civ.

Verificând încheierea de ședință recurată, Curtea constată că instanța a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, cauza fiind soluționată cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Astfel, contrar celor susținute de recurent, Înalta Curte constată că componența completului învestit cu cererea de recuzare este expres stabilită de art. 50 C. proc. civ., care stabilește că "abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține."

Totodată, art. 110 alin. (4) din Hotărârea 1.375/17.12.2015, republicată, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești stabilește că, în situația în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluționarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, pe materii, realizată cel puțin trimestrial.

Potrivit art. 47 C. proc. civ., cererea de recuzare se poate face verbal în ședință sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate și probele de care partea înțelege să se folosească.

Se observă astfel că în nicio situație elementele care conduc la formularea unei cereri de recuzare nu se răsfrâng automat asupra întregului complet de judecată, legea excluzând de la soluționarea cererii de recuzare doar pe judecătorul recuzat, fără a se extinde la întregul complet. În situația în care partea are îndoieli cu privire la imparțialitatea întregului complet, având în vedere disp. art. 47 C. proc. civ. este obligată să indice motivele pentru fiecare judecător în parte, legea nerezumând o incompatibilitate a tuturor membrilor completului.

Ori, recurentul - reclamant a înțeles să formuleze cerere de recuzare doar împotriva președintelui de complet - doamna judecător N..

Cum recuzarea a privit un singur membru al completului de judecată, soluționarea cererii de recuzare s-a făcut în mod corect și legal cu aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 50 alin. (1) C. proc. civ., art. 47 alin. (1) C. proc. civ. și art. 110 alin. (4) din R.O.I., completul de judecată fiind alcătuit prin includerea judecătorului de permanență din data de 12.02.2019 - data formulării cererii de recuzare, doamna judecător O..

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reține aceste motive de recurs, urmând a le respinge ca nefondate.

Ultimul motiv de recurs formulat față de aceeași încheiere este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față nici acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care instanța a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, cu privire la respingerea cererii de recuzare, Înalta Curte, analizând susținerile formulate în cadrul cererii de recuzare, reluate și prin cererea de recurs, constată că în mod corect prima instanță a reținut că respingerea probelor solicitate de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu atrage incompatibilitatea judecătorului, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 42 alin. (1), pct. 2 și 13 din Noul C. proc. civ.. Membrii completului de judecată au obligația de a soluționa pricina raportându-se strict la normele legale și situația de fapt dedusă judecății, apreciind totodată asupra utilității și necesității administrării probatoriilor solicitate de părțile litigante.

Se cuvine a fi menționată jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 558/2014), în care, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitor la imparțialitatea judecătorului, s-au reținut următoarele:

"19. Curtea reține că, în jurisprudența sa, […], reiterând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparțialitatea magistratului, ca și garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reținut că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).

Totodată, potrivit art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege".

În jurisprudența Comisiei sau a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că existența imparțialității în sensul art. 6 par. 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar și conform unui test obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privință (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989).

Relativ la demersul obiectiv exigența imparțialității în sensul art. 6 par. 1 din Convenție presupune ca încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părților și publicului este esențială și decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparțialitate să poată fi justificate în mod rezonabil.

Imparțialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanței nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecție. Judecătorul nu trebuie să aibă niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Demersul subiectiv de a determina imparțialitatea judecătorului ar însemna, deci, a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecății și în modul de soluționare a unei cauze concrete. Imparțialitatea subiectivă pune în discuție așadar "forul interior" al judecătorului.

Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior și obiectiv că imparțialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abținere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situații, pe lângă cele asigurate părții interesate (recuzarea sau cererea de strămutare).

Art. 44 din C. proc. civ. reglementează cazurile în care judecătorul poate fi recuzat de părțile din proces.

Motivele de incompatibilitate invocate de autorul cererii de recuzare sunt următoarele:

"Art. 42. - (1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații:

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de autorul cererii de recuzare nu atrag incidența motivelor de incompatibilitate prevăzute de dispozițiile citate.

Rațiunea dispozițiilor legale privitoare la recuzare este aceea de a înlătura orice suspiciune asupra imparțialității, care trebuie să guverneze judecata magistratului învestit cu soluționarea pricinii, însă motivele invocate de petent nu atrag incidența dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 2 și pct. 13 din C. proc. civ., deoarece aspectele învederate nu reprezintă elemente din care să se poată naște în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului recuzat.

Respingerea unor cereri și solicitări ale părții nu este de natură a conduce la existența acestui caz de incompatibilitate, testul obiectiv la care s-a făcut referire mai sus impunând existența unor îndoieli privitoare la imparțialitate care să poată fi justificate în mod rezonabil, iar nu speculativ.

De asemenea, cu ocazia soluționării unei cereri de recuzare nu se pot face aprecieri cu privire la corectitudinea admiterii sau respingerii unor cereri sau cu privire la modul de dezlegare de către instanța de judecată a unor chestiuni invocate în cadrul litigiului. Totuși, se poate observa că din motivarea soluției de respingere a unor cereri formulate de parte nu se poate întrevedea vreo urmă de imparțialitate din partea judecătorului recuzat, iar eventualele greșeli de judecată cu privire la modul de soluționare a cererilor părții pot fi reparate prin exercițiul căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

În consecință, neexistând motive de casare a încheierii din data de 26 februarie 2019 de respingere a cererii de recuzare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 26 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.