ÎCCJ, Decizia nr. 52/2022

Ședința publică din data de 28 februarie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 1137 din 20 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva sentinței civile nr. 138F din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2019.

A obligat pe revizuentă la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata Federația Română de Tenis, reduse în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și a respins cererea formulată de intimata Federația Română de Tenis privind aplicarea unei amenzi judiciare în sarcina revizuentei.

În motivare, a reținut că cererea de revizuire este îndreptată împotriva sentinței civile nr. 138F din 10 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, revizuenta afirmând că această hotărâre este potrivnică cu decizia civilă nr. 232 din 10 martie 2020 a Curții de Apel București, dată în dosarul nr. x/2018.

În cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de exercitare a căii de atac este de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, conform art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "Instanța competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o hotărâre definitivă.’’

În speță, hotărârea a cărei anulare se solicită pe calea revizuirii este sentința nr. 138F din 10 noiembrie 2020, pronunțată într-un regulator de competență, care este definitivă de la pronunțare, potrivit art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat că termenul de la care se exercită revizuirea a început să curgă de la data de 10 noiembrie 2020 și s-a împlinit la 10 decembrie 2020, potrivit modului de calcul instituit prin dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar calea de atac a fost formulată de revizuentă la 19 februarie 2021, cererea fiind expediată prin serviciul poștal, conform plicului aflat la dosar, așadar peste termenul prescris de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, atât A., cât și B. au declarat recurs.

Recursul declarat de A.

În cuprinsul memoriului de recurs, revizuenta a susținut că decizia recurată s-a comunicat la 29 iulie 2021, iar recursul a fost formulat în termen, la 28 august 2021, potrivit ștampilei de pe plicul cu care s-a expediat recursul.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței inițial învestite cu soluționarea cererii de revizuire și modificarea soluției din regulator, în sensul stabilirii competenței de soluționare în favoarea Tribunalului București, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că s-a stabilit competența de primă instanță a judecătoriei prin regulatorul de competență, fără însă a ține cont de autoritatea de lucru judecat a Deciziei Curții de Apel București nr. 232 din 10 martie 2020, care stabilise anterior că instanța competentă să judece o cerere cu obiectul celei pendinte este tribunalul.

A relevat că este greșită soluția de respingere a cererii de revizuire ca tardivă, având în vedere data la care a luat la cunoștință de considerentele sentinței nr. 138F din 10 noiembrie 2020. Aceasta deoarece, pe de o parte, avea nevoie să cunoască considerentele sentinței, pentru a promova calea extraordinară de atac, considerente care nu reies din dispozitivul acesteia, iar pe de altă parte, hotărârea a fost pronunțată într-un conflict de competență, deci fără citarea părților.

Recursul declarat de B.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței, în vederea încuviințării cererii de revizuire, anulării sentinței Curții de Apel București și stabilirea competentei materiale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, prin reținerea autorității de lucru judecat a Deciziei Curții de Apel București nr. 232 din 10 martie 2020, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței, în vederea soluționării și admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei, pusă în discuția părților la termenul de judecată din 20 mai 2020, dar nesoluționată de instanță, cu încălcarea gravă a normelor de procedură, respectiv a art. 22, art. 224, art. 248, art. 397 și mai ales art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A susținut că instanța de revizuire a respins în mod greșit cererea de revizuire ca tardivă, raportat la art. 511 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că instanța de revizuire a încălcat grav normele de procedură, respectiv art. 22 alin. (6), art. 248 și art. 513 alin. (1) C. proc. civ., omițând să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocată și chiar susținută de recurentă în fața instanței la termenul din 20 mai 2021, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.

A criticat decizia pentru că nu cuprinde nicio referire cu privire la soluționarea excepției procesuale ridicate de recurentă, ci cuprinde doar relatările și modul în care a fost susținută în fața instanței la termenul de judecată din 20 mai 2021. Nu cuprinde nici motivele pe care se întemeiază, iar din acest punct de vedere este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanța a nesocotit și prevederile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la procedura de judecată în cazul cererilor de revizuire.

Intimata FRF a formulat întâmpinare atât la recursul declarat de A., cât și la recursul formulat de B., prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

A solicitat acordarea cheltuielilor de judecată și amendarea recurentei cu suma de 1.000 RON.

II. Considerentele Înaltei Curți - Completul de 5 judecători

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte reține următoarele:

Ambele recurente au susținut că este greșită soluția de respingere, ca tardivă, a cererii de revizuire, pentru că termenul de formulare a căii extraordinare de atac ar curge de la comunicarea hotărârii și nu de la pronunțarea ei.

Aceste critici, care privesc greșita aplicare a regulilor de procedură civilă, urmează a fi analizate de instanță din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat de recurente vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 174 din C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public.

(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat".

Așadar, nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, etc.

Înalta Curte reține că, prin cererea de revizuire formulată la 19 februarie 2021, potrivit ștampilei de pe plicul cu care a fost expediată cererea, A. a susținut că sentința civilă nr. 138F din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 232A din 10 martie 2020 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care s-a statuat în sensul că aparține Tribunalului București competența de soluționare a unei cereri de anulare a aceleiași hotărâri emise de Adunarea Generală a Federației Române de Tenis prin care se modifică actul constitutiv.

Hotărârea judecătorească a cărei anulare s-a solicitat, respectiv sentința civilă nr. 138F din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a rămas definitivă la data pronunțării, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora "Instanța competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o hotărâre definitivă."

În consecință, data pronunțării sentinței civile nr. 138F este data la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă și momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac extraordinare a revizuirii.

În aplicarea art. 181 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează calculul termenelor procedurale, termenul de o lună a curs de la 10 noiembrie 2020 și s-a împlinit la 10 decembrie 2020, care a fost o zi lucrătoare.

Or, cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a fost formulată de revizuentă la 19 februarie 2021, conform ștampilei poștei aplicată pe plicul aflat la dosarul de revizuire, cu depășirea termenului de o lună prevăzut de lege, sens în care Înalta Curte constată că în mod legal instanța de revizuire a reținut incidența în cauză a sancțiunii decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente, instanța va înlătura și susținerea recurentei referitoare la obligația motivării revizuirii în termenul de declarare, reținând că termenul de formulare al căii de atac extraordinare nu curge de la comunicarea hotărârii, cum greșit susține recurenta, ci de la data rămânerii definitive a deciziei atacate, prin raportare la textele de procedură civilă incidente, care nu fac nicio distincție referitoare la considerentele hotărârilor.

Așadar, constată că instanța învestită cu o cale de atac în retractare întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, recurentele nici nu au contestat această situație de fapt; ceea ce invocă, în realitate, este că termenul de formulare al căii de atac extraordinare ar fi curs de la comunicarea ultimei hotărâri, întrucât formularea revizuirii este condiționată de însăși motivarea deciziei atacate, pentru a putea aprecia asupra considerentelor respectivei hotărâri judecătorești și asupra incidenței autorității de lucru judecat.

Acest susțineri sunt, de asemenea, nefondate.

Hotărârea supusă revizuirii este pronunțată într-un litigiu în care instanța a fost învestită cu soluționarea unui regulator de competență, așadar, verificarea încălcării efectului negativ al autorității de lucru judecat se face prin raportare la dispozitivul hotărârii pretins contradictorii, sub forma triplei identități de părți, obiect și cauză, iar conținutul acestuia este cunoscut părții încă de la pronunțare.

Nici susținerea potrivit căreia partea nu a cunoscut termenul acordat în cauză și nici soluția dată în regulatorul de competență, dat fiindcă aceasta s-a soluționat fără citarea părților, nu poate fi primită de instanța de judecată.

Înalta Curte reamintește părților prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. "Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte arată că sancțiunea anulării, ca tardivă, a cererii de revizuire a intervenit ca urmare a nedeclarării în termenul legal imperativ a căii extraordinare de atac. Or, se reține că recurentele revizuente nu se pot prevala de faptul că nu și-au îndeplinit o anumită obligație procesuală - formularea în termenul legal a cererii de revizuire - pentru că ar fi avut nevoie să cunoască și considerentele hotărârii, în condițiile în care textul de lege care reglementează termenul este clar și nu face distincțiile de care se prevalează recurentele.

Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională (de exemplu, prin Deciziile nr. 766/2011, nr. 470/2012 și nr. 655/2014), a constatat că obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (e.g. Cauza Ashingdane c. Regatului Unit, Cauza Golder c. Regatului Unit), s-a decis în mod constant că statele dispun de o marjă de apreciere care cuprinde și reglementarea regimului căilor de atac, esențial fiind ca accesul la un tribunal și dreptul la un proces echitabil să nu fie afectate în substanța lor.

Circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este și critica referitoare la soluționarea cererii de revizuire cu încălcarea regulilor privind citarea, formulată de recurenta B..

Astfel, recurenta susține că cererea de revizuire ar fi trebuit să fie soluționată fără citarea părților, întrucât se solicita anularea unei sentințe pronunțate în regulator de competență, pentru a cărei judecată se aplică regulile prevăzute de art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

Aceste susțineri sunt nefondate, întrucât obiectul prezentului dosar îl constituie cererea formulată de reclamanta A., prin care a solicitat anularea Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Federației Române de Tenis din data de 19.06.2019.

Art. 513 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Cererea de revizuire se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată", sens în care Înalta Curte constată că această pricina se judecă potrivit regulilor generale de procedură civilă, respectiv cu citarea părților în ședință publică.

Împrejurarea că sentința a cărei revizuire s-a cerut în cauză a fost soluționată într-o procedură derogatorie, fără citarea părților, este o excepție, pentru că în cauză mai multe instanțe judecătorești s-au declarat deopotrivă necompetente, ceea ce a dus la ivirea unui conflict de competență, a cărui soluționare s-a făcut fără citarea părților, pe cale de excepție, cum expres prevede art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

Însă nu procedura de soluționare a unui incident ivit în cursul judecăți unei cereri reprezintă regulile de drept comun la care face trimitere art. 513 alin. (1) C. proc. civ.. Sensul normei este acela că, dacă s-a solicitat revizuirea unei hotărâri pronunțate în primă instanță, se vor aplica regulile dreptului comun prevăzute pentru judecata în fond, iar dacă se urmărește revizuirea unei hotărâri date în recurs se vor aplica normele privitoare la judecata acestei căi de atac.

Distinct de aceasta, recurenta nu poate justifica nicio vătămare a drepturilor sale procesuale, prin citarea sa în cadrul judecății cererii de revizuire. Așadar, această critică va fi înlăturată și din perspectiva lipsei interesului în a o formula.

Critica privind nepronunțarea instanței asupra excepției lipsei calității procesuale, formulată de recurenta B., întemeiată în drept pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în ansamblul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Aplicând aceste considerații speței de față, Înalta Curte reține că decizia recurată respectă condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, câtă vreme instanța a analizat cu prioritate excepția tardivității cererii de revizuire, invocată de intimată prin întâmpinare, în considerentele sale regăsindu-se motivele în fapt și drept pentru care a fost admisă excepția respectivă.

Potrivit art. 248 C. proc. civ.:

"(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc".

Înalta Curte reține că este legală soluția instanței de revizuire care, analizând cu prioritate excepția tardivității și constatând-o întemeiată, nu a mai analizat excepțiile invocate de recurentă, care priveau fondul litigiului.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., vor fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

Văzând dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și dovada cheltuielilor de judecată depuse la dosar, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte va obliga pe recurentele A. și B. la plata sumei de câte 2353,5 RON fiecare, cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Federația Română de Tenis.

Înalta Curte va respinge cererea de amendare a recurentelor, formulată de intimata Federația Română de Tenis, reținând că simpla promovare a căii de atac a recursului de către A. și de către B. nu poate fi privită ca o exercitare a drepturilor procesuale cu rea credință, câtă vreme calea de atac este prevăzută de art. 513 alin. (6) C. proc. civ.

Așadar, formularea unei căi de atac prevăzute de lege constituie expresia exercitării unui drept legal, cu referire la art. 21 alin. (1) din Constituție, precum și la art. 192 alin. (1) C. proc. civ., norme juridice care conferă oricărei persoane dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime.

În plus, împrejurarea că prezentul proces generează costuri pentru intimata Federația Română de Tenis nu poate constitui o justificare a aplicării sancțiunii prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., câtă vreme partea are dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, procedură legală de care intimata pârâtă a și uzitat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1137 din 20 mai 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Obligă pe recurentele A. și B. la plata sumei de câte 2353,5 RON fiecare, cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Federația Română de Tenis.

Respinge cererea de aplicare a sancțiunii amenzii recurentelor, formulată de intimata pârâtă Federația Română de Tenis.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2022.