ÎCCJ, Decizia nr. 36/2022

Ședința publică din data de 14 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 1462 din 10 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis excepția tardivității și a anulat, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimata Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

În motivarea hotărârii pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a reținut considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.

Cererea dedusă judecății are ca obiect revizuirea deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru contrarietate de hotărâri, în raport cu decizia civilă nr. 642/A/2020 din 7 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Față de actul de învestire a instanței de revizuire, respectiv cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește termenul în care se poate promova revizuirea, sunt aplicabile dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "termenul de revizuire este de o lună și se va socoti - în cazurile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Revizuirea a fost depusă la Curtea de Apel Oradea, dosar.

În speță, s-a reținut faptul că cererea de revizuire a fost depusă la oficiul poștal la data de 8 martie 2021, solicitându-se revizuirea deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, fiind astfel depășit termenul de o lună prevăzut de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care a început să curgă de la rămânerea definitivă a ultimei hotărâri, respectiv de la 4 februarie 2021.

Decizia supusă revizuirii a fost pronunțată într-un litigiu de asigurări sociale, fiind definitivă de la data pronunțării sale, în condițiile în care nu poate fi atacată cu recurs.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de revizuire a reținut faptul că ultima zi de declarare, în termen, a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, era 4 martie 2021, așa încât s-a constatat că aceasta a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.

Or, când legea procesuală stabilește un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 185 C. proc. civ.

În raport cu aceste considerente, formularea cererii de revizuire la data de 8 martie 2021, peste termenul de o lună instituit de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atrage sancțiunea anulării, potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) din același cod.

În consecință, instanța de revizuire a constatat faptul că revizuentul A. nu și-a îndeplinit obligația de a exercita dreptul procesual în cadrul termenului stabilit de lege, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis excepția tardivității și a anulat cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Împotriva hotărârii de la punctul I.1 de mai sus, a declarat recurs revizuentul A., prin care solicită: admiterea recursului; repunerea în termen a cauzei și anularea deciziei civile nr. 1462/2021 din 10 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; schimbarea, în tot, a deciziei civile nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 a Curții de Apel Oradea; anularea celei din urmă hotărâri, în baza prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. judecarea cererii de chemare în judecată și admiterea acesteia; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Recurentul critică hotărârea atacată, invocând, în esență, greșita admitere, de către instanța de revizuire, a excepției tardivității formulării cererii, și apărări de fond, fără a indica niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs sus-menționat, recurentul invocă starea de urgență care ar fi fost instituită de către autorități în perioada februarie - martie 2021, pe fondul pandemiei generate de răspândirea COVID - 19, precum și aplicabilitatea, în persoana sa a dispozițiilor art. 184 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind faptul că este o persoană în vârstă, nu a avut apărător, locuiește în zona rurală și nu a avut acces la internet.

Invocă aplicabilitatea dispozițiilor art. 485 alin. (2) C. proc. civ., față de faptul că excepția tardivității formulării cererii de revizuire nu a fost invocată, de către intimată, prin întâmpinare.

De asemenea, în susținerea motivelor de recurs, sunt invocate dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) și art. 186 C. proc. civ., art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, susținându-se faptul că între 4 februarie și 4 martie 2021 a fost mai puțin de o lună, zilele de 6 și 7 martie 2021 au fost nelucrătoare, drept pentru care recurentul consideră că termenul legal pentru depunerea cererii de revizuire s-ar fi împlinit la 8 martie 2021, dată la care a și depus cererea de revizuire.

Intimata Casa Județeană de Pensii Bihor a depus întâmpinare, prin care solicită: respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, în tot, a hotărârii atacate; respingerea cererii de repunere în termen formulate de recurent, în temeiul art. 186 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți, prin care a fost admisă excepția tardivității și a fost anulată, ca tardiv formulată, o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Examinând hotărârea recurată, în raport cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Cu prioritate, Înalta Curte constată că recurentul nu a indicat, în cadrul cererii de recurs, niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă criticile formulate de către acesta pot fi încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a revizuirii, formulate de către recurentul-revizuent în temeiul art. 186 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată faptul că solicitarea recurentului nu reprezintă un motiv de recurs, cu cercetarea căruia poate fi învestită instanța de recurs, ci o cerere ce ar fi trebuit adresată instanței de revizuire, în condițiile reglementate de dispozițiile procedurale aplicabile.

Astfel, potrivit art. 186 C. proc. civ., "Art. 186. - (1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen".

Față de considerentele de mai sus, Înalta Curte reține faptul că, fiind vorba despre o cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a revizuirii, instanța de recurs nu poate să analizeze și să se pronunțe, în mod legal, cu privire la această solicitare a recurentului-revizuent.

În esență, prin cererea de recurs formulată în prezenta cauză, recurentul critică hotărârea atacată pentru interpretarea greșită a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că excepția tardivității formulării cererii de revizuire a fost admisă în mod nelegal, dat fiind faptul că recurentul-revizuent ar fi fost în situația reglementată de art. 184 alin. (3) C. proc. civ., neavând angajat apărător în cauză, precum și față de decretarea stării de urgență pe teritoriul României, în perioada februarie - martie 2021.

Înalta Curte constată faptul că, prin cererea de revizuire soluționată prin hotărârea atacată prin prezentul recurs (întemeiată pe dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), revizuentul a invocat contrarietatea de hotărâri cu privire la decizia civilă nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020 și decizia civilă nr. 642/A/2020 din 7 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și anulării celei din urmă hotărâri.

Dat fiind faptul că cererea de revizuire formulată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține aplicabilitatea în cauză a art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevede:

"Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: [...] 8. În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri".

În prezenta cauză, ultima hotărâre pronunțată a fost decizia civilă nr. 170/2021-A din 4 februarie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, rămasă definitivă la data pronunțării, astfel că termenul de o lună, reglementat de legiuitor prin art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, calculat conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., a început să curgă la 4 februarie 2021, împlinindu-se la 4 martie 2021.

Or, cererea de revizuire formulată în cauză a fost depusă de revizuentul A. - aspect necontestat de către recurentul-revizuent -, după expirarea termenului legal imperativ și absolut, respectiv la 8 martie 2021.

Înalta Curte constată faptul că dispozițiile art. 184 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurentul-revizuent prin cererea de recurs, nu sunt aplicabile în persoana acestuia.

Potrivit art. 184 alin. (3) C. proc. civ., "(3) Termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă mai înainte, se întrerupe față de cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste".

Înalta Curte reține faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada lipsei capacității de exercițiu sau a capacității de exercițiu restrânse a revizuentului. Faptul că revizuentul nu a beneficiat de serviciile unui avocat nu poate avea, în nici un caz, semnificația unei lipse sau restrângeri a capacității de exercițiu a acestuia, susținerile recurentului în acest sens fiind nefondate.

Astfel, în conformitate cu art. 43 alin. (1) și art. 41 alin. (1) C. proc. civ.:

ü "Art. 43. - (1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:

a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

b) interzisul judecătoresc";

ü "Art. 41. - (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă".

De asemenea, Înalta Curte constată caracterul nefondat al susținerilor recurentului cu privire la starea de urgență decretată pe teritoriul României în perioada februarie - martie 2021, ca urmare a pandemiei de COVID - 19, care l-ar fi împiedicat pe acesta să exercite calea de atac a revizuirii în termenul prevăzut de lege.

Starea de urgență a fost instituită pe teritoriul României în perioada 16.03.2020 - 14.05.2020, prin Decretul nr. 195/16.03.2020 pentru instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 212 din 16 martie 2020 și prin Decretul nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin urmare, dispozițiile speciale, derogatorii de la dreptul comun, prevăzute de art. 42 alin. (6) și alin. (7) din Decretul nr. 195/16.03.2020 și de art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/14.04.2020, au fost aplicabile de la data de 16 martie 2020 până la data de 15 mai 2020. Or, perioada invocată de către recurentul-revizuent, respectiv perioada cuprinsă între lunile februarie și martie 2021, nu s-a aflat sub incidența Decretului nr. 195/16.03.2020 sau a Decretului nr. 240/14.04.2020.

Este, deopotrivă, nefondată critica recurentului-revizuent privind omisiunea instanței de revizuire de a aplica dispozițiile art. 485 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că textul legal invocat reglementează termenul de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului, și nu a căii extraordinare de atac de retractare a revizuirii, cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

În conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului legal prevăzut pentru exercitarea dreptului de a formula calea de atac a revizuirii atrage aplicarea sancțiunii decăderii din exercitarea dreptului.

Față de prevederea expresă din cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai sus citat, care nu lasă loc de interpretare, precum și față de sancțiunea reglementată prin dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor recurentului.

De altfel, analizând pricina și din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial nr. 855/21.12.2010).

Totodată, analizând garantarea dreptului la un recurs efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept presupune că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Ca atare, dreptul la un recurs efectiv obligă la asigurarea a cel puțin o cale de atac care să garanteze toate drepturile și garanțiile specifice judecării în fața unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv, pe fondul său, și nu instituie în orice circumstanțe dreptul la redeschiderea unor căi extraordinare de atac. Or, cererea de revizuire, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, și nu poate fi transformată într-un "recurs deghizat" prin care partea să pună în dezbatere pretinse erori de judecată.

De asemenea, din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale a României, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 1462 din 10 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2022.