ÎCCJ, Decizia nr. 334/2021

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, A. și B. au solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 651 din 28 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, susținând că este potrivnică deciziei civile nr. 9 din 29 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin Decizia nr. 3578 din 25 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de revizuire formulată de revizuentele A. și B., deoarece s-a constatat că nu este admisibilă invocarea contrarietății de hotărâri și încălcarea autorității de lucru judecat a unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, întrucât hotărârile indicate în cuprinsul cererii de revizuire soluționează situații juridice diferite și produc efecte juridice diferite.

De asemenea, s-a reținut și faptul că susținerile revizuentelor reprezentau veritabile critici referitoare la legalitatea hotărârii atacate, iar, în realitate, se tindea la obținerea unei rejudecări a cauzei, ceea ce excede cadrului procesual al revizuirii, în cadrul căreia se analizează admisibilitatea revizuirii în raport cu faptele pe care se întemeiază.

Împotriva deciziei menționate la pct. I.2, au declarat recurs revizuentele A. și B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 din C. proc. civ.

Într-o primă critică, recurentele au arătat că instanța trebuia să constate că hotărârile supuse revizuirii sunt contrare, respectiv Decizia nr. 651/R/2018, pronunțată în recurs, la data de 28 martie 2018, de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, este potrivnică Deciziei nr. 9/2017, pronunțată la data de 29 mai 2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin Decizia nr. 9/2017 s-a statuat (atât pentru raporturile de muncă ale personalului contractual, cât și pentru raporturile de serviciu ale funcționarilor publici) că poate fi sesizată direct instanța de judecată în vederea recunoașterii drepturilor, atunci când diferențele de drepturi salariale ale reclamanților nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite pe care să le poată contesta, nefiind necesar ca, în prealabil, să fie depusă o cerere la angajator în acest sens.

Unul dintre argumentele invocate este acela că prin Decizia nr. 651/R/2018, pronunțată în recurs, la data de 28 martie 2018, de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, s-a statuat că recurentele, funcționari publici, nu se puteau adresa direct instanței pentru acordarea unor diferențe salariale și era necesar să se adreseze angajatorului cu o cerere în acest sens, în condițiile în care angajatorul nu emisese anterior, în perioada de referință, niciun act referitor la drepturile salariale, care ar fi putut fi contestat.

Recurentele consideră că, dacă în cererea de revizuire instanța ar fi analizat efectiv hotărârile menționate și condițiile de admisibilitate a revizuirii, ar fi constatat că se respectă și cerința triplei identități, de părți, obiect și cauză.

Menționează de asemenea că, Decizia nr. 9/2017 era obligatorie pentru instanțe și opozabilă erga omnes, iar în acel proces a fost avută în vedere, din punct de vedere procedural, o cauză identică cu a recurentelor, precum și un obiect identic. În esență, în ambele procese a fost avută în vedere, procedural, fără evocarea fondului, situația unor funcționari publici care solicită, având în vedere aceleași prevederi legale, diferențe salariale direct în fața instanței de judecată (fără cerere prealabilă la angajator și fără ca referitor la drepturile lor salariale să se fi emis vreun act de către ordonatorul de credite în perioada pentru care se solicită drepturile).

Statuând că nu este admisibilă invocarea contrarietății de hotărâri și încălcarea autorității de lucru judecat a unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, instanța de revizuire a reținut că nu va exista contrarietate dacă o altă instanță va nesocoti decizia pronunțată în interesul legii (ulterior recursului în interesul legii și într-un alt proces identic ca obiect și cauză), deoarece în recursul în interesul legii nu au fost strict aceleași părți ca în procesul ulterior (negându-se, astfel, opozabilitatea erga omnes a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii).

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a depus întâmpinare prin care apreciază că cererea de revizuire promovată de revizuente este de fapt un recurs la recurs, inadmisibil din punct de vedere procesual.

Solicită respingerea cererii de recurs și, pe cale de consecință, menținerea deciziei civile nr. 3578 din 25 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând criticile din cererea de recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu toate că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 din C. proc. civ., calea de atac va fi examinată din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ.

Înalta Curte constată că în cadrul cererii de recurs, se invocă, în fapt, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."

De esența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunțate în cauze diferite, în privința cărora să existe tripla identitate - părți, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorității de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Prin criticile din recurs sunt reiterate susținerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor prin care s-a rezolvat chestiunea litigioasă antamată de recurenta-revizuentă în raport cu art. 430 și art. 431 din C. proc. civ.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă recurenta este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Însă, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, instanța de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

Pentru a fi admisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile anterior menționate, este necesar ca hotărârile potrivnice să soluționeze, cu autoritate de lucru judecat, dar în mod diferit, fie fondul procesului, în tot sau în parte, fie aceeași excepție procesuală, același incident procesual sau aceeași chestiune litigioasă.

Înalta Curte reține că o cerere de revizuire pentru contrarietate de hotărâri trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiții: - existența unor hotărâri judecătorești definitive potrivnice; - hotărârile să fie pronunțate de instanțe de același grad sau de grade diferite; - cea de a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat, ceea ce presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză în cele două procese; - hotărârile pretins contradictorii să fie pronunțate în dosare diferite, iar în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă aceasta s-a invocat, să nu se fi analizat.

Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanța de revizuire a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate anterior enumerate, întrucât, dată fiind reglementarea din cuprinsul art. 517 C. proc. civ., hotărârea pronunțată într-un recurs în interesul legii nu dezleagă un litigiu între părți determinate, ea "se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese".

Recursul în interesul legii reprezintă un mijloc juridic de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii, iar scopul pronunțării hotărârii este, în mod evident, diferit de rațiunea reglementării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior enunțată.

Înalta Curte constată că nu este admisibilă invocarea contrarietății de hotărâri și încălcarea autorității de lucru judecat a unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, întrucât hotărârile indicate în cuprinsul cererii de revizuire soluționează situații juridice diferite și produc efecte juridice diferite.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă și faptul că susținerile revizuentelor reprezintă veritabile critici referitoare la legalitatea hotărârii atacate, iar, în realitate, s-ar tinde la obținerea unei rejudecări a cauzei, ceea ce ar excede cadrului procesual al revizuirii, în cadrul căreia se analizează admisibilitatea revizuirii în raport cu faptele pe care se întemeiază.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. și B. împotriva deciziei civile nr. 3578 din 25 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 noiembrie 2021.