ÎCCJ, Decizia nr. 333/2021

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 3306 din data de 08 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocându-se contrarietatea acesteia cu sentința civilă nr. 143/2015 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2014 și cu sentința civilă nr. 73 din 23 ianuarie 2019 pronunțată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. x/2018.

Prin Decizia nr. 621 din 3 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ca nefondată.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanței de revizuire să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care instanța este chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară.

Împotriva deciziei menționate la pct. I.2, a declarat recurs recurentul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În cererea de recurs, se arată că decizia civilă cu nr. 621 din data de 03 februarie 2021 în dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal este nelegală, înțelegând să o critice din perspectiva motivului de recurs indicat în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (atunci când hotărârea este dată cu încălcarea normelor de procedură instituite sub sancțiunea nulității). Mai arată că se referă la încălcarea de către instanța de revizuire a normelor procedurale indicate în art. 509 alin. (1) teza I din C. proc. civ.

De asemenea, recurentul apreciază că cererea sa de revizuire a îndeplinit formal cerințele anterior indicate. Menționează că nicăieri în art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se face vorbire de o cerința suplimentară, respectiv, cea ca autoritatea de lucru judecat să nu mai fi fost analizată de către instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită și că se poate cere revizuirea unei hotărâri care evocă fondul atunci când "există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Consideră că instanța care a soluționat cererea de revizuire a interpretat restrictiv textul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere o sferă mult mai restrânsă de hotărâri definitive care pot fi revizuite, cu încălcarea sensului de interpretare ce rezultă din interpretarea gramaticală a aceluiași text legal.

In consecință, solicită casarea deciziei civile cu nr. 621 din data de 03 februarie 2021 in dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru analizarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 143/2015 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în dosarul nr. x/2014, precum și a sentinței civile nr. 73/2019 din data de 23 ianuarie 2019, pronunțată de Judecătoria Răcari în dosarul cu nr. x/2018

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul Juridic a formulat întâmpinare. Arată că motivele de revizuire invocate în calea de atac extraordinară nu se încadrează printre cele care permit promovarea cererii de revizuire. În realitate, recurentul critică soluția defavorabilă pronunțată în calea de atac a recursului și tinde, de fapt, la o nouă judecată a recursului, ceea ce contravine principiului securității juridice, care impune ca nicio parte a unui proces să nu poată obține redeschiderea unui proces judecat definitiv numai în scopul de a obține o rejudecare a procesului și o nouă soluționare a cazului. Face referire la jurisprudența CEDO, respectiv la cauza Macovei și alții contra Moldovei și Eugenia și Doina Duca contra Moldovei.

Solicită respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curți

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți, prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Analizând criticile din recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte constată că recurentul și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Contrar celor susținute de către autorul recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal este conformă dispozițiilor procedurale incidente.

Conform art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."

De esența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este ca hotărârile definitive potrivnice să fie pronunțate în cauze diferite, în privința cărora să existe tripla identitate - părți, cauză, obiect - pentru a putea fi examinată respectarea autorității de lucru judecat, iar, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Prin criticile din recurs sunt reiterate susținerile din cererea de revizuire referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor prin care s-a rezolvat chestiunea litigioasă antamată de recurentul-revizuent în raport cu art. 430 și art. 431 din C. proc. civ.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă recurentul este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin primele soluții, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Însă, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, instanța de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat în prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

Cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face numai într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii - cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă - formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită, în fapt, în prezenta cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial nr. 455/21.12.2010).

Înalta Curte reține că, în cauză, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 3306 din data de 08 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, din dosarul nr. x/2019, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care a invocat contradicția acesteia cu sentința civilă nr. 143/2015 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2014 și cu sentința civilă nr. 73 din 23 ianuarie 2019 pronunțată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. x/2018.

Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2018, de pe rolul Judecătoriei Răcari, a avut ca obiect contestație la executare împotriva somației nr. x din data de 09.07.2018 și a titlului executoriu nr. x din data de 09.07.2018, emise în dosarul de executare nr. x de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița - Serviciul Fiscal Orășenesc Titu.

De asemenea, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 143/2015 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2014 s-a admis cererea de anulare a creanței fiscale și s-a reținut prescripția extinctivă a dreptului ANAF de a contesta creanțe fiscale pentru operațiuni din anul 2008. În acest dosar s-a constatat definitiv că pentru obligațiile fiscale constând în TVA și accesorii individualizate prin Decizia de impunere nr. x din 17 martie 2014 emisă de AJFP Dâmbovița, aferentă unor tranzacții imobiliare derulate de recurent în cursul anului 2008 a intervenit prescripția.

În dosarul nr. x/2019 înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, obiectul inspecției fiscale a fost stabilirea obligațiilor fiscale aferente unor tranzacții derulate în perioada 2005-2007, sens în care s-a emis avizul de inspecție fiscală la data de 10 decembrie 2010, realizat în interiorul termenului de prescripție și s-a desfășurat în perioada 10.12.2010- 27.12.2010 și 05.02.2018-18.04.2018, la sediul A.J.F.P. Ilfov. În perioada 27.12.2010-05.02.2018 inspecția fiscală a fost suspendată conform Referatului nr. x/27.10.2010, ea finalizându-se prin emiterea Raportului de inspecție fiscală nr. IFG_AIF nr. x/21.05.2018 și Deciziei de impunere IFG_AIF nr. y/21.05.2018.

Prin urmare, se constată că instanța de revizuire a reținut, în mod întemeiat, faptul că, în speță, nu este îndeplinită condiția identității de obiect, cauză și părți, nefiind, astfel, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de revizuire.

Contrar susținerilor din cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanța de revizuire, în cercetarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu avea competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice în opinia revizuentului, pentru a decide care este cea corectă, deoarece scopul acestui motiv de revizuire nu este de a corecta eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat.

Toate argumentele pentru care cererea de revizuire a fost respinsă se regăsesc expuse amplu și corect în considerentele deciziei atacate, instanța de revizuire analizând temeinic argumentele expuse de revizuent și prezentând pe larg, în mod clar și detaliat, motivele pentru care condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cauză.

Prin criticile formulate, recurentul expune, însă, aspecte referitoare la modalitatea de soluționare de către instanța de fond și instanța de apel a cererilor ce au format obiectul dosarului nr. x/2019 și tinde să obțină o reevaluare a litigiului din această perspectivă, analiză care excede cadrului procesual al căii de atac extraordinare a revizuirii, în cadrul căreia, în virtutea principiului res judicata, instanța de revizuire nu procedează la o evaluare a legalității ori temeiniciei hotărârii a cărei revizuire se cere.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […] (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 621 din 3 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 noiembrie 2021.