ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2022

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 886/A din data de 30 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2017, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 74 din data de 15 martie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Judecătoria Caransebeș, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., cercetat sub aspectul comiterii infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 320 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 41 din C. pen.

S-a constatat că inculpatul A. a fost reținut în perioada 23.01.2016, ora 23:10 - 24.01.2016, ora 23:10 și supus măsurii preventive a controlului judiciar în perioada 24.01.2016 - 21.07.2016 inclusiv.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desființarea înscrisurilor constând în: 1. documentul intitulat Carte de identitate cu seria x, nr. x, emis pe numele B., purtând fotografia inculpatului C.; 2.documentul întitulat Carte de identitate cu seria x, nr. x, emis pe numele D., purtând fotografia inculpatului A..

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de desființare a înscrisurilor constând în:1. contractul de asigurare seria x pentru autovehiculul marca x, categoria A. cu nr. de înmatriculare x cod asigurare: x și document în limba bulgară anexat certificatului de asigurare seria x cu antetul "E." No. x și două cartonașe de culoare verde cu seria x; 2. fragment din contract de asigurare seria x pentru autovehiculul x, categoria A, cu nr. de înmatriculare: x, valabilitate 24.08.2015-23.08.2016, emis pe numele F., cod asigurare x.

Împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond a declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeș.

Prin decizia penală nr. 886/A din data de 30 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeș împotriva sentinței penale nr. 74/15.03.2021 a Judecătoriei Caransebeș, pronunțată în dosarul nr. x/2017.

S-a desființat, în parte, sentința apelată, numai în ceea ce-i privește pe inculpații A., G. și C. și rejudecând, printre altele, s-a dispus:

În baza art. 47 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., art. 49 din C. pen., art. 78 din C. pen. și art. 41 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. a interzis inculpatului A. exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

În baza arrt. 65 din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 16 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 86

5

din C. pen. din 1969 a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 2101/22.07.2011 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă prin nepelare.

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 din C. pen. din 1969 a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin s.p. nr. 172/18.04.2013 a Judecătoriei Reșița, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1416/21.11.2013 a Curții de Apel Timișoara.

A decontopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 2101/22.07.2011 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă prin nepelare, în pedepsele componente de: 2 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 284, 282 alin. (2) și cu aplicarea art. 41 alin. (2), toate din C. pen. din 1969; 2 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și 3 și cu aplicarea art. 41 alin. (2), toate din C. pen. din 1969; 2 ani și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003; a înlăturat sporul de 6 luni închisoare.

A decontopit pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 172/18.04.2013 a Judecătoriei Reșița, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1416/21.11.2013 a Curții de Apel Timișoara în pedepsele componente de: 2 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 288, toate din C. pen. din 1969; 2 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 291, toate din C. pen. din 1969.

În baza art. 86

5

raportat la art. 85 alin. (1) și cu aplicarea art. 33 și art. 34 alin. (1) lit. b), toate din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului prin sentința penală nr. 2101/2011 a Judecătoriei Timișoara și sentința penală nr. 172/2013 a Judecătoriei Reșița, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani și 6 luni închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.

În baza art. 15 și art. 16 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 din C. pen. din 1969 și art. 96 din C. pen. a adăugat pedeapsa de 3 ani închisoare la pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen. a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. pedeapsa complementară aplicată inculpatului va fi executată după executarea pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe perioada executării pedepsei principale.

În baza art. 72 din C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii din data de 23.01.2016.

În esență, în fapt, s-a reținut că în cursul lunii ianuarie 2016, inculpații H., A. și C. s-ar fi întâlnit în localitatea Reșița și au stabilit să-și facă rost, fiecare, de câte o carte de identitate falsă, în sensul de a folosi datele de identificare ale altor persoane (reale) și pozele lor, după care să meargă în străinătate, respectiv în Germania să achiziționeze produse electronice doar cu acele cărți de identitate false, apoi să se deplaseze în Franța, unde ajutați fiind de numitul I. să fie angajați fictiv la o firmă din Franța și să contracteze cu cărțile de identitate false credite bancare de la băncile din Franța, credite pe care să nu le mai restituie.

La data de 15.01.2016, inculpații H. și A., după ce ar fi pus la cale acest plan infracțional și au discutat ca inculpatul C. să le dea o fotografie pentru a-i putea întocmi cartea de identitate falsă, cei doi inculpați s-au întâlnit în localitatea Reșița la reședința lui A. și au discutat detalii cu privire la falsificarea cărților de identitate, stabilind să folosească datele de identificare ale unor persoane care aveau aproximativ aceeași vârstă cu ei și dețineau copii după cărțile de identitate ale acelor persoane ca urmare a înmatriculării unor autoturisme ale persoanelor respective, ocazie cu care au avut nevoie de actele de identitate și și-au oprit o copie.

După stabilirea acestor detalii și după ce au intrat în posesia unei fotografii de la inculpatul C., care a fost de acord să le pună la dispoziție fotografia sa în vederea întocmirii în fals a unei cărți de identitate pentru el, inculpații A. și H. au luat cu ei fotografiile lor și copii de pe cărțile de identitate ale numiților J., D., B. și s-au deplasat în municipiul Timișoara la inculpatul G., căruia i-au înmânat documentele sus-menționate, precum și suma de 600 euro, respectiv 200 euro pentru falsificarea fiecărei cărți de identitate și i-au solicitat să le facă în regim de urgență, spunându-i că vor să meargă cu ele în străinătate pentru achiziționarea de bunuri fără a le mai achita. S-a precizat că inculpatul A. luase legătura inițial cu inculpatul G. căruia îi solicitase să-l ajute să intre în posesia unor cărți de identitate false, iar acesta a fost de acord. În urma discuției dintre cei trei inculpați, inculpatul G. ar fi apelat telefonic la data de 15.01.2016, ora 13:15, o persoană care a fost identificată ulterior ca fiind inculpatul K. cu care a discutat codat, cerându-i "plasticuri mari" deoarece are nevoie urgentă de acestea. Inculpatul K. i-a confirmat că deține aceste plasticuri și i le poate pune la dispoziție.

Urmare activităților operative efectuate în cauză, s-a stabilit că la data de 16.01.2016 inculpații G. și K., s-au întâlnit la domiciliul acestuia din urmă, ocazie cu care inculpatul G. i-ar fi înmânat lui K. fotografiile inculpaților și copiile după cărțile de identitate ale persoanelor în numele cărora urmau a se întocmi documentele oficiale false.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea recursului în casație, apărarea inculpatului A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei pronunțate și achitarea pentru infracțiunea de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, prevăzută de art. 47 din C. pen. rap. la art. 320 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., art. 35 alin. (1) din Codul, art. 41 din C. pen., întrucât fapta nu întrunește condițiile de tipicitate, nefiind prevăzută de legea penală în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Astfel, a susținut că instanța de apel, în mod nelegal, a dispus condamnarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, întrucât din chiar starea de fapt expusă în rechizitoriu rezultă faptul că acesta nu avea cum să-l fi determinat pe autorul falsurilor să contrafacă documentele de identitate, cât timp nu a cunoscut în niciun moment cine anume s-a ocupat în fapt de falsificarea acestora, astfel încât fapta ce i-a fost efectiv imputată, respectiv de a lua legătura în acest scop cu coinculpatul G., nu este prevăzută de legea penală.

Din starea de fapt descrisă în rechizitoriu și din probele administrate în cauză rezultă fără putință de tăgadă faptul că autorul falsurilor, rămas necunoscut potrivit deciziei pronunțate de instanța de apel, a fost determinat să săvârșească fapta nu de către inculpatul A., ci de către inculpatul G., singurul care cunoștea persoana la care a apelat în acest scop, neexistând nicio legătură între inculpatul A., în calitate de așa-zis instigator și autorul falsificării documentelor de identitate, astfel încât, este inexistentă practic activitatea de determinare a autorului faptei de către inculpatul A., ca și condiție de existență a ilicitului penal reținut în sarcina sa sub forma instigării, faptă efectiv săvârșită de acesta nefiind prevăzută de legea penală ca infracțiune.

S-a mai arătat că pentru existența instigării se cere ca activitatea instigatorului să fi avut drept urmare determinarea instigatului de a săvârși fapta prevăzută de legea penală, pe care o și executa ulterior, or, în lipsa oricărei legături între inculpatul A. și autorul falsurilor, necunoscut acestuia, activitatea de determinare prevăzută de lege nu poate să existe.

Ca atare, o eventuală instigare la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale (instigare mediată), ar presupune pe de o parte, ca inculpatul să fi indicat instigatorului cine anume să determine să săvârșească falsul, condiție neîndeplinită în cazul de față, cu atât mai mult cu cât, potrivit deciziei instanței de apel autorul falsurilor a rămas necunoscut. Pe de altă parte, o astfel de faptă (instigarea la instigare) nu a format obiectul judecații, inculpatul nefiind trimis în judecată sub acest aspect, iar potrivit prevederilor art. 371 din C. proc. pen., judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și intimaților inculpați K., G. și C., conform dovezii de comunicare aflate la dosar.

În cauză, nu au fost depuse concluzii scrise.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație, dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 27 octombrie 2021, stabilindu-se termen pentru examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 14 decembrie 2021.

Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte a constatat că decizia recurată - decizia nr. 886/A din data de 30 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală a fost pronunțată în apel și poate fi atacată cu recurs în casație, neregăsindu-se printre hotărârile sau soluțiile enumerate de art. 434 alin. (2) din C. proc. pen.. Cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condițiile prevăzute art. 436 alin. (1) și alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din C. proc. pen.

Referitor la îndeplinirea condiției impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte a reținut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Cu privire la acest caz de casare, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului " (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

În esență, recurentul inculpat A. a susținut că soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată este nelegală, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă pentru a se considera că fapta este prevăzută de legea penală. În acest sens, a precizat că neîndeplinirea condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată rezultă din faptul că inculpatul nu avea cum să îl fi determinat pe autorul falsurilor să contrafacă documentele de identitate, cât timp nu a cunoscut în niciun moment cine anume s-a ocupat în fapt de falsificarea acestora. Mai mult, a susținut că instanța de apel, în soluționarea căii de atac, a menținut soluția de achitare a coinculpatului K., autorul efectiv al falsurilor rămânând astfel necunoscut.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte a constatat că recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., doar în ceea ce privește verificarea în drept a situației de fapt cu privire la problema invocată referitor la infracțiunea de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, fără a se proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Prin încheierea din 14 decembrie 2021, având în vedere că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. îndeplinește, în limitele anterior expuse (pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), cerințele prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., Înalta Curte a dispus admiterea în principiu, fiind stabilit termen de judecată în ședință publică la data de 18 ianuarie 2022.

Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 886/A din data de 30 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2017, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază demersul judiciar, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Se constată că prin încheierea din 14 decembrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. și a constatat că este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., doar în ceea ce privește verificarea în drept a situației de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la infracțiunea de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, fără a se proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege", cum de altfel solicită și inculpatul A. prin cererea de recurs în casație formulată.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de inculpatul A. ce a susținut că soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale este nelegală întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă, argumentând, în esență, că nu avea cum să-l fi determinat pe autorul falsurilor să contrafacă documentele de identitate, cât timp nu a cunoscut cine anume s-a ocupat în fapt de falsificarea acestora, iar instanța de apel a menținut soluția de achitare a coinculpatului K., autorul efectiv al falsurilor rămânând astfel necunoscut.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 320 alin. (1) C. pen., pentru care a fost condamnat inculpatul, corespund faptei reținute în concret în sarcina sa, respectiv, în cursul lunii ianuarie 2016, inculpații H., A. și C. s-ar fi întâlnit în localitatea Reșița și au stabilit să-și facă rost, fiecare, de câte o carte de identitate falsă, în sensul de a folosi datele de identificare ale altor persoane (reale) și pozele lor, după care să meargă în străinătate, respectiv în Germania să achiziționeze produse electronice doar cu acele cărți de identitate false, apoi să se deplaseze în Franța, unde ajutați fiind de numitul I. să fie angajați fictiv la o firmă din Franța și să contracteze cu cărțile de identitate false credite bancare de la băncile din Franța, credite pe care să nu le mai restituie.

La data de 15.01.2016, inculpații H. și A., după ce ar fi pus la cale acest plan infracțional și au discutat ca inculpatul C. să le dea o fotografie pentru a-i putea întocmi cartea de identitate falsă, cei doi inculpați s-au întâlnit în localitatea Reșița la reședința lui A. și au discutat detalii cu privire la falsificarea cărților de identitate, stabilind să folosească datele de identificare ale unor persoane care aveau aproximativ aceeași vârstă cu ei și dețineau copii după cărțile de identitate ale acelor persoane ca urmare a înmatriculării unor autoturisme ale persoanelor respective, ocazie cu care au avut nevoie de actele de identitate și și-au oprit o copie. După stabilirea acestor detalii și după ce au intrat în posesia unei fotografii de la inculpatul C., care a fost de acord să le pună la dispoziție fotografia sa în vederea întocmirii în fals a unei cărți de identitate pentru el, inculpații A. și H. au luat cu ei fotografiile lor și copii după cărțile de identitate ale numiților J., D., B. și s-au deplasat în municipiul Timișoara la inculpatul G., căruia i-au înmânat documentele susmenționate, precum și suma de 600 euro, respectiv 200 euro pentru falsificarea fiecărei cărți de identitate și i-au solicitat să le facă în regim de urgență, spunându-i că vor să meargă cu ele în străinătate pentru achiziționarea de bunuri fără a le mai achita. Inculpatul A. luase legătura inițial cu inculpatul G. căruia îi solicitase să-l ajute să intre în posesia unor cărți de identitate false, iar acesta a fost de acord. În urma discuției dintre cei trei inculpați, inculpatul G. ar fi apelat telefonic la data de 15.01.2016, ora 13:15, o persoană care a fost identificată ulterior ca fiind inculpatul K. cu care a discutat codat, cerându-i "plasticuri mari" deoarece are nevoie urgentă de acestea. Inculpatul K. i-a confirmat că deține aceste plasticuri și i le poate pune la dispoziție. Urmare activităților operative efectuate în cauză, s-a stabilit că la data de 16.01.2016 inculpații G. și K., s-au întâlnit la domiciliul acestuia din urmă, ocazie cu care inculpatul G. i-ar fi înmânat lui K. fotografiile inculpaților și copiile după cărțile de identitate ale persoanelor în numele cărora urmau a se întocmi documentele oficiale false.

Totodată, din probele administrate a rezultat că la data de 23.01.2016 a fost identificat în trafic autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x care circula pe ruta Reșița-Caransebeș, în acest autoturism se aflau inculpații A. și C., împreună cu coinculpatul H., iar conform procesului-verbal de percheziție corporală întocmit la data de 23.01.2016 asupra inculpatului A. a fost găsită o carte de identitate pe numele de D., având seria x nr. x și purtând fotografia inculpatului. De asemenea, după cum rezultă din procesul-verbal de percheziție corporală întocmit în aceeași zi, asupra acestuia a fost găsită o carte de identitate pe numele de L., având seria x nr. x, care purta fotografia coinculpatului H.. În același timp, după cum rezultă din procesul-verbal de percheziție corporală întocmit la data de 23.01.2016, asupra coinculpatului H. a fost găsită o carte de identitate pe numele de B., având seria x nr. x, care purta fotografia inculpatului C..

Cele trei acte de identitate au fost supuse unei constatări tehnico-științifice. Potrivit concluziilor raportului de constatare tehnico-științifică nr. x din data de 25.07.2016 întocmit de Serviciul Ciminalistic Caraș-Severin, cele trei cărți de identitate sunt contrafăcute, contrafacerea fiind realizată prin aplicarea pe aversul unui suport plastifiat a unei folii ce conține elemente de siguranță specifice cărții de identitate românești, folie imprimată în totalitate cu ajutorul unei imprimante laser color.

Critica formulată de inculpat în cadrul recursului în casație cu privire la neîndeplinirea condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, respectiv faptul că nu avea cum să îl fi determinat pe autorul falsurilor să contrafacă documentele de identitate, cât timp nu a cunoscut în niciun moment cine anume s-a ocupat în fapt de falsificarea acestora, precum și că instanța de apel, în soluționarea căii de atac, a menținut soluția de achitare a coinculpatului K. este neîntemeiată. Înalta Curte reține că instanța de apel a stabilit situația de fapt și a avut în vedere probele administrate, respectiv declarațiile date de cei trei inculpați în cursul urmăririi penale, coroborate cu procesele-verbale de percheziție corporală și raportul de constatare tehnico-științifică, toate acestea confirmând împrejurarea că inculpații A., C. și G. și-au adus contribuția la falsificarea unor cărți de identitate, precum și faptul că inculpatul A. i-a solicitat inculpatului G. să-i falsifice o carte de identitate, predându-i și o fotografie personală și copia unei cărți de identitate ale cărei date să fie utilizate la falsificarea actului.

Astfel, actele desfășurate de acesta întrunesc elementele de tipicitate atât ale instigării, cât și ale complicității, dar în condițiile în care instigarea este considerată forma principală de participație penală, absorbind complicitatea, în sarcina acestuia, în mod corect, instanța de apel, a reținut doar instigarea la falsul material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 320 alin. (1) din C. pen., fiind realizate două falsuri, primul dintre ele nereușit, în sarcina acestuia a fost reținută și forma continuată de săvârșire a infracțiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale.

Contrar criticilor formulate de apărare, Înalta Curte notează că în cauză instanța de apel a menținut soluția de achitare pronunțată de instanța de fond cu privire la inculpatul K. sub aspectul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev de art. 320 alin. (1) din C. pen. întemeiată pe dispozițiile art. 16 lit. c) din C. proc. pen. ce vizează inexistența probelor că o persoană a săvârșit infracțiunea, iar nu inexistența faptei săvârșite.

În consecință, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. întrunește condițiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile acestuia privesc chestiuni referitoare la situația de fapt ce a fost stabilită definitiv de instanța de apel.

În același timp, Înalta Curte reține că recurentul a invocat doar formal nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate criticile acestuia vizând netemeinicia raționamentului instanței de apel, care a răspuns în considerentele hotărârii asupra tuturor aspectelor legate de tipicitatea infracțiunii de complicitate fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată.

Prin urmare, motivele invocate în susținerea recursului în casație nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac, ci reprezintă critici ce țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanța de apel a reținut, pe baza probelor din dosar, vinovăția acestuia.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 886/A din data de 30 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2017.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 886/A din data de 30 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 18 ianuarie 2022.