ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 884/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat anularea Ordinului de ministru nr. 400/08.07.2019, precum și a actelor subsecvente emise în baza acestuia, respectiv a Deciziei nr. 73/08/07/2019 de încetare a detașării reclamantei în cadrul Institutului "B." pentru Românii de Pretutindeni, ca fiind emisă de o persoană care nu avea calitatea de a o emite și repunerea în situația anterioară.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, C. civ. - dispozițiile referitoare la persoana juridică și cele referitoare la mandat, H.G. nr. 17/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, precum și pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 857/2013 privind organizarea și funcționarea Institutului "B.", H.G. nr. 857/2013 privind organizarea și funcționarea Institutului "B." pentru Românii de Pretutindeni, Regulamentul de Organizare și Funcționare al Institutului "B." pentru Românii de Pretutindeni, Decizia directorului general al Institutului "B." pentru Românii de Pretutindeni nr. C26/04.07.2019.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 11.10.2019, pârâtul a solicitat disjungerea capătului de cerere cu privire la anularea Deciziei nr. 73/08/07/2019 de încetare a detașării reclamantei și declinarea spre competentă soluționare către Tribunalul București, secția a VIII-a Litigii de Muncă și Conflicte de Muncă, admiterea excepției lipsei interesului legitim al reclamantei de a cere anularea Ordinului de ministru nr. 400//08.07.2019 și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca lipsită de interes, formulând, totodată, apărări și pe fondul cauzei.

La termenul din 3 decembrie 2019, Curtea, în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a pus în discuția părților stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei, având în vedere că actele vizate, a căror anulare se solicită, se referă la persoane ce au calitatea de personal contractual, supuse jurisdicției Codului Muncii.

Prin sentința civilă nr. 883 din 3 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat competența materială de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, având ca obiect "anulare act administrativ - ordinul nr. 400/08.07.2019", în favoarea Tribunalului București, sectia a VIII -a litigii de muncă și asigurări sociale.

În pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței anularea Ordinului de ministru nr. 400/08.07.2019, precum și a actelor subsecvente emise în baza acestuia, respectiv a Deciziei nr. 73/08/07/2019 de încetare a detașării reclamantei în cadrul Institutului "B." pentru Românii de Pretutindeni.

Prin Ordinul nr. 400/8.07.2019 s-a dispus ca, începând cu data de 8.07.2019, pe durata incapacității temporare de muncă a directorului general al Institutului "B. " pentru Românii de Pretutindeni, directorul Direcției Științifice, Proiecte și Programe să asigure conducerea Institutului .

Instanța a mai reținut că Ordinul nr. 400/8.07.2019 a fost emis în temeiul dispozițiilor din Codul Muncii, având în vedere că doamna director care urma a asigura conducerea Institutului pe durata incapacității temporare de muncă a directorului general are calitatea de personal contractual, fiind încadrată în baza unui contract de muncă în cadrul pârâtei.

Totodată, s-a mai reținut că, prin Decizia nr. 73/8.07.2019, emisă de Directorul General din cadrul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, în baza dispozițiilor art. 45-47 din Codul Muncii, s-a dispus că, începând cu data de 9.07.2019, încetează detașarea pe postul de consilier relații I-DSPP a reclamantei la Institutul "B." pentru Românii de Pretutindeni, reclamanta având calitatea de personal contractual, încadrată în baza unui contract de muncă în cadrul pârâtei.

De plano, Curtea a reținut că reclamanta are calitatea de personal contractual în cadrul pârâtei, iar litigiul dedus judecății se subsumează unui conflict de muncă, în accepțiunea prevederilor art. 266 din Codul Muncii.

Cum cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea unor acte juridice civile emise în sfera raporturilor de dreptul muncii, având ca obiect executarea și modificarea contractelor de muncă încheiate de reclamantă, în accepțiunea Curții, devin incidente prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., potrivit cărora, tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, deci și cererile referitoare la executarea contractelor individuale de muncă.

Astfel, Curtea a reținut că, în cauza dedusă judecății, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei revine tribunalului, ca instanță de drept comun, în baza dispozițiilor legale prevăzute de art. 269 din Codul muncii.

Totodată, a mai reținut că, potrivit art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, iar, potrivit art. 210 din același act normativ, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin raportare la prevederile art. 208 și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, Curtea a statuat că instanța competentă să soluționeze în fond cererea de chemare în judecată este tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamanta, respectiv, Tribunalul București.

Totodată, Curtea a reținut că, în ceea ce privește competența materială de soluționare a cauzei, aceasta se determină în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată, care, în prezenta cauză, se subsumează unui litigiu de dreptul muncii, iar nu în funcție de persoana pârâtului, care este o autoritate publică centrală.

A mai reținut că, în litigiul dedus judecății, reclamanta nu a învestit instanța cu o cerere care să aibă ca obiect analiza legalității și temeiniciei unor acte administrative tipice, în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care să emane de la o autoritate a administrației publice centrale și care să atragă competența materială de soluționare a cauzei în favoarea curții de apel potrivit art. 10 din Legea 554/2004, coroborat cu art. 96 pct. 1 din C. proc. civ.

Totodată, Curtea a mai arătat că împrejurarea că reclamanta a chemat în judecată o autoritate publică centrală nu este de natură să atragă, de plano, competența materială de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, întrucât Decizia nr. 73/8.07.2019 emisă de Directorul General din cadrul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni și Ordinul nr. 400/8.07.2019 nu au fost emise în virtutea capacitătii de drept administrativ a pârâtei, care presupune aptitudinea acesteia de a emite acte administrative în regim de putere publică.

Curtea a mai reținut că Decizia nr. 73/8.07.2019 emisă de Directorul General din cadrul ministerului și Ordinul de ministru nr. 400/8.07.2019 nu creează un raport juridic de drept public, ci unul de dreptul muncii, având ca obiect executarea și modificarea contractelor de muncă încheiate de reclamantă cu pârâta.

În altă ordine de idei, instanța a mai reținut că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, Ministerul pentru Românii de Pretutindeni emite acte juridice care produc efecte juridice în diferite ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, dreptul muncii, dreptul asigurărilor sociale de sănătate etc., însă, în privința instanței care este competentă material și teritorial să verifice legalitatea și temeinicia actelor administrative, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fi interpretate în mod nuanțat, în sensul că nu toate actele juridice emise de pârâtă pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ, instanța competentă urmând a fi determinată în funcție de specificul efectelor juridice pe care le generează fiecare act juridic în parte.

Or, în accepțiunea Curții, Decizia nr. 73/8.07.2019, emisă de Directorul General din cadrul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni și Ordinul de ministru nr. 400/8.07.2019 reprezintă acte juridice civile, care produc efecte în sfera raporturilor de dreptul muncii, cu consecințele juridice aferente.

De altfel, s-a mai arătat că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, așa cum este situația de fapt și de drept în prezenta cauză, litigiul dedus judecății fiind în legătură cu aplicarea prevederilor legale privind conflictele de muncă, neputând fi contestată pe cale contenciosului administrativ.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 4 martie 2020, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 3 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a capătului de cerere având ca obiect anularea Ordinului de ministru nr. 400/08.07.2019 în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza la ÎCCJ, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de conflict a reținut că, fiind învestită cu soluționarea prezentei cauze în temeiul dispozițiilor art. 107 din Regulamentul de ordine interioară, a dispus disjungerea cauzei privind anularea Ordinului nr. 400/08.07.2019 de cauza ce formează obiectul dosarului Tribunalului București nr. x/2019.

Totodată, raportat la obiectul cauzei nr. x/2019, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat anularea Ordinului de ministru nr. 400/08.07.2019, precum și a actelor subsecvente emise în baza acestuia.

Evocând dispozițiile art. 266 din Codul Muncii, instanța de conflict a reținut că, prin prezenta cauză, reclamanta solicită, în principal, anularea Ordinului de ministru nr. 400/08.07.2019, în temeiul dispozițiilor Legii 554/2004, iar, pe cale de consecință, anularea actelor subsecvente emiterii acestui ordin, respectiv decizia de încetare a detașării sale nr. 73/08.07.2019 în cadrul Institutului "B." pentru Românii de Pretutindeni.

Se arată că reclamanta aduce critici Ordinului de ministru mai sus menționat în temeiul Legii contenciosului administrativ, acesta reprezentând actul administrativ ce a generat emiterea deciziei de încetare a detașării reclamantei.

Tribunalul a apreciat că prezentul conflict a fost generat de emiterea unui act unilateral cu caracter individual de către o instituție publică, presupus a fi fost emis în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în termenii art. 2 lit. c) și f) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, astfel cum reiese din chiar conținutul Ordinului contestat în cauză, în care se precizează că acesta va fi adus la cunoștința tuturor celor interesați, ceea ce, în accepțiunea instanței de conflict, întărește concluzia că documentul respectiv nu vizează exclusiv raporturile de muncă ale reclamantei, ci organizarea și conducerea instituției respective. Împrejurarea că acest Ordin a avut consecințe și asupra situației reclamantei, nu modifică, în opinia instanței de conflict, natura juridică de act administrativ a acestuia și nici competența de soluționare a contestației formulate împotriva sa.

Mai mult, se arată că, inclusiv pârâtul, în întâmpinare, subliniază faptul că Ordinul emis a avut ca scop intrarea în legalitate cu privire la modalitatea de exercitare a conducerii Institutului "B." pentru Românii de Pretutindeni.

Nu în ultimul rând, evocând dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanța de conflict reține că atacarea unui asemenea act decizional administrativ, precum Ordinul ministrului ce face obiectul cauzei deduse judecății, nu se circumscrie unui litigiu de muncă, astfel cum este descris un asemenea litigiu în art. 266 Codul Muncii, instanța competentă în vederea soluționării acestei cereri fiind instanța de contencios administrativ.

În consecință, față de dispozițiile art. 123 C. proc. civ., raportat la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța a admis excepția necompetenței materiale invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a capătului de cerere având ca obiect anularea Ordinului ministrului nr. 400/08.07.2019 în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 26 martie 2021.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestor texte de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțe sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În acest sens, reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, anularea Ordinului de ministru nr. 400/08.07.2019, precum și a actelor subsecvente emise în baza acestuia, respectiv a deciziei de detașare a reclamantei nr. 73/08.07.2019 în cadrul Institutului "B." pentru Românii de Pretutindeni.

Totodată, Înalta Curte reține că, în urma declinării competenței de soluționare a cauzei de către Curtea de Apel București, Tribunalul București, secția a VIII-a Conflicte de Muncă, în considerarea existenței pe rolul acestei instanțe a dosarului nr. x/2019, dar și a dispozițiilor art. 107 alin. (1) și (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin H.C.S.M. nr. 1375/2015, a trimis cauza, în vederea dispunerii de măsuri, către primul complet învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2019 Acest din urmă dosar a fost înregistrat la data de 23 iulie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și are ca obiect acțiunea reclamantei A., de constatare a nulității deciziei nr. 73/08.07.2019, repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei nr. 73/08.07.2019 și constatarea nelegalității Ordinului de ministru nr. 400/08.07.2019, formulată în contradictoriu cu pârâtul Departamentul pentru Românii de Pretutindeni prin Secretariatul General al Guvernului.

Instanța supremă reține că, prin încheierea din 3 decembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a pus în discuție disjungerea dosarului nr. x/2019 de dosarul nr. x/2019, iar, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecarii cauzei până la soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2019

Totodată, în dosarul nr. x/2019, la același termen de judecată din 3 decembrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus disjungerea cauzei privind anularea Ordinului nr. 400/08.07.2019 (dosar nr. x/2019) de cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2019 înregistrat la 23 iulie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Raportat la obiectul cauzei nr. x/2019, Înalta Curte reține că reclamanta a solicitat, în principal, anularea ordinului de ministru nr. 400/08.07.2019.

Conform considerentelor ultimei hotărâri de declinare, conflictul de competență este limitat la soluționarea capătului principal de cerere având ca obiect anularea ordinului de ministru nr. 400/08.07.2019.

Analizând conținutul respectivului ordin de ministru, Înalta Curte constată că, prin acest act, directorul Direcției Științifice, Proiecte și Programe a fost desemnat pentru a asigura conducerea Institutului B. pentru Românii de Pretutindeni, pe durata incapacității temporare de muncă a directorului general al Institutului, respectiva persoană urmând a exercita toate atribuțiile funcției de director general, deținând, totodată, și calitatea de ordonator terțiar de credite.

În această calitate, noul director general a emis decizia nr. 73 din 08.07.2019, prin care i-a fost încetată reclamantei detașarea pe postul de consilier relații I - DSPP la Institutul B..

Chiar dacă finalitatea cererii de chemare în judecată rezidă în anularea Deciziei nr. 73 din 08.07.2019, act emis de persoana desemnată temporar în funcția de director general al Institutului prin Ordinul de ministru nr. 400/08.07.2019, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, introdusă după parcurgerea procedurii plângerii prealabile, au fost aduse critici care vizează aproape în exclusivitate Ordinul de ministru nr. 400/08.07.2019.

Așadar, în considerarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ în calitate de persoană vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Totodată, Înalta Curte reține că, prin natura sa, cererea în anularea ordinului de ministru atrage competența instanței de contencios administrativ, deoarece conflictul a fost generat de emiterea unui act unilateral cu caracter individual de către o autoritate publică, respectiv de către un organ de specialitate al administrației publice centrale, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, în termenii prevăzuți de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, efect care se produce indiferent de natura raporturilor de muncă vizate de act.

Astfel, Ordinul Ministrului pentru românii de pretutindeni nr. 400/08.07.2019 a fost emis în executarea prevederilor art. 12 din H.G. nr. 17/2017 și ale art. 5 din H.G. nr. 857/2013, în regim de putere publică, în vederea organizării și funcționării Institutului "B." pentru românii de pretutindeni, prin numirea persoanei care să asigure conducerea instituției aflate în subordinea ministerului.

Pentru stabilirea competenței materiale, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice și, respectiv, criteriul valoric, în cazul de față, fiind aplicabil criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ contestat.

Așadar, fiind vorba despre un act administrativ emis de conducătorul unei autorități publice centrale, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cererii prin care se solicită anularea acestui act revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.