ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 831/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 martie 2016 pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 90.000 euro (402.048 RON echivalent în RON), cu titlu de despăgubiri, ca urmare a încălcării contractului de închiriere nr. x din 15 mai 2009 privind spațiul destinat parcării utilajului tip macara 280t marca x și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 246/2016 din 21 iunie 2016, Tribunalul Argeș, secția Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.

Prin sentința nr. 814 din 7 septembrie 2016, Tribunalul Specializat Argeș a admis excepția necompetenței sale materiale funcționale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința nr. 399/F- C. civ. din 5 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de Contecios Administrativ și Fiscal în dosarul nr. x/2016, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă sub nr. x/2016*.

Prin sentința nr. 243 din 11 iunie 2019, Tribunalul Argeș, secția Civilă a respins acțiunea ca nefondată.

Reclamanta A. a declarat apel împotriva sentinței nr. 243 din 11 iunie 2019, iar pârâta B. S.A. a declarat apel incident.

Prin decizia nr. 622/A-C din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul principal și apelul incident ca nefondate.

Împotriva deciziei nr. 622/A-C din 20 noiembrie 2019, reclamanta a declarat recurs, solicitând instanței să caseze în parte decizia atacată sub aspectul respingerii apelului formulat de reclamantă, să trimită cauza spre rejudecare instanței de apel și să oblige intimata la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă face o prezentare a situației de fapt prin care arată că între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. x din 15 mai 2019, având ca obiect transmiterea dreptului de folosință de către intimata-pârâtă către recurenta-reclamantă asupra unui teren pe care urma a se parca utilajul tip macara 280t marca x, proprietatea recurentei-reclamante. Se mai arată că utilajul s-a deplasat singur la imobilul ce face obiectul contractului și că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, se afla într-o stare avansată de degradare ca urmare a nerespectării de către intimata-pârâtă a obligației contractuale de a asigura paza utilajului.

Recurenta-reclamantă critică soluția instanței de apel, arătând că aceasta a reținut în mod greșit că în cauză au fost corect interpretate și aplicate dispozițiile legale în materie, nedovedindu-se reaua-credință a pârâtei în îndeplinirea obligațiilor contractuale și nici încălcarea prevederilor art. 1268 alin. (3) și art. 1548 C. civ.

Apreciază autoarea recursului că există suficiente indicii de nelegalitate, dar că instanța de apel le-a ignorat neluând în considerare că recurenta-reclamantă a solicitat suplimentarea probatoriului administrat în fața primei instanțe pentru a dovedi că utilajul era în stare de funcționare și nici faptul că fost reținută obligația contractuală a intimatei-pârâte de a asigura paza utilajului. Astfel, în opinia recurentei-reclamante, au fost încălcate dispozițiile art. 1082 C. civ. din 1864, respectiv art. 1548 C. civ. deoarece instanța de apel a considerat că nu a fost dovedită reaua-credință a intimatei-pârâte cu toate că răspunderea contractuală nu este condiționată de aceasta, iar intimata-pârâtă nu a manifestat minimă diligență în îndeplinirea obligațiilor sale.

Recurenta-reclamantă susține că este greșită și concluzia instanței de apel în sensul că dispozițiile menționate mai sus nu sunt incidente întrucât nu se poate ști dacă utilajul era în stare bună de funcționare la momentul depozitării acesteia, în lipsa unui proces-verbal de predare primire încheiat între părți, arătându-se că a fost reținută în cauză asumarea de către intimata-pârâtă a obligației de a asigura paza bunului și că această obligație ar fi lipsită de conținut în cazul în care intimata s-ar putea sustrage de la îndeplinirea sa în cazul absenței procesului-verbal de predare primire. Se subliniază că au fost încălcate dispozițiile art. 1268 alin. (3) C. civ., respectiv cele ale art. 977-982 C. civ. din 1864.

Autoarea recursului arată că în contract nu este menționată obligația de a se încheia un proces-verbal de predare primire și că, în situația în care utilajul ar fi avut probleme tehnice, intimata-pârâtă ar fi fost precaută și ar fi consemnat aceste aspecte. Instanța de apel a respins în mod nejustificat proba testimonială, deși s-ar fi putut lămuri asupra stării de funcționare a utilajului la data preluării acestuia de către intimata-pârâtă, și a considerat nerelevante concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză privind starea de degradare a macaralei. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii de recurs, iar în subsidiar a solicitat anularea recursului.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul declarat în cauză este nul.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Deși prin memoriul de recurs se invocă greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1082 și art. 977-982 C. civ. din 1864, respectiv ale art. 1268 alin. (3) și art. 1548 C. civ., Înalta Curtea constată că din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot identifica aspecte care să se încadreze în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece autoarea recursului nu formulează critici de nelegalitate.

Autoarea căii de atac citează dispoziții legale din C. civ. din 1864 și din Noul C. civ., referitoare la efectele obligațiilor, interpretarea convențiilor, interpretarea clauzelor îndoielnice și prezumția de culpă, dar în concret evocă situația de fapt și își exprimă nemulțumirea față de modul în care au fost administrate și interpretate probele în fața instanței de apel și în fața instanței de fond. Astfel, se critică aspecte legate de dovada relei-credințe și a culpei intimatei-pârâte în îndeplinirea obligațiilor contractuale și de modul în care curtea de apel a înțeles să administreze probatoriul referitor la starea utilajului ce face obiectul contractului încheiat între părți, susținându-se că în mod greșit instanța de apel nu a încuviințat proba cu martori și că aceeași instanță a interpretat în mod eronat concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.

Instanța de recurs nu poate reanaliza clauzele contractuale și nici nu poate reevalua situația de fapt, revenind asupra probatoriului. Recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu se poate rejudeca fondul și se pot analiza exclusiv aspectele de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-reclamantă nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A.. împotriva deciziei nr. 622/A-C din 20 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A.. împotriva deciziei nr. 622/A-C din 20 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2021.