ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 695/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub dosar nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, prestatorul DIFERIT S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului-achizitor Județul Cluj la plata sumei de 228.925,33 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate asupra drumurilor aflate în administrarea pârâtului, conform facturilor nr. x/01.09.2016 și nr. y/01.09.2016.

În drept, cererea a fost întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, potrivit art. 1345 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 156 din 29.01.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis cererea formulată de reclamanta DIFERIT S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Județul Cluj, reprezentat prin președintele Consiliului Județean Cluj și, în consecință: a fost obligat pârâtul la plata sumei de 228.925,33 RON în favoarea reclamantei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate conform facturilor nr. x/01.09.2016 și nr. y/01.09.2016.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 8.492,32 de RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Județul Cluj, solicitând admiterea apelului în temeiul art. 480 și următoarele C. proc. civ. anularea sentinței civile nr. 156/2020 pronunțata de Tribunalul Cluj și, judecând cauza, respingerea cererii introductive de instanță formulată de intimatul-reclamant, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 377/2020 din 8 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Județul Cluj și obligat pârâtul la plata către reclamanta DIFERIT S.R.L. a sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Județul Cluj, prin Președintele Consiliului Județean Cluj a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și, în consecință, respingerea cererii introductive de instanță formulată de intimata-reclamantă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul învederând că decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul prezintă o parte a considerentelor instanței de apel.

Arată că acțiunea în îmbogățire fără justă cauză are un caracter subsidiar care presupune inexistența în sens obiectiv a oricărui alt mijloc pentru recuperarea prejudiciului suferit, or, în cauză, instanța de apel a justificat soluția pe raportul juridic contractual dintre părți, respectiv pe posibilitatea societății intimate-reclamante de a executa lucrări fără a respecta rigorile impuse de cadrul contractual în care se afla încă din 07.04.2015 - data semnării acordului-cadru, respectiv pe obligația contractuală a achizitorului de a accepta sau de a refuza situațiile de lucrări efectuate peste limita plafonului valoric.

Totodată, arată că instanța a omis să facă referire la clauza contractuală prevăzută de art. 7 din acordul cadru - obligațiile promitentului executant - în sensul că "promitentul executant se obligă ca în baza contractelor subsecvente încheiate cu achizitorul să execute lucrările de întreținere pe timp de vară și să presteze servicii de deszăpezire a drumurilor județene din județul Cluj, lot I".

În același timp, arată că, prin decizia nr. 3903/2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2017, s-a reținut cu putere de lucru judecat că, "în speță nu există o astfel de asumare a obligației de plată a contravalorii lucrărilor executate. Acordul-cadru în sine nu este suficient în acest scop, întrucât toate lucrările concrete urmau a face obiectul unor contracte subsecvente, atribuite în baza acordului-cadru, dar distincte de acesta".

Apreciază recurentul-pârât că, din cele ce preced, rezultă că intimata-reclamantă are alt mijloc de recuperare a pretenției, respectiv o acțiune care să se întemeieze pe raporturile contractuale dintre părți. Faptul că acțiunea în răspundere contractuală formulată anterior de intimata-reclamantă a fost respinsă nu echivalează, în opinia recurentului, cu lipsa unui mijloc pentru recuperarea prejudiciului.

În concluzie, susține că pretențiile reclamantei întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză nu pot fi justificate de nicio dispoziție contractuală sau circumstanță care ține de raportul contractual dintre părți (cum ar fi informarea de către intimata-reclamantă despre aceste lucrări și neblocarea/necontestarea acestora de către recurentul-pârât, respectiv recunoașterea lucrărilor de către dirigintele de șantier).

Se învederează că lucrările de execuție pe drumuri efectuate de intimata-reclamantă în afara cadrului contractual rezultă din acte îndeplinite de aceasta în interesul său personal și exclusiv pe riscul său.

În acest sens arată că, în condițiile în care, prin acordul-cadru de lucrări nr. x/07.04.2015 s-a obligat ca în baza contractelor subsecvente încheiate cu achizitorul să execute lucrările de întreținere pe timp de vară și să presteze servicii de deszăpezire a drumurilor județene, efectuând lucrări de întreținere drumuri în afara cadrului contractual, le-a prestat practic în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său.

Susține că referirea la clauza inclusă la art. 7 din acordul-cadru a fost făcută, pe de o parte, pentru a justifica inconsecvența instanței de apel în justificarea soluției prin reținerea unor clauze contractuale și ignorarea altora și, pe de altă parte, pentru a sublinia conduita și intenția reclamantei în executarea lucrărilor respective ce fac obiectul cauzei.

Înțelege recurentul să critice și susținerea instanței de apel privind faptul că reclamanta s-a bazat pe cutuma realizată de situațiile anterioare episodice în care, între aceleași părți, s-au încheiat actele adiționale și a fost posibilă plata unor lucrări în cadrul contractului.

Arată că ipoteza invocată nu produce crearea unei cutume în raporturile dintre părți, dimpotrivă demonstrează contrariul, că nu a existat o cutumă în acest sens, ci au existat situații sporadice și rare, iar maniera invocată, de a se încheia acorduri de voință ulterior executării lucrărilor/prestării serviciilor, nu face decât să gireze o manieră neconformă cu exigențele legale incidente.

În concluzie, consecințele îndeplinirii unui act, prestării unui serviciu, pe riscul propriu, chiar dacă a produs îmbogățirea unui patrimoniu prin diminuarea altuia, se circumscriu situației prevăzute expres de art. 1346 lit. c) C. civ., care, arată recurentul, este exclusă de la aplicarea tratamentului stabilit de legiuitor în cazul îmbogățirii fără justă cauză.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, care a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepția netimbrării. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

La 18 decembrie 2020, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, deși recurentul-pârât a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ., în memoriul de recurs a dezvoltat critici concrete doar cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1348 C. civ., în ce privește caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, precum și cu privire la aplicarea greșită a art. 1346 alin. (1) lit. c) C. civ.

În ce privește susținerile recurentei privind interpretarea dispozițiilor art. 1348 C. civ., acestea sunt nefondate.

Pentru intentarea acțiunii în restituire pentru îmbogățirea fără justă cauză trebuie să nu existe niciun alt mijloc juridic prin care cel căruia i s-a micșorat patrimoniul să poată obține ceea ce rezultă din raportul de îmbogățire. Acțiunea de in rem verso, potrivit art. 1348 C. civ., are caracter subsidiar față de orice altă acțiune juridică, neputând fi primită ori de câte ori se constată existența vreunei alte acțiuni în realizare de drepturi.

Recurenta-reclamantă a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că, pentru aceeași sumă, a promovat o acțiune întemeiată pe răspunderea contractuală împotriva Județului Cluj, în acest sens fiind pronunțată decizia civilă nr. 3903/28.09.2018 de către Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, cu motivarea că lucrările executate de aceasta și facturate conform facturilor nr. x/01.09.2016 și nr. y/01.09.2016 exced obiectului acordului cadru nr. 1/2015 și contractelor de execuție subsecvente încheiate între părți, reclamanta neputând invoca răspunderea civilă a pârâtului în temeiul acestor contracte și în raport de prevederile speciale ale O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică și a contractelor de concesiune de servicii și Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Prin urmare, în condițiile în care, din probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat încheierea unui alt acord juridic al părților care să cuprindă executarea lucrărilor pentru care s-au emis cele două facturi a căror plată este reclamată prin prezenta acțiune, în mod judicios a reținut instanța de apel faptul că executantul - reclamanta A. S.R.L. nu avea la îndemână alt remediu procesual pentru a obține contravaloarea resurselor angajate în executarea lucrărilor decât acțiunea fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Argumentul recurentului privind posibilitatea legală a încheierii unui astfel de contract, care să acopere lucrările deja executate, aspect care ar atrage răspunderea contractuală a Județului Cluj, nu poate fi primit, de vreme ce, așa cum s-a arătat mai sus, la momentul promovării acțiunii, între părți nu exista faptic un alt acord semnat.

Totodată, contrar celor susținute de recurent, aspectele intrate în puterea de lucru judecat, rezultate din decizia nr. 3903/28.09.2018 a Curții de Apel Cluj, privind inexistența unui temei contractual pentru plata celor două facturi reclamate, au fost valorificate în mod judicios prin hotărârea recurată, prin care s-a reținut că, pe de o parte, îmbogățirea nu are caracter imputabil, astfel că nu poate fi vorba despre o antrenare a unei eventuale răspunderi civile delictuale și, pe de altă parte, că pretențiile reclamantei nu pot avea un temei contractual.

Art. 7 din acordul-cadru nr. 1/2015 au fost invocate în mod formal, de vreme ce recurentul nu a dezvoltat o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei, ci s-a mărginit să afirme că a invocat dispozițiile acestui articol pentru a sublinia conduita și intenția intimatei-reclamante în executarea lucrărilor ce fac obiectul cauzei. Aceste aspecte vizează netemeinicia deciziei atacate, or recursul urmărește asigurarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Critica privind reținerea cutumei de către instanța de apel nu poate fi primită, întrucât, fără a dezvolta o critică de nelegalitate, recurentul-pârât își manifestă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de cele două instanțe devolutive, în urma administrării probatoriului. Se constată că aceleași critici au fost formulate și prin memoriul de apel, recurentul-pârât primind deja un răspuns la cele afirmate. Faptul că, prin hotărârea recurată, contrar opiniei recurentului, se confirmă cele statuate în primă instanță, nu reprezintă un motiv de nelegalitate, în lipsa justificării incidenței unuia dintre cazurile de casare prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1346 lit. c) C. civ., întrucât intimata-reclamantă a executat lucrările ce fac obiectul prezentului dosar, în interesul său personal și pe riscul său, ca parte a obligațiilor ce rezultau din acordul-cadru de lucrări nr. x/07.04.2015.

Critica nu poate fi primită. Sub un prim aspect, instanța supremă reține caracterul contradictoriu al argumentelor recurentului, care, pe de o parte, susține că pretențiile intimatei-reclamante nu pot fi întemeiate pe acordul-cadru nr. 1/07.04.2015 (aspect reținut cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 3903/28.09.2018 a Curții de Apel Cluj), iar, pe de altă parte, susține că lucrările derivă din obligațiile asumate prin același acord-cadru, de a executa lucrări de întreținere pe timp de vară și de a presta servicii de deszăpezire pe timp de iarnă.

Pe de altă parte, așa cum a rezultat din probatoriul administrat în fața instanțelor devolutive și pe care instanța de recurs, în această etapă procesuală, nu îl poate reevalua, lucrările a căror plată o pretinde reclamanta au fost executate pe un drum județean aflat în administrarea recurentului-pârât, au fost recunoscute de recurent ca fiind executate cantitativ și calitativ și reprezentau atât lucrări solicitate de recurent, incluse în dispoziția de începere a lucrărilor nr. 3062/22.04.2015 emisă de RAADDP, cât și lucrări acceptate de aceeași parte.

Concret, deși recurentul a afirmat greșita aplicare a prevederilor art. 1346 lit. c) teza I C. civ., criticile sale vizează reaprecierea materialului probator administrat și stabilirea unei alte situații de fapt, anume că s-ar fi dovedit împrejurarea că reclamanta a executat lucrările în interes personal și exclusiv pe riscul său. Or, un atare demers nu vizează legalitatea, ci temeinicia hotărârii atacate, astfel că este străin de scopul căii extraordinare de atac a recursului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul recurentului-pârât, ca nefondat.

Ca parte căzută în pretenții, recurentul-pârât va fi obligat la plata către intimata-reclamantă a sumei de 18.909 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât JUDEȚUL CLUJ, prin Președintele Consiliului Județean Cluj, împotriva deciziei civile nr. 377/2020 din 8 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 18.909 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.