ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2564/2022

Ședința publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1531, art. 1535 alin. (1) C. civ., art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1726 din 21.09.2021, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind actualizarea cu rata inflației și plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON, invocată de pârâtul Județul Cluj.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Diferit S.R.L., fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 59.626,40 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 228.925,33 RON, calculată pentru perioada 29.09.2018-27.04.2021 și a sumei rezultată din actualizarea creanței în valoare de 228.925,33 RON cu rata inflației.

De asemenea, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.750 RON.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamanta Diferit S.R.L., solicitând admiterea apelului, în principal, anularea în parte, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și cu privire la solicitarea de actualizare cu rata inflației și plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON.

Prin decizia nr. 211 din 31 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, au fost respinse apelurile promovate.

Prin recursul declarat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Diferit S.R.L. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care în rejudecarea apelului să schimbe în parte sentința apelată, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și cu privire la solicitarea de actualizare cu rata inflației și plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON.

În susținerea recursului, reclamanta a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că în cauză este prescris dreptul material la acțiune privind solicitarea de actualizare cu rata inflației și plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON. În acest sens, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2517 coroborate cu art. 2528 C. civ. și a încălcat prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ. privind întreruperea termenului de prescripție.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2537 pct. 2 C. civ., întrucât cursul termenului de prescripție a fost întrerupt prin introducerea la 25.07.2018 a cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. Prin urmare, susține recurenta că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune s-a împlinit ulterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv la 25.07.2021.

Recurenta susține că penalitatea reprezintă un accesoriu al debitului principal iar întreruperea cursului termenului de prescripție pentru debitul principal conduce la întreruperea prescripției dreptului la penalitate. Astfel că, fiind întreruptă prescripția dreptului de a solicita debitul principal prin introducerea cererii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză este întreruptă și prescripția dreptului de a solicita penalitatea ca drept accesoriu.

Mai arată recurenta că prin decizia recurată a fost încălcat art. 2503 alin. (2) C. civ., întrucât dobânzile și actualizarea creanței cu rata inflației reprezintă prestații succesive pentru care curge un termen de prescripție distinct pentru fiecare prestație. Prin urmare, recurenta consideră că cel mult pentru două zile este prescris dreptul material privind solicitarea accesoriilor.

În continuare, recurenta susține că au fost încălcate și dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ., întrucât prin plata voluntară efectuată de intimată la 12.04.2021 a fost întrerupt cursul prescripției debitului principal și în consecință și a drepturilor accesorii.

Prin recursul declarat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Județul Cluj a solicitat casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește apelul formulat de aceasta, modificarea în parte a sentinței pronunțate de prima instanță și, în consecință, respingerea în totalitate a acțiunii introductive.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii și străine de natura cauzei.

În acest sens, recurentul susține că există o contradicție între motivare și dispozitivul deciziei recurate, întrucât în considerentele hotărârii instanța de apel a reținut că pârâtul este obligat doar la restituirea fructelor bunului, pentru ca în dispozitiv să respingă în întregime apelul formulat de pârâtă care privea atât restituirea fructelor, cât și contravaloarea folosinței bunului.

În continuare, recurentul susține că dispozițiile art. 1531 și 1535 alin. (1) C. proc. civ. în temeiul cărora instanța de apel a găsit întemeiată acțiunea nu sunt incidente cauzei, fiind străine de natura cauzei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1645 și art. 548 alin. (4) C. civ.

Potrivit recurentului dobânda legală penalizatoare ar putea fi calificată fructe civile în sensul art. 548 alin. (4) C. civ. doar în situația în care ar reprezenta venituri rezultate din folosirea bunului în temeiul unui act juridic. Or, în cauză temeiul îl reprezintă îmbogățirea fără justă cauză.

Mai arată recurentul că instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile art. 1645 alin. (2) C. civ. atunci când a constatat că acesta a devenit de rea-credință la 29.09.2018 urmare a pronunțării deciziei nr. 3903 din 28.09.2018 în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Cluj, întrucât pretențiile în cuantum de 228.925 RON au fost devoalate.

Recurentul susține că buna sa credință a fost reținută cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 156 din 29.01.2000, pronunțată în dosarul nr. x/2019, prin care recurentul a fost obligat la plata sumei de 228.925 RON în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

De asemenea, recurentul a mai susținut că reaua-credință nu poate fi reținută având în vedere dispozițiile legale care reglementează plata cheltuielilor instituțiilor publice. Prin urmare, consideră recurentul că faptul juridic al îmbogățirii fără justă cauză nu reprezintă un angajament legal în temeiul căruia acesta ar fi putut plăti la momentul în care instanța a constatat că nu poate răspunde contractual.

Pârâtul Județul Cluj a formulat întâmpinare la 19 septembrie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, iar la 13 octombrie 2022 reclamanta Diferit S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat anularea recursului pârâtei pentru netimbrare în situația în care nu se depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar pe fond respingerea recursului.

De asemenea, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare la 27 octombrie 2022, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de pârâtă, iar la 17 noiembrie 2022 pârâtul, prin care a solicitat respingerea excepției netimbrării recursului pârâtului și admiterea recursului formulat de acesta.

Cauza a fost înregistrată la 8 august 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 4 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 6 decembrie 2022.

Referitor la recursul declarat de reclamanta Diferit S.R.L., Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea normelor de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2517 C. civ. coroborate cu art. 2528 din același cod privind împlinirea cursului termenului de prescripție. În acest sens a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că dreptul material la acțiune privind solicitarea de plată a accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflației și plata dobânzii legale penalizatoare, aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON, a fost prescris, întrucât cursul termenului de prescripție a fost întrerupt potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ.

Recurenta susține că dobânda legală reprezintă un accesoriu al debitului principal iar întreruperea cursului termenului de prescripție pentru debitul principal conduce la întreruperea prescripției dreptului la despăgubire. Astfel că, fiind întreruptă prescripția dreptului de a solicita debitul principal prin introducerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză la 25.07.2018, este întreruptă și prescripția dreptului de a solicita accesoriile, termenul de prescripție împlinindu-se astfel ulterior introducerii prezentei cereri.

În cauză, se constată că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală a sumelor obținute prin cererile de chemare în judecată întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2018 pentru suma de 535.961 RON și nr. 673/1285/2019 pentru suma de 228.925 RON.

Potrivit art. 2517 C. civ. "termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen" iar conform art. 2528 din același cod, în cazul îmbogățirii fără justă cauză prescripția dreptului la acțiunea în repetițiune începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Totodată, potrivit art. 2503 alin. (1) C. civ. "odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel".

Așadar, prin prevederile legale evocate a fost reglementat principiul prescrierii dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acțiune privind un drept principal.

Instanțele de fond în mod just au stabilit că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 18.04.2018, dată la care reclamanta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde, prin respingerea în mod definitiv a acțiunii în pretenții întemeiată pe răspunderea contractuală pentru suma de 535.961,50 RON, ce a format obiectul dosarului x/2017 De asemenea, s-a reținut că termenul de prescripție a fost suspendat în perioada 16.03.2020-18.05.2020 în temeiul art. 41 din Decretul Președintelui României nr. 19/2020 și s-a împlinit la 21.06.2021.

Critica recurentei privind întreruperea cursului termenului de prescripție potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ. la data de 25.07.2018, prin introducerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, care a format obiectul dosarului nr. x/2018, nu este fondată.

Potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ. "prescripția se întrerupe (...) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare (...) ori prin invocarea pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie".

Din dispozițiile legale evocate rezultă că pentru ca cererea de chemare în judecată să producă efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție trebuie să existe identitate între obiectul cererii de chemare în judecată și dreptul supus prescripției.

Or, prin cererea de chemare în judecată, care a format obiectul dosarului nr. x/2018, s-a solicitat plata sumei de 535.961,50 RON, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, fără însă a fi solicitate și accesoriile constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală a acestei sume, în timp ce în dosarul pendinte s-a solicitat plata accesoriilor debitului principal.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de întrerupere a cursului termenului de prescripție prevăzut de art. 2537 pct. 2 C. civ., întrucât cererea de chemare în judecată invocată de recurentă nu privește dreptul material a cărui acțiune se prescrie în dosarul pendinte referitor la accesoriile debitului principal.

De asemenea, nici critica recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ. privind întreruperea cursului prescripției debitului principal și în consecință a drepturilor accesorii prin plata voluntară efectuată de intimată la 12.04.2021, nu este fondată.

Potrivit art. 2537 pct. 1 C. civ. "prescripția se întrerupe (...) printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția".

Din dispozițiile legale evocate rezultă că recunoașterea datoriei este o cauză de întrerupere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, dacă intervine în cursul termenului de prescripție și se poate realiza fie printr-un act de executare voluntar din partea debitorului, fie în alt mod.

Analizând cazul de întrerupere invocat se reține că plata voluntară a sumei de 535.961,50 RON efectuată de intimată la 12.04.2021, reprezentând debitul principal, ar putea avea ca efect întreruperea cursului prescripției dreptului la acțiune privind plata debitului principal.

Prin urmare, efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție nu poate fi extins la dreptul la acțiune privind accesoriile, întrucât prin plata debitului principal nu s-a realizat o recunoaștere a dreptului la accesorii.

Criticile recurentei privind încălcarea principiului stingerii printr-o prescripție deosebită a dreptului la acțiune pentru fiecare prestație datorată în cazul obligațiilor cu executare succesivă, reglementat la art. 2503 alin. (2) C. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, dobânzile legale și actualizarea creanței cu rata inflației reprezintă prestații succesive pentru care curge un termen de prescripție distinct pentru fiecare prestație în parte.

Este de menționat că prestațiile succesive implică o obligație de a presta servicii sau de a furniza produse pe o perioadă determinată de timp, de regulă cu plata ulterioară pentru fiecare serviciu sau produs furnizat.

În primul rând, dobânda legală penalizatoare și actualizarea sumei cu rata inflației nu reprezintă prestații succesive chiar dacă accesoriile debitului principal se calculează pentru fiecare zi de întârziere la plată, nefiind incidente dispozițiile art. 2503 alin. (2) C. civ.

În al doilea rând, aplicabilitatea principiului prevăzut la art. 2503 alin. (2) C. civ. este înlăturată de incidența celui de la art. 2503 alin. (1) din același cod, potrivit căruia prescrierea dreptului principal atrage prescrierea tuturor prestațiilor succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de creanță accesoriu.

Prin urmare, Înalta Curte reține că prevederile art. 2503 alin. (2) C. civ. nu sunt incidente în cauză, dreptul la acțiune privind accesoriile debitului principal fiind prescris la data de 21.06.2021.

Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile prevăzute la art. 2517 coroborate cu art. 2503 alin. (1) și art. 2528 C. civ. privind împlinirea cursului termenului de prescripție, nefiind încălcate prevederile privind întreruperea cursului prescripției de la art. 2537 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

În consecință, nefiind în situația încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Diferit S.R.L. împotriva deciziei nr. 211 din 31 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Județul Cluj, Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, îl va admite pentru următoarele considerente:

Criticile privind considerentele contradictorii și străine de natura cauzei din cuprinsul hotărârii recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentului, există o contradicție între motivare și dispozitivul deciziei recurate, întrucât în considerentele hotărârii instanța de apel a reținut că pârâtul este obligat doar la restituirea fructelor bunului, pentru ca în dispozitiv să respingă în întregime apelul formulat de pârâtă, care privea atât restituirea fructelor, cât și contravaloarea folosinței bunului.

Analizând decizia recurată se constată că instanța de apel a reținut că dreptul la restituirea fructelor și a contravalorii folosirii bunului este reglementat la art. 1645 C. civ. din perspectiva art. 1347 alin. (2) C. civ.. De asemenea, instanța de apel a concluzionat că accesoriile solicitate de reclamantă pentru debitul principal în sumă de 228.925,33 RON, reprezentând pierderea patrimonială suferită, sunt datorate de pârâtă în temeiul prevederilor legale evocate.

Având în vedere că nu au fost găsite întemeiate criticile apelantei-pârâte privind accesoriile solicitate pentru suma de 228.925,33 RON, instanța de apel a respins apelul formulat de pârâtă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în decizia recurată nu se regăsesc considerente contradictorii privind accesoriile solicitate pentru debitul în sumă de 228.925,33 RON.

Criticile privind faptul că dispozițiile art. 1531 și art. 1535 alin. (1) C. civ. nu sunt incidente, fiind străine de natura pricinii, întrucât restituirea prestațiilor în temeiul răspunderii civile întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se poate realiza doar în condițiile art. 1639 și urm. C. civ., vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind relevate norme de drept material aplicate greșit.

Criticile recurentului privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1531, art. 1535 alin. (1), art. 1645 raportat la art. 548 alin. (4) C. civ., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Într-o primă critică recurentul susține că în mod eronat instanța de apel a găsit întemeiată acțiunea raportat și la dispozițiile art. 1531 și art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât restituirea prestațiilor în temeiul îmbogățirii fără justă cauză se poate realiza doar în condițiile art. 1639 și urm. C. civ.

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1531 și art. 1535 alin. (1) C. civ. în repararea integrală a prejudiciului în cazul în care o sumă de bani nu a fost plătită la scadență corelat cu regimul juridic specific actio de in rem verso.

În cauză se constată că în dosarul pendinte reclamanta a solicitat plata accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor obținute în acțiunile întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză din dosarele nr. x/2018 și nr. y/2019

Având în vedere că accesoriile sunt solicitate pentru sumele obținute în cadrul actio de in rem verso sunt aplicabile cauzei dispozițiile legale care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză prevăzute la art. 1345 și urm. C. civ.

Potrivit art. 1347 alin. (2) C. civ. "cel care s-a îmbogățit este obligat la restituire, în condițiile prevăzute la art. 1639 și următoarele". Dispozițiile art. 1639 și urm. C. civ. reglementează modalitățile de restituire a prestațiilor iar la art. 1645 este prevăzută restituirea fructelor și a contravalorii folosinței bunurilor în funcție de buna sau reaua-credință a dobânditorului ori când cauza îi este imputabilă.

Prin urmare, se constată că în situația restituirii contravalorii folosinței bunurilor în acțiunile întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză reglementările specifice stabilesc condițiile pentru restituirea accesoriilor debitului principal, derogatorii de cele de drept comun prevăzute la art. 1531 și art. 1535 alin. (1) C. civ., care prevăd o reparare integrală a prejudiciului.

Așadar, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod greșit a reținut și incidența dispozițiilor art. 1531 și art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât sunt înlăturate de la aplicare ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Or, în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale privind plata accesoriilor unui debit rezultat din îmbogățirea fără justă cauză prevăzute la art. art. 1347 alin. (2) coroborat cu art. 1645 C. civ.

De asemenea, și criticile recurentului privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1645 alin. (2) C. civ. sunt fondate.

Potrivit art. 1645 alin. (2) C. civ. "atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura".

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel a constatat îndeplinite cerințele prevăzute la art. 1645 alin. (2) C. civ. reținând că recurentul este de rea-credință începând cu data de 29.09.2018, urmare a pronunțării deciziei definitive din acțiunea în răspundere contractuală, prin care pretențiile în cuantum de 228.925,33 RON au fost devoalate și că datorează reclamantei fructele civile solicitate sub forma accesoriilor până la data plății debitului principal.

Sub un prim aspect, instanța de apel în mod greșit a reținut reaua-credință a recurentului-pârât întrucât prin sentința definitivă nr. 156 din 29.01.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2019, având ca obiect acțiunea de restituire a sumei de 228.925,33 RON, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, s-a reținut cu putere de lucru judecat buna-credință a recurentului-pârât. În acest sens, tribunalul a reținut că raportat la împrejurările efectuării lucrărilor suplimentare s-a constatat că acestea au fost acceptate de pârâtul Județul Cluj, efectuându-se de către pârât mențiunea că se vor deconta la întocmirea unui nou contract de lucrări. A mai reținut tribunalul că pârâtul nu a refuzat la plată lucrările suplimentare, ci a amânat momentul plății până la reglementarea convențională a drepturilor și obligațiilor părților.

Așadar, în hotărârea menționată tribunalul a dezlegat cu putere de lucru judecat cu privire la comportamentul pârâtului Județul Cluj în actio de in rem verso, constatând că acesta a fost de bună-credință.

Înalta Curte constată că dezlegarea dată în acțiunea în îmbogățirea fără justă cauză, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, are legătură cu cauza pendinte, în care sunt solicitate accesoriile pentru suma la care pârâtul a fost obligat în dosarul susmenționat și în care este analizat comportamentul acestuia din perspectiva cerințelor prevăzute la art. 1645 C. civ.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel, reținând reaua-credință a pârâtului Județul Cluj începând cu data de 29.09.2018, a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței definitive nr. 156 din 29.01.2020, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2019, în considerentele căreia s-a reținut că acesta a fost de bună-credință prin amânarea la plată a lucrărilor suplimentare până la reglementarea convențională a drepturilor și obligațiilor părților.

Mai mult, faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză nu constituie un angajament legal în temeiul căruia pârâtul, instituție publică, ar fi putut achita suma solicitată de reclamantă în cadrul acțiunii în răspundere contractuală, începând cu data de 29.09.2018, pentru a putea fi considerat de rea-credință din această dată.

Totodată se reține că raportat la data de 08.09.2020, când sentința nr. 156 din 29.01.2020, pronunțată în acțiunea de in rem verso privind suma de 228.925,33 RON, a devenit executorie, instanța de apel trebuia să analizeze dacă, prin efectuarea cu întârziere a plăților din titlul executoriu menționat, s-a creat în patrimoniul reclamantei un prejudiciu care trebuie reparat prin plata de despăgubiri constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflației damnum emergens, cât și dobânda legală lucrum cessans.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel în mod greșit a reținut că accesoriile solicitate în dosarul pendinte sub forma dobânzii legale penalizatoare și actualizării sumei cu indicele de inflație reprezintă fructe civile în sensul dispozițiilor art. 548 alin. (4) C. civ.

Potrivit art. 548 alin. (4) C. civ. "fructele civile sunt venituri rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele".

Prin urmare, fructele civile sunt venituri pe care proprietarul le obține din folosința bunului său de către o altă persoană, în temeiul unui act juridic încheiat între părți. Pe de altă parte, în situația în care bunul este folosit fără acordul proprietarului, acesta din urmă suferă un prejudiciu, care trebuie reparat prin plata de despăgubiri, care însă nu constituie un fruct civil.

Înalta Curte constată că dobânda legală penalizatoare și actualizarea debitului principal cu rata inflației nu reprezintă venituri rezultate dintr-un act juridic încheiat între părți, ci sunt solicitate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a bunului, nefiind incidente dispozițiile art. 548 alin. (4) C. civ.. Așadar, se reține că accesoriile solicitate de reclamantă nu pot fi asimilate fructelor civile.

Având în vedere că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute la 548 alin. (4), art. 1531, art. 1535 alin. (1) și art. 1645 C. civ., Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. civ. este fondat.

În considerarea celor prezentate, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Județul Cluj împotriva deciziei nr. 211 din 31 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o va casa în parte și va trimite cauza aceleiași instanțe, pentru judecarea apelului pârâtului.

În rejudecare instanța de apel va analiza îndeplinirea cerințelor prevăzute la art. 1645 C. civ. pentru plata accesoriilor de la data de 29.09.2018 până la data la care sentința civilă nr. 156 din 29.01.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2019, a devenit definitivă, având în vedere buna-credință a pârâtului Județul Cluj și faptul că despăgubirile solicitate cu titlu de dobândă legală penalizatoare și actualizarea cu indicele de inflație nu reprezintă fructe civile.

Totodată, instanța de apel urmează să analizeze dacă după ce a devenit executorie sentința civilă nr. 156 din 29.01.2020, accesoriile solicitate de reclamantă sunt întemeiate având în vedere efectuarea plăți debitului principal cu întârziere la 27.04.2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Diferit S.R.L. împotriva deciziei nr. 211 din 31 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Județul Cluj împotriva deciziei nr. 211 din 31 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru judecarea apelului pârâtului.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2022.